Glosar de termeni filozofici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Acesta este un glosar de termeni filozofici:


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

A[modificare | modificare sursă]

  • ab initio - de la capăt, de la început.
  • abricitate - capacitate a omului de a crea, de a produce bunuri.
  • absolut:
- care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții; care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit;
- considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus.
  1. (în politică) exercițiul puterii neîngrădit de nici un fel de control sau contrapondere
  2. (în filozofie) opusul relativismului și, drept urmare, suferind de aceași ambiguitate și nedeterminare.
  • absolutizare:
- atribuire eronată a unei valori absolute unui fapt sau unei idei prin ignorarea caracterului relativ, condiționat, limitat al acelui fapt sau al acelei idei;
- considerare greșită a unei laturi sau însușiri a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupînd-o de complexul căruia îi aparține.
  • abstractizare -operație a gândirii, opusă concretizării, prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării; procedeu fundamental de pătrundere în esența fenomenelor.
  •  abstracție - în gândire, omiterea, prin neluare în considerație, a trăsăturilor distinctive (sau chiar comune) aparent irelevante ale diferiților indivizi cuprinși într-o clasă.
  • absurd - concepție despre lume, susținută îndeosebi de existențialiști, potrivit căreia între om și mediul său social-cultural există un dezacord total, iar între norme, valori, reguli etc. sînt incompatibilități
  •  absurditate - în accepțiunea curentă, falsitate evidentă sau opoziție față de bunul simț sau de rațiune.
  • abuz - eroare care constă în exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
  • Academia din Florența - colegiul neoficial creat în 1462 la Careggi, lângă Florența, după modelul Academiei din Atena a lui Platon.
  • academie - prima școală filozofică, înființată de Platon, care își ținea inițial întrunirile în grădina lui Akademos, situată la porțile Atenei, numită ulterior și Academia platonică.
  • acatalepsie - (la scepticii greci) renunțare la căutarea soluției unei probleme ca urmare a negării posibilității de a cunoaște adevărul.
  • acauzal - (despre fenomene) lipsit de o cauză.
  • acceptare - atitudine, reacție gnoseologică față de afirmarea sau negarea propozițiilor, teoriilor asau probelor empirice.
  •  acces privilegiat - relația aparte pe care o avem cu conținuturile propriei conștiințe, dar pe care nimeni nu o are cu conținuturile conștiintei altcuiva.
  • accident
- (în filozofia scolastică) ceea ce nu are prin sine o existență independentă sua autosuficientă, ci este doar inerent unei substanțe
- (în logica aristotelică) proprietate neesențială, ceea ce poate fi atribuit unei substanțe fără a-i fi esențial.
  • accidentalism - doctrină care neagă cauzele evenimentelor, fenomenelor, atribuind un rol important hazardului.
  • acosmism - teorie potrivit căreia lumea fizică nu există ca realitate independentă de divinitate, considerată creatorul acesteia.
  •  acrasia (gr. akrasia, slăbiciune) - denumire alternativă pentru slăbiciunea voinței. 
  • acribologie - studiul preciziei maxime în cercetarea științifică.
  • acroamatic - (în Grecia antică; despre opere, doctrine, opinii etc.) transmis pe cale orală; care este rezervat inițiaților, secret.
  • acte lingvistice -  acte efectuate atunci când se rostesc cuvinte.
  • acte perlocuționare
  • actualizare - actualitatea (energeia) este acel mod de a fi în care un lucru poate produce alte lucruri sau poate fi produs de acestea - tărâmul evenimentelor și al faptelor.
  • acusmatic - nume dat discipolilor lui Pitagora.
  • adamism - orientare în cadrul acmeismului, care manifesta preferința pentru elementul biologic primitiv, natural, ce se opunea organizării rigide a societății, preconizînd însănătoșirea omului contemporan prin stimularea instinctelor primare și a voinței de acțiune.
  • adept:
- persoană care împărtășește convingerile cuiva, care este partizană a unei doctrine, a unei teorii etc.;
- membru al unei secte religioase sau al unui partid politic.
- ceea ce corespunde realității; justețe, exactitate;
- concordanță a conținutului gândirii (percepției, judecății) cu principiile sau cu realitatea obiectivă obținută în procesul cunoașterii omenești.
  • adevăr absolut - suma adevărurilor relative privite în devenirea lor infinită.
  • adevăr obiectiv - conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de conștiința subiectului cunoscător.
  • adevăr relativ - reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității, fiind condiționat istoricește, susceptibil în permenență de transformări și perfecționări.
  • adevărul e întotdeauna la mijloc - maximă demonstrabil falsă, dar care exercită o atracție perenă asupra celor cărora le place să se considere judecători cumpăniți și moderați.
  • ad hominem - vezi argumentum ad hominem.
  • adiaforie - (în cinism și în stoicism) indiferență față de vicisitudinile vieții.
  • adogmatism - sistem de gândire care este împotriva dogmelor.
  • afirmație - judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat.
  • a fortiori - (despre raționamente) care constă în trecerea de la o judecată la alta datorită faptului că în favoarea celei de-a doua judecăți există tot atîtea temeiuri sau chiar mai multe; cu atât mai mult.
  • agent - concept care desemnează un individ sau o colectivitate care intră în raporturi practice cu realitatea.
  • agnosticism - concepție filozofică ce neagă posibilitatea cunoașterii originii, esenței și sensului existenței lucrurilor și fenomenelor care nu pot fi experimentate.
  • agnosticism religios - concepție modernă care neagă capacitatea rațiunii umane de a cunoaște și de a descrie divinitatea.
  • agnozie - (în filozofia lui Socrate) afirmare conștientă a propriei neștiințe.
  • alexandrinism:
- caracterul operei filozofilor alexandrini, care se remarcă prin erudiție, subtilitate, rafinament;
- caracter erudit, subtil și decadent al unei filozofii etc.
  • alogism:
- afirmație care neagă logica;
- negare a gândirii logice ca mijloc de cunoaștere autentică (practicată de sceptici, mistici și fideiști);
- curent filozofic ce nega statutul gândirii logice ca mijloc științific de cunoaștere.
  • alotriu - (lucru) secundar sau străin de obiectul supus analizei, discuției.
  • ambiguitate
  • amoralism - concepție care preconizează o atitudine indiferentă față de morală; negare a oricărei morale, implicit a conștiinței morale.
  • anacronism - manifestare, deprindere, gândire învechită, desuetă.
  • anagogie - trecere de la particular la general, de la literă la spirit.
  • analizare - separare (teoretică) a unui obiect, fenomen, substanță etc. în părțile sale componente; examinarea fiecărui element în parte și a relațiilor dintre ele, stabilind în final concluziile.
  • analiză:
- metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe descompunerea lor în părțile componente în scopul unei examinări mai amănunțite;
- metodă prin care un gânditor, un cercetător etc.) pleacă de la efect la cauză, de la general la particular, de la compus la simplu.
  • analogie:
- corespondență, asemănare (parțială) între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni, funcții etc.
- metodă de studiu al unui sistem bazată pe corespondența dintre acesta și un alt sistem cunoscut, mai ușor de reprezentat;
- argumentație care, pe baza asemănării a două sau mai multe elemente în unul sau mai multe aspecte, presupune asemănarea acestor elemente și în alte aspecte.
  • analogism - raționament prin analogie, în care derivarea unui enunț din altul se face pornind de la asemănările parțiale între două fenomene, ajungându-se la asemănări totale între ele.
  • analogon - caz asemănător pentru toate lucrurile și fenomenele de același fel.
  • anamneză - (la Platon) explicare a cunoașterii prin reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi experimentat într-o existență anterioară, separată de corp.
  • angoasă - sentimentul înstrăinării omului în viziunea filozofiei existențialiste; conștiința condiției umane de ființă muritoare.
  • angst - în filozofia existențialistă, teamă de care e cuprins individul uman atunci când înțelege că existența sa este deschisă spre un viitor nedeterminat, al cărui gol trebuie să-l umple acțiunile sale liber alese.
  • anima - (lat. suflet)  (în psihologia jungiana) partea din conștientul colectiv al individului, care reprezintă aspectul feminin al naturii umane.
