Limba greacă comună
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Istoria limbii greceşti |
| Limba protogreacă (cca. 2000 î.Hr.)
|
| Limba miceniană (cca. 1600–1100 î.Hr.)
|
| Greaca veche (cca. 800–300 î.Hr.) Dialecte: |
| Limba greacă comună (Koine) (din aprox. 300 î.Hr.) |
| Limba greacă medievală (cca. 330–1453 d.Hr.) |
| Limba greacă modernă (din 1453 d.Hr.) Dialecte: |
Greaca Koine (Κοινὴ Ἑλληνική, "limba greacă comună", sau ἡ κοινὴ διάλεκτος, "dialectul comun") este forma populară a limbii greceşti, apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) şi marchează a treia perioadă a istoriei limbii greceşti. Alte nume sunt greaca alexandrină, elenistică, comună, sau greaca Noului Testament. Greaca Koine este importantă nu numai pentru istoria grecilor, ca primul lor dialect comun şi principal strămoş al limbii demotice, ci şi pentru impactul său asupra civilizaţiei occidentale ca lingua franca a Mediteranei. Koine a fost şi limba originală a Noului Testament al Bibliei creştine şi mijlocul prin care s-au răspândit învăţăturile creştinismului. Greaca Koine era, neoficial, prima sau a doua limbă a Imperiului Roman.
Cuprins |
[modifică] Istorie
Greaca Koine a apărut ca dialect comun în armatele lui Alexandru cel Mare. În timp ce statele greceşti aliate, sub conducerea lui Macedon, cucereau şi colonizau lumea cunoscută, noul lor dialect comun era vorbit din Egipt până la hotarele Indiei. Deşi elemente ale dialectului comun au prins contur în timpul epocii clasice, perioada postclasică a limbii greceşti datează de la moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Hr., când culturile aflate sub influenţă elenistică au început să influenţeze, la rândul lor, limba greacă. Trecerea în următoarea perioadă, cunoscută ca limba greacă medievală (bizantină), datează de la fondarea Constantinopolului de către Constantin I în anul 330 d.Hr. Perioada postclasică a greacăi se referă, astfel, la crearea şi evoluţia dialectului Koine de-a lungul perioadelor elenistice şi romane ale istoriei greceşti, până la începutul Evului Mediu.
[modifică] Termenul Koine
Koine (Κοινή), cuvântul grecesc pentru "comun", este un termen care a fost aplicat mai înainte, de către erudiţii antici, câtorva forme de vorbire grecească. O şcoală de erudiţi, din care făceau parte Apollonius Dyscolus şi Aelius Herodianus, folosea termenul Koine pentru a se referi la limba protogreacă, în timp ce alţii îl foloseau pentru a se referi la orice formă autohtonă de vorbire grecească diferită de limba literară. Când Koine a devenit, treptat, o limbă literară, unii oameni o clasau în două forme: elină (greacă) ca formă literară postclasică, şi Koine (comună), ca formă populară de vorbire. Alţii au ales să se refere la Koine ca la dialectul alexandrin (Περὶ τῆς Ἀλεξανδρέων διαλέκτου), însemnând dialectul Alexandriei (un termen folosit des de clasiciştii moderni).