  • "animal politic" - (în lucrarea "Politica" a lui Aristotel, "zoon politikon") omul considerat ființă caracterizată prin participarea la viața socială și civilă.
  • animism - identificare a principiului gândirii cu cel al vieții organice; concepție conform căreia totul în Univers are un fel de ființare psihologică asemănătoare cu cea a omului.
  • anoetic - care nu are legătură cu cunoașterea sau gândirea.
  • anistorism - atitudine filozofică ce tinde să substituie studiul concret-istoric al realităților sociale prin speculații abstracte.
  • antagonism - contradicție ireductibilă; situația de opoziție a contrariilor.
  • antecedent - primul termen al unei judecăți ipotetice, introdus prin conjuncția "dacă".
  • antiintelectualism:
- atitudine critică față de tendința de folosire excesivă a abstracțiilor, a operațiilor logico-intelectuale în interpretarea fenomenelor;
- concepție care neagă posibilitatea cunoașterii științifice a adevărului cu ajutorul rațiunii; iraționalism.
  • antiistorism - concepție și metodă care respinge sau ignoră principiul istoric în considerarea și analiza proceselor și fenomenelor.
  • antilogie - contradicție între două idei sau între două expresii de aceeași forță, dar opuse.
  • antilogism - metodă de verificare a silogismelor.
  • antinomie:
- contradicție aparentă sau reală între două teze demonstrabile separat, în egală măsură; aporie, paradox;
- (la Kant) contradicție la care ajunge rațiunea pură atunci cînd încearcă să explice lumea; conflict dialectic între teză și antiteză.
  • antinomism - tendință de negare a legilor sau a legității.
  • antirealism - contestare, negare a realității obiective, a existenței, a legilor ei, a mijloacelor de a o cunoaște.
  • antisocial - care nu explică fenomenele de infrastructură prin cauze sociale.
  • antiștiințific -(despre manifestări, concepte, idei etc.) care este contrar principiilor științei, adevărului științific și progresului; care este în dezacord cu știința.
  • antitetic:
- care conține sau care formează o antiteză; care folosește antiteza;
- care este contrar, opus; contradictoriu; care se opune principiului prim, enunțat în teză.
- opoziție dialectică între două fenomene, noțiuni, idei, judecăți etc.;
- opoziție totală între două sau mai multe lucruri ori între două sau mai multe persoane;
- (la Kant) propoziție radical contrară tezei și formând, împreună cu aceasta, o antinomie;
- (la Hegel) al doilea moment al triadei teză-antiteză-sinteză, reprezentând schema dezvoltării dialectice a "ideii absolute" și care, împreună cu teza, duce la sinteză.
- termen folosit în logica lui Aristotel despre raționamente, judecăți, demonstrații etc. și care exprimă raporturi și legături necesare între fenomene;
- (prin extensie) care nu admite opoziție sau replică; indiscutabil, categoric, incontestabil.
  • apofantic - (în logică) care subliniază existența unui raport printr-o afirmație sau printr-o negație.
  • apolinic - care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional; vezi și dionisiac.
  • apologie:
- (în filozofia greacă clasică) discurs ținut de un condamnat în apărarea sa; exemplu: apologia lui Socrate;
- elogierea unei persoane, a unei idei, a unei doctrine etc; panegiric;
- laudă entuziastă (și adesea exagerată) adusă unei persoane, unei idei etc.
- care are aspectul unei aporii, care aparține unei aporii; de aporie, care se referă la aporie; exemplu: raționament aporetic;
- discipol al filozofului sceptic Piron.
  • aporetică - metodă de a descoperi contradicțiile și dificultățile teoretice în scopul stabilirii adevărului sau al argumentării unui dubiu agnostic.
  • aporie:
- (în filozofia greacă clasică) problemă insolubilă sau contradicție de raționament, provocată de faptul că două raționamente contrare sînt la fel de valabile; imposibilitate de a decide între două argumentări contradictorii.
- care pune întrebări sau ridică obiecții, fără ca neapărat să ofere un răspuns.
- îndoială, neîncredere, nesiguranță, incertitudine; dificultate, ezitare, șovăire.
- care exprimă faptul că adevărul sau falsitatea pot fi cunoscute prin referire la experiență;
- bazat pe experiență, în urma experienței senzoriale concrete.
  • aposteriorism - teorie, concepție conform căreia toate cunoștințele se obțin prin experiența individuală din timpul vieții; vezi și apriorism.
  • a priori - expresie latină care semnifică "înaintea oricăror fapte", "inaintea oricărei experiențe".
  • aprioric:
- ( la Descartes, Leibniz și Kant; despre cunoștințe) care este anterior oricărei experiențe; independent de experiență, bazat numai pe rațiune;
- (la Kant) transcendental.
  • apriorism:
- (în opoziție cu empirism și relativism; la Kant și la discipolii acestuia) concepție filosofică potrivit căreia intelectul este înzestrat cu idei înnăscute, existînd posibilitatea unei cunoașteri generale, independente de experiență; transcendentalism; vezi și aposteriorism;
- denumire a oricărei filozofii întemeiate pe principii, dogme sau idei preconcepute, imuabile, și nu pe experiență.
- model originar care stă la baza unui mit, a unei legende sau a unei lucrări;
- (la Platon) tip, model originar, ideal al obiectelor sensibile considerate cópii imperfecte ale acestuia.
- concepția filosofică a lui Aristotel care susține că generalul există în lucrurile individuale, că esența există în obiecte și că lucrurile materiale concrete percepute prin simțuri sunt adevărate „substanțe", realități primordiale și independente;
- răspândirea și studiul doctrinei aristotelice, adoptarea, practicarea deliberată (și pervertirea) acestei doctrine de diferite grupuri;
- (termen generic desemnând) gândirea filozofilor și școlilor filozofice care s-au ocupat cu studierea lucrărilor lui Aristotel, preluând în întregime sau în parte tezele, metodele de gândire ale acestuia.
  • armonie prestabilită - (la Leibniz) concordanță între trup și suflet sau între toate monadele existente în lume, care nu rezultă din acțiunea uneia asupra celeilalte, ci din dezvoltarea lor paralelă, dinainte stabilită de divinitate.
  • asertiv (sau asertoric) - (despre propoziții, judecăți) care are caracterul unei aserțiuni; care exprimă constatarea unei situații.
  • aserțiune - enunț (afirmativ sau negativ) care este dat ca adevărat.
  • asilogistic - care nu poate fi exprimat sub formă de silogism.
  • asociaționism - curent filozofic idealist, care de pe o poziție exclusiv analitică și statică, consideră psihicul ca o asociere mecanică de senzații, neglijând rolul activ al conștiinței.
  • ataraxie - (în filozofia greacă clasică) stare de liniște, de seninătate sufletească, de renunțare la orice sentimente și pasiuni sau dominare a pasiunilor, care are drept rezultat indiferența față de lume, considerată drept ideal uman; calea spre fericire, spre binele suprem.
  • ateism - concepție despre lume care, bazată pe cunoașterea științifică și pe interpretarea materialistă a fenomenelor naturii, neagă existența vreunei divinități și se opune teoriilor mistice religioase.
  • atomism:
- doctrină filozofică, formulată încă din Antichitate de Leucip și Democrit, potrivit căreia materia este discontinuă (nu se poate diviza la infinit), fiind rezultatul unor combinații atomi (concepuți inițial ca particule ultime, indivizibile) în mișcare neîntreruptă;
- cercetare științifică sau concepție care reduce un ansamblu la elementele lui simple.
- organizare a unei structuri, a unui organism etc, independentă de factori externi;
- caracteristică logică a sistemelor evolutive (biologice, psihice, sociale) de a-și elabora noi forme de organizare, noi metode sau structuri interne.
  • autotelic - care își are scopul în sine; cu finalitate lăuntrică, imanentă.
  • averoism - curent în filozofia medievală occidentală, având la bază învățătura lui Averroes, care susținea că materia și mișcarea sînt veșnice și că nu au fost create, negând nemurirea sufletului și viața de apoi.
  • avocatul diavolului - persoană care susține intenționat, într-o discuție, părere contrară tezei expuse, în scop dialectic.
  • axiologia artei - perspectivă specifică asupra artei (alături de cea ontologică, gnoseologică sau sociologică) care pune în centrul ei valoarea operei.
  • axiologie - disciplină filozofică ce se ocupă cu studiul sistematic al originilor, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor; teoria generală a valorilor.
  • axiomă:
- adevăr general acceptat fără demonstrație deoarece se impune gândirii ca evident;
- fiecare dintre propozițiile prime pe baza cărora se formulează o demonstrație științifică.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

B[modificare | modificare sursă]

  1. (în etică) categorie fundamentală, exprimând în forma cea mai generală, împreună cu categoria opusă, a răului, opoziția dintre moral și imoral, dintre ceea ce corespunde și ceea ce nu corespunde cerințelor sociale, în planul interrelațiilor umane și al raporturilor individ-grup, individ-societate etc.
  2. (în sens ontologic) expresie a emanației divine, creatoare, nonexistența, materia, în ontologia neoplatoniciana și în mistică. 
  •  biologism - curent filozofic frecvent în sociologia sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul de secolului al XX-lea, înclinat să considere societatea, prin esența și structura sa, ca fiind o simplă continuare a biologiei, un organism biologic ale cărei funcții sunt îndeplinite de instituțiile sociale, prin analogie cu organele oricărui alt organism natural. 
  •  biosociologie - concepție neștiințifică asupra societății, care explică viața socială și politica în primul rând prin factorii biologici, reduși de obicei la elementul "rasă". 
  •  Brahman
  1. ( în sanscrită, absolutul) nume dat  în brahmanism și hinduism spiritului suprem universal considerat ca fiind realitatea ultima, necreata, incorporală, indivizibilă, existență prin sine și în mod absolut. 
  2. membru al castei preoțești a religiilor brahmane și hinduiste. 
  • budism -  una dintre principalele religii, întemeiată în India, în sec. 6-5 i.e.n., de legendarul Buddha (Siddhartha Gautama sau Sakya-Muni). Viziunea filozofică pesimistă a budismului este concentrată în cele patru adevăruri sfinte referitoare la : 1 existența suferinței 2.cauza suferinței (dorințele neîmplinite, căutarea plăcerilor care determină lanțul reîncarnărilor succesive purificatoare 3. încetarea suferinței 4.cele opt nobile căi care duc la încetarea suferinței (ideile drepte, intențiile drepte, cuvântul drept, acțiunea dreaptă, viața dreaptă, efortul drept, atenția dreaptă și meditația dreaptă).
  • bun - (în opoziție cu rău) care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale, care are binele ca normă și ca scop.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