[modifică] Rădăcini
Rădăcina lingvistică a dialectului grecesc comun este neclară încă din timpurile antice. În timpul epocii elenistice, majoritatea erudiţilor considerau Koine ca fiind rezultatul amestecării celor patru mari dialecte greceşti antice, "ἡ ἐκ τῶν τεττάρων συνεστῶσα" (compunerea celor patru). Acest punct de vedere era susţinut, în prima parte a secolului XIX, de lingvistul austriac P. Kretschmer, în cartea sa, "Die Entstehung der Koine" (1901), în timp ce eruditul german Wilamowitz şi lingvistul francez Antoine Meillet, bazându-se pe elementele atice ale dialectului comun — cum ar fi σσ în loc de ττ şi ρσ în loc de ρρ (θάλασσα — θάλαττα, ἀρσενικός — ἀρρενικός) — considerau Koine ca fiind o formă simplificată a dialectului ionic. Răspunsul final, care este acceptat de lumea academică de astăzi, a fost dat de lingvistul grec G. N. Hatzidakis, care a dovedit că, în ciuda "compunerii celor patru", "nucleul stabil" al greacăi comune este atic. Cu alte cuvinte, greaca Koine poate fi privită ca rezultatul amestecării celor trei dialecte greceşti vechi cu cel atic. Gradul de importanţă al elementelor lingvistice non-atice în Koine poate varia, în funcţie de regiunea lumii elenistice. Astfel, idiomurile greacăi comune, vorbite în coloniile ioniene ale Asiei Minor şi în Cipru, ar fi avut caracteristici ionice mai intense decât alte idiomuri. Greaca Koine literară a epocii elenistice se aseamănă cu atica atât de mult, încât este numită deseori limbă atică comună.
[modifică] Surse ale limbii Koine
Primii erudiţi care au studiat greaca comună, atât în timpurile alexandriene, cât şi în cele contemporane, au fost clasicişti al căror prototip era limba literară atică a perioadei clasice, şi s-ar fi încruntat la vederea oricărui alt tip de limbă elină. Koine era considerată, astfel, o formă învechită de greacă, ce nu merită atenţie. Reconsiderarea importanţei istorice şi lingvistice a limbii greceşti comune a început să aibă loc abia la începutul secolului XIX, când erudiţi renumiţi au desfăşurat o serie de studii asupra evoluţiei greacăi Koine în timpul întregii epoci elenistice şi romane în care a fost vorbită. Sursele folosite pentru studierea dialectului au fost numeroase şi de încredere variabilă. Cele mai semnificative sunt inscripţiile perioadei postclasice şi papirusurile, deoarece sunt două tipuri de texte care au conţinut autentic şi pot fi studiate direct. Alte surse semnificative sunt Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, şi Noul Testament grecesc. Învăţătura Testamentelor era îndreptată către cei mai simpli oameni şi, pentru acest motiv, ele folosesc cea mai comună limbă a epocii. Informaţii mai pot fi găsite şi la unii erudiţi aticişti ai perioadelor elenistice şi romane, care, pentru a lupta cu evoluţia limbii, au publicat lucrări ce comparau presupusele forme "corecte" atice cu formele "greşite" Koine, prin citarea de exemple. Spre exemplu, Phrynichus Arabius, în timpul secolului II d.Hr., scria:
- Βασίλισσα οὐδείς τῶν Ἀρχαίων εἶπεν, ἀλλὰ βασίλεια ἢ βασιλίς.
- "Basilissa (Regină) nu scria nici unul dintre antici, ci Basileia sau Basilis".
- Διωρία ἑσχάτως ἀδόκιμον, ἀντ' αυτοῦ δὲ προθεσμίαν ἐρεῖς.
- "Dioria (termen) este foarte greşit, a se folosi Prothesmia".
- Πάντοτε μὴ λέγε, ἀλλὰ ἑκάστοτε καὶ διὰ παντός.
- "Nu spuneţi Pantote (întotdeauna), ci Hekastote şi Dia pantos".
Alte surse se pot baza pe descoperiri întâmplătoare, cum ar fi inscripţii pe vase scrise de pictori renumiţi, greşeli făcute de aticişti datorită cunoaşterii lor imperfecte a greacăi atice pure, sau chiar unele glosare greco-latine din perioada romană, care au mai supravieţuit[1], e.g:
- "Καλήμερον, ἦλθες; — Bono die, venisti?" (Bună ziua, ai venit?).
- "Ἐὰν θέλεις, ἐλθὲ μεθ' ἡμῶν. — Si vis, veni mecum." (Dacă vrei, vino cu mine).
- "Ποῦ; — Ubi?" (Unde?).
- "Πρὸς φίλον ἡμέτερον Λεύκιον. — Ad amicum nostrum Lucium." (La prietenul nostru, Lucius).