C[modificare | modificare sursă]

- fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare;
- problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută.
- succesiune de fenomene, stări, operații, manifestări etc. realizate într-un anumit interval de timp și care epuizează, în ansamblu, evoluția unui proces repetabil;
- totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele.
- ciocnire materială, morală sau de idei cu caracter violent; situație controversată; stare de ostilitate; divergență.
- etapă de maximă acutizare a contradicțiilor antagoniste în evoluția acestora.
  • consecinționism
  • contract social
  • contractualism
  • contradicție - categorie care exprimă starea lăuntrică a tuturor obiectelor și proceselor (corelația de unitate, legătura, coexistența și lupta laturilor, proprietăților și tendințelor contrare, proprii fiecărui obiect sau proces), constituind conținutul, motorul dezvoltării, cauza tuturor schimbărilor din Univers, a evoluției de la inferior la superior.
  • contradicție antagonică - contradicție care constituie conținutul procesului de dezvoltare și care nu se rezolvă decît prin distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou.
  • credință
  • criteriu
  • curent filozofic - sumă de idei împărtășite de unul sau mai mulți gânditori ai unei școli filozofice.

D[modificare | modificare sursă]

- împărțire a unei noțiuni în alte două noțiuni, care epuizează întreaga sferă a noțiunii împărțite;
- diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

E[modificare | modificare sursă]


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

F[modificare | modificare sursă]

  • factor - element, condiție, împrejurare care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen.
  • failibilism -  teorie prezentată de Peirce, potrivit căreia cercetarea e o activitate generată de o stare de disconfort și care țintește să ajungă la o stare de calm prin găsirea răspunsului corect la o întrebare.
  • falsidie - care spune ce e fals, cuvânt creat de filozofi ca opus al lui veridic.
  • falsificare - a falsifica înseamnă a arată sau demonstra falsitatea. În sensul său filozofic, ca deosebit de sensul curent, cuvântul falsificare desemnează exact opusul verificării.
  • fantoma din mașină (engleză: ghost in the machine) - sintagmă introdusă de Gilbert Ryle în cartea The Concept of Mind (1979) pentru a caracteriza teza lui Descartes că, în timp ce corpul omenesc poate fi considerat drept o mașină foarte subtilă și complicată, el devine o persoană numai atunci când i se alătura un suflet incorporal.
  • fatalism -  doctrina că ceea ce urmează să se întâmple se va întâmpla, nimic din ceea ce noi facem sau nu facem neputând să schimbe mersul lucrurilor.
  • fbf - abreviere standard pentru formulă bine-formată. Se subînțelege că o asemenea formulă e un șir de simboluri dintr-un limbaj formal și că a spune despre ea că este o formulă bine-formată înseamnă a spune că a fost construită în conformitate cu regulile de formare ale acelui limbaj.
  • fbf atomică - fbf care nu cuprinde nici un operator logic.
  • feminism
  • fenomen - obiect sau eveniment perceput prin simțuri:
  1. (în filozofia greaca) aparență sensibilă, în contrast cu obiectul real aprehendat prin intelect 
  2. (la Kant) obiectul interpretat prin categorii în contrast cu noumenul. 
  •  fenomenalism - un mod de analiză a propozițiilor despre obiecte fizice. El respinge ideea existenței unor obiecte pe veci imperceptabil, ascunse de vălul aparenței, reducând orice discurs despre lucruri percepute sau perceptabile la un discurs despre experiențe personale actuale sau posibile. 
  • fenomenologie:
- studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă acestea în timp și spațiu;
- (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „stiință absolută”;
- curent filozofic idealist, întemeiat de Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiintei, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială.
  • ficțiune logică - obiect ce este doar în aparență invocat de o propoziție. De exemplu, dacă o propoziție ca Există posibilitatea să plouă este reprezentată prin E posibil să plouă, se zice că s-a arătat că posibilitatea e o ficțiune logică.
  • fideism - concepția, recurentă în istoria religiei, că doctrinele religioase esențiale nu pot fi stabilite prin mijloace raționale, fiind acceptate - dacă sunt acceptate - doar ca acte de credință.
  • fides quaerens intelletum (expresia latină insemnanad intelect ce caută credința) - deviza formulată de Sf. Augustin pentru a caracteriza strădaniile intelectuale ale creștinului.
  • ființă - temei necesar, autosuficient, perfect, etern, identificat cu Binele și divinitatea; cea mai generală proprietate a oricărei realități, formând obiectul cercetării metafizice.
  • filistin - persoană mulțumită de sine, arogantă și mărginită, cu o concepție dogmatică despre lume și viață; vezi și mic-burghez.
  • filozofia buddhistă - buddhismul este o religie inițial indiană, întemeiată în secolul al V-lea i.Hr. de Buddha
  • filozofia istoriei
  • filosofia matematicii
  • filozofia religiei
  • filozofia științei
  • filozofie analitică - direcție în filozofia contemporană, răspândită mai ales în țările anglo-saxone, care consideră cercetarea filozofică drept o investigație științifică ce urmează criterii de rigoare și exactitate și se aplică mai ales studiului limbajului.
  • filozofie lingvistică
  • finitism - concepție asupra matematicii, care admite în domeniul acesteia numai obiecte (numere) ce pot fi construite într-un număr finit de pași.
  • fizicalism - doctrina că toate propozițiile care asertează conținuturi factuale și existența reală pot fi formulate ca enunțuri despre obiecte și activități fizice public observabile.
  • flux al conștiintei - (engleză stream of consciousness) sintagmă construită de psihologul William James spre a da o caracterizare vieții sufletești ca proces de gândire continuă.
  • fond:
- conținutul, suma elementelor care constituie structura internă a unui lucru, apare ca esența lui și îi condiționează aspectul (vezi și formă);
- realitatea intimă, profundă a unui lucru.
  1. (în matematică) concepție avansată de D. Hilbert și discipolii săi, în care se susține că singurul fundament de care matematica are nevoie este formlizarea și demonstrația că sistemul e consistent.
  2. (în etică și estetică) punerea accentului pe chestiuni privitoare la formă, în detrimentul conținutului. Termenul e folosit în genere de oponenții unor asemenea atitudini. 
  • formă - categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces (vezi și fond).
  •  formă logică - forma unui raționament exprimată într-o reprezentare simbolică a cărei structură învederează procedeul de raționare adoptat. 
  • forme ale conștiinței sociale - forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebea: prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.).
  • funcționalism
  • fuzzi


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

G[modificare | modificare sursă]

     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 
- categorie filozofică reflectând trăsăturile esențiale comune obiectelor dintr-o clasă;
- aspect care este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie.

H[modificare | modificare sursă]

     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

I[modificare | modificare sursă]

- reflectare senzorială în conștiință a unui obiect, a realității, sub forma unor percepții (cu ajutorul simțurilor) sau reprezentări;
- reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc.
- curent filozofic iraționalist care opune rațiunii intuiția, concepută ca o facultate analoagă cu instinctul, cu simțul artistic sau cu revelația divină, considerând ca aceasta ar pătrunde nemijlocit în esența obiectelor;
- orientare metodologică ce nu acceptă logica drept știință ce precedă matematica, considerând că scopul acestora se reduce la construirea și intuirea formațiunilor matematice și logice;
- curent idealist-subiectiv care susține ca noțiunile morale nu pot fi fundamentale decât în mod intuitiv.

J[modificare | modificare sursă]


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

K[modificare | modificare sursă]

  • kalokagathia (gr. kalos, „frumos”, si agathos, „bun”, „virtuos”) - idealul armonizării virtuților morale cu frumusețea fizică.
  • kantianism -  curent filozofic întemeiat pe lucrările lui Immanuel Kant.
  • karma - (în sanscrită, faptă, acțiune, răsplată) - noțiune principală a filozofiei idealiste indiene, recunoscută atât în cele șase școli vedice „ortodoxe”, cât și în budism, jainism, brahmanism și hinduism, care desemnează renașterile și reîncarnările succesive ale sufletelor, igrația după moarte, precum și forța mistică generatoare și diriguitoare a acestora.
  • katharsis (gr. purificare) - noțiune a esteticii antice grecești, introdusă de Artistotel; după el, tragedia, stârnind în spectatori milă și groază, produce o „purificare” a pasiunilor.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

L[modificare | modificare sursă]

- categorie filozofică ce exprimă raporturile generale și repetabile existente între anumite fenomene ale realității;
- afirmație care descrie relații specifice între fenomene observabile.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

M[modificare | modificare sursă]

  • machism:
- ideologie bazată pe ideea că bărbatul domină din punct de vedere social femeia și că, în această calitate de stăpân, are dreptul la privilegii;
- empiriocriticism.
- (în filozofia materialistă) substanță concepută ca bază a tot ceea ce există; realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința omenească și care este reflectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentând diferite forme de mișcare ale acestei realități;
- substanță din care sunt făcute diverse obiecte; obiect, corp, element considerat din punctul de vedere al compoziției sale.
- teorie conform căreia toate fenomenele naturale pot fi explicate în termenii interacțiunilor cauzale dintre particulele materiale fără nicio referire la teleologie, după modelul concepțiilor din secolul al XVII-lea, dezvoltate de Descartes și Hobbes;
- concepție care explică fenomenele biologice, sociale, psihice etc. pe baza principiilor și legilor mecanicii, reducând întreaga diversitate calitativă a fenomenelor și a proceselor naturii la fenomene și procese mecanice.
- curent filozofic idealist (care apare în special în dogmele mozaice și creștine), bazat pe idei mistice-religioase, cum ar fi credința într-un mântuitor al lumii;
- atitudine profetică și de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu.
- ceea ce servește pentru realizarea unui scop; (la plural) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; (prin extensie) cale, metodă, procedeu;
- nume dat anumitor părți ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

N[modificare | modificare sursă]

O[modificare | modificare sursă]

  • obiectiv
- care există în afara conștiinței omenești și independent de aceasta;
- care are însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de impresii subiective; nepărtinitor, imparțial.
  • obiectivism - atitudine de pretinsă nepărtinire, însoțită de renunțarea la orice luare de poziție, la orice judecată de valoare și apreciere critică în domeniul cunoștințelor, teoriilor, ideilor despre societate și om.
  • obiectivitate (în sens epistemologic) - categorie care desemnează valoarea de adevăr a cunoștințelor în raport cu obiectul lor.
  • obligație - concept juridic și moral ce desemnează o asumare sau atribuire de îndatoriri și răspunderi, sau unui individ ori grup de indivizi în conformitate cu un sistem de norme și valori instituit dintr-o comunitate data.
  • obligație morală - conținut normativ al regulii morale, datorie determinată, concretă, decurgând din idealurile, principile și normele unei anumite morale.
  • observație - procedeu al cunoașterii științifice care constă în contemplarea metodică și intențională a unui obiect sau proces.
  • obversiune - operație logică prin care, schimbând calitate unei judecăți categorice și negându-i totodată predicatul, obținem o judecată echivalentă cu prima, numită și obsersa ei (ex: Unii oameni nu sunt vinovați = Unii oameni sunt nevinovați).
  • ocultism - ansamblu de concepții și practici superstițioase privitoare la forțe tainice, supranaturale cu care unii inițiați ar putea intra în contact pe căi deosebite de cele ale cunoașterii obișnuite.
  • oniric (gr. oneiros, vis) - referitor la vise.
  • ontic (gr. on, ontos, ființă) - existent independent de om; aparținând categoriei existentă, realitate obiectivă. Platon o distinge atât de cel gnoseologic, cât și de cel axiologic, fiind în opoziție relativa cu el.
  • ontologie - parte a filozofiei care are drept obiect existența ca atare.
  • operator logic - parte componentă a unei funcții logice care reprezintă operația aplicată asupra anumitor entități logice și prin care ia naștere funcția logică.
  • origine - punct de plecare pentru formarea unui lucru sau a unui fenomen; moment inițial, punct de reper.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