- "Τί γὰρ ἔχει; — Quid enim habet?" (Ce are el?—Ce este cu el?).
- "Ἀρρωστεῖ. — Aegrotat." (El este bolnav).
În fine, o foarte importantă sursă de informaţii în legătură cu greaca comună este limba greacă modernă cu toate dialectele ei şi cu forma şi idiomurile ei comune, care au conservat majoritatea detaliilor orale lingvistice ale limbii antice, pe care le-a pierdut tradiţia scrisă. De exemplu, dialectele pontic şi capadocian au conservat pronunţia veche a lui η ca ε (νύφε, συνέλικος, τίμεσον, πεγάδι etc), în timp ce dialectul tsakonic a păstrat α în loc de η (ἁμέρα, ἀστραπά, λίμνα, χοά etc) şi celelalte caracteristici locale ale dialectului laconic. Idiomurile părţilor sudice ale regiunilor în care se vorbea greaca (Dodecanes, Cipru etc), păstrează pronunţia consoanelor duble (ἄλ-λος, Ἑλ-λάδα, θάλασ-σα), în timp ce alţii pronunţă υ ca ου sau păstrează vechile forme duble (κρόμμυον — κρεμ-μυον, ράξ — ρώξ etc). Fenomenele lingvistice ca cele de mai sus implică faptul că aceste caracteristici au supravieţuit prin Koine, care, în schimb, avea nenumărate variaţii idiomatice în lumea grecească.
[modifică] Evoluţia faţă de greaca veche
Studiul tuturor surselor din cele şase secole, acoperite simbolic de greaca Koine, relevă schimbări lingvistice faţă de greaca veche în fonetică, morfologie, sintaxă, lexic şi alte elemente ale limbii vorbite. Majoritatea formelor noi încep prin a fi rare şi devin, treptat, mai frecvente, până când sunt adoptate complet. Datorită schimbărilor lingvistice care au avut loc în Koine, greaca a început să semene atât de mult cu succesoarele ei, bizantina şi neogreaca, încât aproape toate caracteristicile limbii greceşti moderne pot fi urmărite în textele Koine care au supravieţuit. Deoarece majoritatea schimbărilor între greaca veche şi modernă au fost introduse prin Koine, astăzi, greaca comună este inteligibilă, în mare parte, de grecii moderni.
[modifică] Fonetica
Greaca Koine, este, din punct de vedere fonetic, o perioadă de tranziţie: la început, limba era, practic, identică cu greaca clasică, în timp ce, la sfârşit, limba avea, din punct de vedere fonetic, mult mai multe în comun cu greaca modernă decât cu cea veche.
Cele mai semnificative trei schimbări din timpul acestei perioade au fost pierderea distincţiei lungimii vocalelor, înlocuirea sistemului accentual tonic (muzical) cu accentul dinamic (de intensitate) şi monoftongarea majorităţii diftongilor.
Evoluţia fonetică este descrisă în cele ce urmează:
- Distincţia antică dintre vocalele scurte şi lungi s-a pierdut, treptat, şi din secolul II î.Hr. toate vocalele erau izocrone.
- Din secolul II î.Hr., modul de accentuare s-a schimbat de la tonic la dinamic, adică silaba accentuată nu mai este pronunţată pe ton muzical, ci cu o intensitate mai mare a vocii.
- Aspiraţia, care se pierduse deja în idiomurile ionice ale Asiei Minor şi în dialectul eolic al insulei Lesbos, a încetat de a mai fi pronunţat şi scris în textele populare.
- Diftongii lungi, care, în timpurile mai vechi, erau scrişi cu un iota subscris (ι) după o vocală lungă, au încetat să mai fie pronunţaţi şi scrişi ca diftongi (se pronunţa şi scria doar vocala lungă, fără iota) în textele populare.