P[modificare | modificare sursă]

  • panpsihism - teorie potrivit căreia lumea devine inteligibilă dacă admitem că fiecare lucru din ea are un suflet sau spirit.
  • panteism - doctrina că divinul e atotcuprinzător și că omul și natura nu sunt independente de Dumnezeu, ci sunt moduri sau elemente ale Ființei sale.
  • paradigmă - în filozofia științei, un mod central și global de a privi fenomenele, în cadrul căruia lucrează în mod normal un om de știință.
  • paradox - situație ce se ivește atunci când, din anumite premise care sunt acceptate toate ca adevărate, se ajunge printr-un raționament deductiv valid la o concluzie care este fie intrinsec contradictorie, fie aflată în dezacord cu credințe îndeobște acceptate.
  • paradoxul bărbierului - paradox ce ilustrează o problemă din teoria mulțimilor.
  • paradoxul lui Barry - versiunea neformală a paradoxului lui Richard
  • paradoxul lui Bertrand - un paradox ce ilustrează dificultatea de a atribui probabilități acolo unde există infinit de multe alternative.
  • paradoxul boabelor de mei - aproie, numită și a grămezii, născută din atacul lui Zenon din Elea la adresa pluralității și a mărturiei simțurilor.
  • paradoxul lui Richard - prezentat de Richard Jules în 1905. În el intervine raționamentul diagonal referitor la expresiile denotative și la ceea ce ele denoteaza, fiind de aceea inclus în familia paradoxurilor semantice.
  • paradoxul lui Russell - paradox important din teoria mulțimilor.
  • paradoxuri semantice -  sunt, de obicei, deosebite de paradoxurile logice prin aceea că rezultă din folosirea unor noțiuni semnatice, cum sunt cele de adevăr și referință. Propozițiile în care se întâlnesc sunt adesea variante ale paradoxului mincinosului, de exemplu Acest enunț este fals.
  • paradoxul sufragiului - paradox ce ilustrează carență fatală de care suferă încercarea de a determina preferința colectivă a unei comunități cu ajutorul unui sistem de votare bazat pe majoritatea simplă.
  • paradoxuri logice - se obișnuiește să fie deosebite de paradoxurile semantice prin aceea că pot fi exprimate folosind numai termeni logici și din teoria multimlor (ex: paradoxul lui Russell).
  • paralelism psihofizic - concepția potrivit căreia evenimentele mintale (psihice) și cele corporale (fizice) se produc în serii separate, dar paralele. 
  • parapsihologie - termen ce în prezent înlocuiește sintagma cercetare psihică, ca desemnare a studiului PES, PK și a diverse alte fenomene controversate nerecunoscute de disciplinele științifice oficiale. 
  • pariul lui Pascal - raționamentul cunoscut în principal din formularea pe care i-a dat-o Pascal în postumele sale Pensees, dar și cu siguranță dezvoltat mai înainte. Pascal pornește de la prezentarea situației omului ca fiind una de pariu, unde fiecare dintre noi își mizează destinul pe o concepție sau alta despre lume. El concede apoi posibilul său oponent că suntem și vom rămâne inevitabil ignoranți din perspectivă cosmică. Că nu există o teologie naturală pozitivă și că nu putem identifica pe cale rațională un anume sistem de revelație religioasă că exprimând adevărul: Rațiunea nu poate hotărî nimic aici. Plecând de la această premise agnostică, Pascal argumentează mai departe că oamenii rezonabili și prudenți trebuie să-și parieze vaiata pe catolicismul roman și să depună toate ostenelile spre a se convinge de adevărul acestui sistem. Dacă procedează așa și dacă sistemul se dovedește adevărat, vor dobândi fericirea veșnică. Iar dacă sistemul se dovedește fals, moartea înseamnă atunci neantizare, ce au de pierdut? Pe când dacă optează să se bucure în cât mai mare măsură de ceea ce ne oferă lumea de aici, atunci asta e tot ce câștigă, în cel mai bun caz; iar în cel mai rău, vor fi osândiți la chinuri veșnice. 
  • particular egocentric - termen folosit de Russell pentru cuvintele și expresiile indexicale.
  • patru elemente - cele patru entități considerate de filozofii greci drept constituenții de bază ai universului fizic: pământul, aerul, focul și apa.
  • (cele) patru umori - cele patru fluide din corp despre care Galen considera că trebuie să se afle în echilibru pentru păstrarea sănătății fizice și psihice.
  • păcat - în accepțiunea strictă, un termen teologic care înseamnă ofensă adusă lui Dumnezeu. Ceva calificabil drept păcat poate deci să încalce sau să nu încalce standarde morale pământești.
  • păcatul originar - în cadrul învățăturii creștine tradiționale, doctrina că întreg neamul omenesc moștenește și este corupt de păcatul ivit pentru prima dată în lume prin neascultarea lui Adam și a Evei.
  • pătratul opoziției - în textele medievale, o diagramă ce rezumă relațiile logice dintre cele patru propoziții categorice având toate același subiect și același predicat. Aceste propoziții sunt reprezentate tradițional prin A, E, I, O.
  • pedeapsă - în sensul lui deplin și central, cuvântul desemnează aplicarea intenționată de către o autoritate față de un infractor a unei sancțiuni ce se dorește dezagreabilă, pentru o încălcare a regulilor instituite de acea autoritate.
  • pelagianism - erezie propagată în secolul al V-lea de călugărul britanic Pelagius. Ea nega păcatul originar și susținea că omul poate, prin propria-i voință liberă și fără intervenția harului divin, să ducă o viață fără de păcat și să dobândească viața veșnică.
  • pereche ordonată - pereche având ca proprietate de bază aceea că două perechi sunt identice și numai dacă primul membru al uneia este identic cu primul membru al celeilalte, iar cel de-al doilea element al primeia, cu cel de-al doilea element al celeilalte.
  • petitio principii - vezi argument circular.
  • praedicabilia - termen latin pentru predicabile
  • praedicamenta - termen latin pentru predicamente
  • pragmatică - unul dintre cele trei compartimente tradiționale ale semioticii. Pragmatica studiază scopurile, efectele și implicațiile utilizării efective a unei construcții lingvistice semnificative de către un vorbitor.
  • pragmaticism - termen creat de C. S. Peirce în 1905 spre a desemna varianta sa particulară de pragmatism, după ce alți filozofi își însușiseră acest din urmă termen și îi lărgise cuprinsul.
  • pragmatism - denumire a unei teorii despre semnificație, transformată pentru prima dată în termen filozofic în 1878 de către Peirce.
  • precogniție - termen din parapsihologie care în prezent desemnează îndeosebi acel gen de percepție extrasenzorială în care anumite anticipări, vise, presimțiri, preced împlinirea lor.
  • Primul Motor (sau Mișcător) - originea, ea însăși nemișcată, a tuturor mișcărilor din Univers. Ideea a fost introdusă de Aristotel și dezvoltată de filozofi-teologi din toate cele mai mari tradiții ale teismului mozaic - iudaismul, creștinismul și islamul.
  • principiul autorității - principiu potrivit căruia o teză filozofică sau științifică este considerată valabilă nu intrinsec, ci datorită autorității celui care o susține.
  • principiul cercului vicios - explicație a anumitor paradoxuri logice discutate în teoria tipurilor a lui Russell
  • principiul celui mai mic număr - principiul că dacă o proprietate sau condiție este valabilă pentru cel puțin un număr, atunci există un cel mai mic număr care satisface respectiva condiție.
  • principiul fericirii maxime - teza de bază a utilitarismului, potrivit căreia binele suprem îl constituie cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni.
  • principiul de incertitudine - lege a fizicii, enunțată pentru prima dată în 1927 de către Werner Heisenber și care a afectat profund teoria cuantică și teoria cauzării. Potrivit acestei legi, poziția și impulsul unei particule nu pot fi cunoscute ambele fără incertitudine deoarece procesul de determinare a fiecăreia din ele o afectează în mod necesar pe cealaltă.
  • privație - credința că răul e esențialmente negativ, constând în lipsa sau absența binelui (privatio boni) Această doctrină, folosită uneori pentru a ușura pentru teiști problema râului, se inspiră finalmente din concepția platoniciană despre Forma sau Ideea Binelui care este totodată Forma Realului.
  • probabilism -  
  1. doctrina, asociată îndeosebi cu scepticismul, potrivit căreia nu putem avea niciun fel de cunoștințe sigur. 
  2. în etică și îndeosebi în cazuistica romano-catolică, practica de a urma sfatul unei anume autorități respectate, în situații unde nu există o linie de acțiune evident corectă, iar autoritățile sunt în conflict reciproc.
  • problema continuumului - problema câte submulțimi de numere naturale există; sau, echivalent, câte numere reale, adică pe puncte de pe continuum, există.
  • problema spirit-corp - problemă filozofică privind relație dintre spirit și corp și modul de a deosebi între proprietățile, funcțiile și evenimentele ce trebuie socotite mentale și cele ce trebuie socotite fizice.
  • problematic - termen din logica aristotelică folosit pentru a indica modul sau modalitatea unei judecăți. O judecata este problematică dacă aserteaza că ceva este posibil, de exemplu „E posibil să plouă”.
  • problema universalelor - (în metafizică) întrebarea dacă există proprietăți, și dacă da, care sunt acestea.
  • procedeu diagonal - metodă prin care Cantor a demonstrat că nu există mulțimi infinite ce nu pot fi numărate.
  • procedeu efectiv - proces care dezvoltă probabilistic, adică ale cărui fraze sunt determinate de valorile a una sau mai multe variabile alcatorii.
  • propoziție - în vocabularul filozofic, se poate înțelege tot ceea ce poate fi asertat, negat, contestat, susținut, admis, postulat, implicat sau presupus. Cu alte cuvinte, ceea ce se exprimă printr-o propoziție la indicativ tipică.
  • proprietate:
- trăsătură predominantă care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc.; caracteristică, trăsătură, însușire (vezi și problema universalelor);
- calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului etc. de a reda exact ideea sau noțiunea exprimată.

R[modificare | modificare sursă]

  • radicalii filozofici - discipoli ai lui Bentham, ei înșiși cu precădere teoreticieni, care au urmărit și au izbutit să dobândească o considerabilă influență practică.
  • raționalism:
  1. în sens restrâns, doctrinele unui grup de filozofi din secolele XVII -XVIII, avându-i drept cei mai de seamă reprezentanți pe Descartes, Spinoza și Leibniz. Pentru raționalism în acest sens sunt caracteristice credința că se poate obține exclusiv prin rațiune o cunoaștere a naturii celor existente, teza după care cunoașterea formează un sistem care are caracter deductiv și credința că totul este explicabil.
  2. în sens mai larg, termenul este aplicat la concepțiile filozofilor care acceptă doar teza după care cunoașterea formează un sistem și că totul este explicabil prin intermediul sistemului.
  3. în sensul cel mai popular, respingerea credinței religioase ca fiind lipsită de un temei rațional
  • rațiune - cuvânt folosit în sensuri numeroase, diverse și adesea vagi, având între ele uneori legături complexe și obscurte. Într-o accepțiune mai importantă, e pusă în contrast cu rivalii interni sau externi ca imaginația, experiența pasiunea sau credința.
  • rațiune insuficientă - denumire alternativă pentru principiul indiferenței.
  • rațiune suficientă - principiul enunțat de Leibniz, potrivit căruia pentru orice fapt există un temei pentru care este așa și nu altfel.
  • realitate simulată - ipoteză conform căreia realitatea ar putea fi de exemplu doar o simulare pe calculator, care nu poate fi deosebită de "adevărata" realitate; spre deosebire de realitatea virtuală, care poate fi ușor distinsă de realitatea "reală".
  • reducere la absurd - vezi apagogic.
  • regresiune - trecere de la stadii mai înalte de dezvoltare la stadii mai înapoiate.
  • relativism - doctrină idealistă care neagă posibilitatea cunoașterii realității obiective, infirmând existența standarde universale în chestiunea valorilor, adevărul însuși fiind relativ la punctul de vedere al subiectului.
  • relativism cultural - teorie potrivit căreia culturile sunt incomensurabile întrucât viziunile lor asupra lumii sunt bazate pe premisele și limbaje foarte diferite.
  • repaus - moment integrant al mișcării, având în raport cu acesta un caracter relativ și condiționând stabilirea relativă a lucrurilor.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