- Diftongii αι, ει, οι, şi υι s-au monoftongat (se pronunţau ca o singură vocală). Astfel, 'αι', care fusese deja convertit de boeţieni într-un ε lung, încă din secolul IV î.Hr., şi era scris η (e.g. πῆς, χῆρε, μέμφομη), a devenit, în Koine, de asemenea, la început un ε lung şi apoi scurt. Diftongul 'ει' era confundat deja cu ι în secolul V î.Hr. în regiuni ca Argos sau în secolul IV î.Hr. în Corint (e.g. ΛΕΓΙΣ), şi a preluat această pronunţie şi în greaca comună. Diftongii 'οι' şi 'υι' au ajuns să fie pronunţaţi ca franţuzescul 'U' ([y] în AFI), pronunţie care a durat până în secolul X d.Hr. Diftongul 'ου' se pronunţa precum latinescul 'U' încă din secolul VI î.Hr. şi s-a conservat până în timpurile moderne.
- Diftongii αυ şi ευ au început să fie pronunţaţi [av] şi [ev] (via [aβ], [eβ]), dar se asimilează parţial cu [af], [ef] înainte de consoanele mute θ, κ, ξ, π, σ, τ, φ, χ, şi ψ.
- Vocalele simple şi-au păstrat pronunţia veche, mai puţin η, care e pronunţat ι, şi υ, care a păstrat pronunţia [y] ('U' din franceză) doar până în secolul X d.Hr., mai târziu fiind pronunţat tot ι. Din cauza acestor schimbări fonetice, se făceau multe greşeli de scriere între υ şi οι, în timp ce sunetul ι era multiplicat (iotacism).
- Consoanele şi-au păstrat şi ele, în mare parte, pronunţia veche, mai puţin β, γ, δ, φ, θ, χ şi ζ. Β, Γ, Δ (Beta, Gamma, Delta), care se pronunţau iniţial ca b, g, d, au început să se pronunţe ca v, gh, şi dh ([v] (viaβ), [ɣ], [ð] în AFI), aşa cum se pronunţă şi astăzi, excepţie făcând atunci când erau precedate de o consoană nazală (μ, ν); în acest caz, ele îşi păstrau pronunţia antică (e.g. γαμβρός — γαmbρός, άνδρας — άndρας, άγγελος — άŋgελος). Ultimele trei (Φ, Θ, Χ), care erau pronunţate iniţial cu aspiraţie (/pʰ/, /tʰ/, respectiv /kʰ/), s-au transformat în fricativele [f] (via [ɸ]), [θ] şi [x]. În sfârşit, litera Ζ, care încă mai este considerată consoană dublă, împreună cu ξ şi ψ, deoarece se pronunţa iniţial ca σδ (sd), a dobândit, mai târziu, sunetul lui Z, aşa cum apare el în limba română modernă şi în neogreacă.
[modifică] Greaca Koine biblică
"Greaca Koine biblică" se referă la varietăţile de Koine folosite în Biblia creştină şi în texte înrudite. Principalele ei surse sunt:
- Septuaginta, o traducere grecească din secolul III î.Hr. a Bibliei ebraice, care include cărţile deuterocanonice, o serie de cărţi care nu mai sunt astăzi în canonul evreiesc, dar a căror acceptare iniţială a condus la includerea lor în Vechiul Testament ne-protestant. Majoritatea textelor sunt traduceri, dar sunt unele porţiuni şi texte compuse în greacă. Sirah, de exemplu, a fost găsită în ebraică;
- Noul Testament, compus în original în limba greacă (deşi unele cărţi s-ar putea să fi avut un substrat ebraico-aramaic şi conţin unele influenţe semitice asupra limbii).
A existat o dispută între erudiţi, deoarece nu se ştia cât de mult greaca biblică reflectă limba Koine vorbită contemporan şi cât de multe însuşiri de substrat semitic are ea (cf. Primatul aramaic). Acestea ar fi putut fi induse fie prin practica traducerii fidele din originalele ebraice sau aramaice, sau prin influenţa limbii regionale greceşti folosită de evreii vorbitori de aramaică. Câteva dintre însuşirile discutate în acest context sunt: absenţa normativă a particulelor μεν şi δε din Septuaginta şi folosirea cuvântului εγενετο pentru "s-a întâmplat." Unele însuşiri ale limbii greceşti biblice, care se consideră a fi fost elemente non-standard, şi-au găsit, până la urmă, loc în limba greacă.
[modifică] Greaca Noului Testament
Greaca Koine din tabelul de mai jos reprezintă greaca Noului Testament, diferită puţin de dialectul vorbit în Iudeea şi Galileea secolului I d.Hr. şi asemănătoare cu dialectul vorbit în Alexandria, Egipt. De notat că unele foneme diferă faţă de dialectul mai standardizat de Koine atică. Se observă fricativul "bh", aspirata tare "th", conservarea distincţiei dintre cele patru vocale anterioare, "i", "ê", "e", şi "y" (care e încă rotunjit) şi alte caracteristici:
| litera | greacă | engleză | AFI |
| Alpha | α | a | ɑ |
| Beta | β (-β-) | b (-bh-) | b (-β-) |
| Gamma | γ | gh | ɣ |
| Delta | δ | d | d |
| Epsilon | ε | e | ɛ |
| Zeta | ζ | zz | zː |
| Eta | η | ê | e |
| Theta | θ | th | tʰ |
| Iota | ι | i | i |
| Kappa | κ | k | k |
| Lambda | λ | l | l |
| Mu | μ | m | m |
| Nu | ν | n | n |
| Xi | ξ | ks | ks |
| Omicron | ο | o | o |
| Pi | π | p | p |
| Rho | ρ | r | ɾ |
| Sigma | σ (-σ-/-σσ-) | s (-s-/-ss-) | s (-z-/-sː-) |
| Tau | τ | t | t |
| Upsilon | υ | y | y |
| Phi | φ | ph | pʰ |
| Chi | χ | kh | kʰ |
| Psi | ψ | ps | ps |
| Omega | ω | ô | o |
| . | αι | ai | ɛ |
| . | ει | ei | i |
| . | οι | oi | y |
| . | αυ | au | ɑw |
| . | ευ | eu | ɛw |
| . | ηυ | êu | ew |
| . | ου | ou | u |
[modifică] Exemple de texte Koine
Următoarele fragmente ilustrează dezvoltarea fonetică în timpul perioadei Koine. Transcrierile fonetice sunt tentative şi intenţionează să ilustreze două etape diferite din dezvoltarea reconstruită, o varietate timpurie conservatoare, încă apropiată de limba clasică atică şi o varietate mai târzie şi mai progresivă, apropiată, în unele aspecte, de greaca modernă.
[modifică] Exemplul 1
Următorul fragment, dintr-un decret al Senatului roman către oraşul Thisbae din Boeotia, din anul 170 î.Hr., este redat într-o pronunţie reconstruită, reprezentând o ipotetică varietate conservatoare a greacăi Koine de pe teritoriul principal al Greciei, în epoca elenistică timpurie.[2] Transcrierea arată înălţarea parţială, dar nu completă, a lui η şi ει la /i/, păstrarea accentului tonic, fricativizarea lui γ la /j/, dar nu şi a celorlalte momentane încă, şi păstrarea lui /h/ la începutul cuvintelor.
- περὶ ὧν Θισ[β]εῖς λόγους ποιήσαντο· περὶ τῶν καθ᾿αὑ[τ]οὺς πραγμάτων, οίτινες ἐν τῇ φιλίᾳ τῇ ἡμετέρᾳ ἐνέμειναν, ὅπως αὐτοῖς δοθῶσιν [ο]ἷς τὰ καθ᾿ αὑτοὺς πράγματα ἐξηγήσωνται, περὶ τούτου τοῦ πράγματος οὕτως ἔδοξεν· ὅπως Κόιντος Μαίνιος στρατηγὸς τῶν ἐκ τῆς συνκλήτου [π]έντε ἀποτάξῃ οἳ ἂν αὐτῷ ἐκ τῶν δημοσίων πρα[γμ]άτων καὶ τῆς ἰδίας πίστεων φαίνωνται.
- [perì hôːn tʰizbîːs lóɡuːs epojéːsanto; perì tôːn katʰ hautùːs praɡmátoːn, hoítines en tîː pʰilíaːi tîː heːmetéraːi enémiːnan, [hópoːs autoîs dotʰôːsin hoîs tà katʰ hautùːs práɡmata ekseːɡéːsoːntai, perì túːtuː tûː práɡmatos húːtoːs édoksen; hópoːs ˈkʷintos ˈmainios strateːɡòs tôːn ek têːs syŋkléːtuː pénte apotáksiː, hoì àn autôːi ek tôːn deːmosíoːn praɡmátoːn kaì têːs idíaːs písteoːs pʰaínoːntai]
- "În legătură cu acele probleme despre care cetăţenii din Thisbae au făcut observaţii. Privind propriile lor afaceri: următoarea decizie a fost luată în legătură cu propunerea ca cei care rămân fideli prieteniei noastre să primească dreptul de a-şi conduce propriile afaceri; ca guvernatorul nostru, Quintus Maenius, să numească cinci membrii ai Senatului care i s-au părut potriviţi în lumina acţiunilor lor publice şi a credinţei lor individuale."
[modifică] Exemplul 2
Următorul fragment, începutul Evangheliei lui Ioan, este redat într-o pronunţie reconstruită, reprrezentând o varietate populară progresivă de Koine în perioada primară creştină, cu vocale apropiate de cele neogreceşti.[3]
- ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. οὗτος ἦν ἐν ἀρχῇ πρὸς τὸν θεόν. πάντα δι᾿ αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ χωρὶς αὐτοῦ ἐγένετο οὐδὲ ἓν ὃ γέγονεν. ἐν αὐτῷ ζωὴ ἦν, καὶ ἡ ζωὴ ἦν τὸ φῶς τῶν ἀνθρώπων̣· καὶ τὸ φῶς ἐν τῇ σκοτίᾳ φαίνει, καὶ ἡ σκοτία αὐτὸ οὐ κατέλαβεν.
- [en arˈkʰi in o ˈloɣos, ke o ˈloɣos im bros to(n) tʰeˈo(n), ke tʰeˈos in o ˈloɣos. ˈutos in en arˈkʰi pros to(n) tʰeˈo(n). ˈpanda di aɸˈtu eˈjeneto, ke kʰoˈris aɸˈtu eˈjeneto ude ˈen o ˈjeɣonen. en aɸˈto zoˈi in, ke i zoˈi in to pʰos ton anˈtʰropon; ke to pʰos en di skoˈtia ˈpʰeni, ke i skoˈti(a) a(ɸ)ˈto u kaˈtelaβen]
- "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o."
[modifică] Legături externe
[modifică] Note
[modifică] Bibliografie
- Randall Buth, Ἡ κοινὴ προφορά: Koine Greek of Early Roman Period
- Abel, F.-M. Grammaire du grec biblique
- Andriotis, Nikolaos P. History of the Greek language
- Smyth, Herbert Weir, Greek Grammar, Harvard University Press, 1956. ISBN 0-674-36250-0
- Cornybeare, F.C, and Stock, St. George. Grammar of Septuagint Greek: With Selected Readings, Vocabularies, and Updated Indexes
- Allen, W. Sidney, Vox Graeca: a guide to the pronunciation of classical Greek – 3rd ed., Cambridge University Press, 1987. ISBN 0-521-33555-8
| Perioadele limbii greceşti | |||||
|---|---|---|---|---|---|
| cca. 2000 î.Hr. | cca. 1600–1100 î.Hr. | cca. 800–300 î.Hr. | cca. 300 î.Hr.– 330 d.Hr. | cca. 330 d.Hr.–1453 d.Hr. | 1453–prezent |
| protogreacă | miceniană | greacă veche | greacă Koine | bizantină | greacă modernă |