S[modificare | modificare sursă]

- mod de organizare internă a elementelor sau a părților care constituie un ansamblu concret sau abstract; constituție; factură; component; compoziție;
- ansamblu de relații dintre elementele unui sistem; rețea de relații.
  • subiect - termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Ș[modificare | modificare sursă]


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

T[modificare | modificare sursă]

  • tabula rasa (lat. tablă nescrisă) - expresie folosită de Locke pentru a descrie cum se prezintă intelectul omenesc la naștere. Cunoașterea a prior, susține Locke, e o ficțiune și numai experiența poate furniza intelectului idei.
  • tautologie:
- greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte;
- repetare inutilă cu alți termeni a aceleiași idei.
  • teism - credință în Dumnezeu înțeles drept unicul creator, atotputernic și atotștiutor, a tot ce există în afara sa.
  • teleologie:
- doctrina că totul în lume a fost conceptu de Dumnezeu în așa fel încât să-i slujească omului.
- teoria sau studiul finalității din natură.
  • teodicee - încercarea de a „îndreptăți purtarea lui Dumnezeu față de oameni”, rezolvând problema pe care răul o ridică pentru teist.
  • teleologie naturală și teleologie revelată - încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu, iar uneori și nemurirea oamenilor, din premise furnizate de observare mersului obișnuit al naturii.
  • teoremă:
- (a unei teorii axiomatice) - enunț ce poate fi demonstrat pornind de la axiome
- (despre un sistem de deducție naturală) - enunț care poate fi demonstrat; apare drept concluzie a unui raționament.
- formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității;
- ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.
  • termen:
- element primar al unui enunț sau sistem logic;
- eveniment viitor și sigur în ce privește producerea lui, dar incert în ceea ce privește data la care se va produce.
  • topic-neutru - termen aplicabil conceptelor care sunt neutre față de orice conținut particular.
  • transcendent - care depășește experiența; cuvântul e deseori folosit de teiști pentru a descrie modul de a exista al lui Dumnezeu dincolo și independent de lumea creată.
  • transcendental - termen folosit de filozofii medievali pentru desemnarea predicatelor care transcende categoriile lui Aristotel. Mai târziu, aplica de Kant la ceea ce transcende, sau trece dincolo de aplicarea corectă a listei sale de categorii și, ca atare, nu poate fi un aspect al vreunei experiențe posibile.
  • treaptă:
- grad, nivel; etapă, fază;
- ierarhie, rang, poziție, situație;
- categorie; clasă socială, pătură;
- loc în ierarhia unor funcții sau în sistemul de organizare a societății;
- etapă în dezvoltarea unui proces.
  • triadă inconsistentă - mulțime de trei enunțuri dintre care cel puțin unul trebuie sa fie fals, dat fiind că din oricare două dintre ele se poate deduce negația celui de-al treilea.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

U[modificare | modificare sursă]

  • ucronie - teorie în filozofia culturii potrivit căreia evenimentele și faptele de civilizație din istoria omenirii s-au produs ca o consecință inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu.
  • umanism -  termen căruia i s-au dat semnifcatii extrem de variate și adesea foarte vagi, dintre care cele mai importante sunt două:
  1. Mișcare intelectuală care a caracterizat cultură Europei renascentiste. 
  2. În secolul nostru, eticheta a fost confiscată de cei ce resping orice credință religioasă și susțin că nu trebuie să ne preocupe decât bunăstarea oamenilor în lumea de aici, considerată singura reală.
  • uniformitate naturii - principiu folosit în încercarea de a justifica inducția în particular și știința în general
  • unii - accepțiunea tradițională al lui „unii” în logică este de „cel puțin unul, eventual toți fără unu”.
  • Univers și univers - prezența sau absența majusculei la începutul cuvântului servește la distingerea a două sensuri ale acestui cuvânt:
  1. „Universul” se definește ca incluzând tot ceea ce există, cu excepția Dumnezeului creator, dacă acesta este admis.
  2. Un univers nu poate fi decât o parte a acestui „Univers”.
  • univers al discursului - sistem de concepte și entități legate de o anumită problematică sau domeniu de preocupări, unde anumiți termeni și anumite expresii dobândesc un înțeles sau semnificație proprie.
  • universal concret - termen utilizat în filozofia lui Hegel ca redare concisă a concepției sale că gândirea nu poate fi decât universală (adică în termeni de legi universale), dar nu trebuie să fie abstract universală.
  • universale și particulare - Lucrurile sunt particulare, iar calitățile lor sunt universale. Un universal este deci proprietatea predicată despre toți indivizii de un anumit fel sau dintr-o anumită clasă. Roșul e un universal, predicat despre toate obiectele roșii.
  • universalizabilitate - principiul că judecățile morale individuale, deși pot fi particulare, implică întotdeauna o judecată universală.
  • univoc - care are înțeles unic
  • unu-multiplu - problema de a explica faptul că putem aplica corect unul și același cuvânt la mai multe lucruri distincte.
  • utilitate - principiul fericirii maxime
  • utopism - credințele celor preocupați să statornicească nu doar o societate mai bună, ci una perfectă.
  • Uttara Mināmsā - sistem din filozofia indiană cunoscut îndeobște sub numele Vendāta.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

V[modificare | modificare sursă]

  • vacuu (en. vacuous) -  în logică desemnează statutul propozițiilor care sunt adevărate pentru că termenii ce joacă în ele rolul de subiect nu au denotație, sau pentru că antecedentele lor sunt false.
  • vaguitate - prezența nedeterminării în semnificația unui cuvânt, a unei expresii sau a unui enunț, în măsură în care implicațiile sale sunt considerate imprecise în anumite privințe relevante.
  • Vaiśesika -  unul dintre sistemele filozofiei indiene și cel mai important precipitat al străvechilor filozofii ale naturii, ale cărui prime straturi urcă în timp departe în mileniul I a. Chr.
  • valoare
  • valori estetice
  • vălul ignoranței
  • verificabilitate - condiția de a se preta la verificare.
  • verificare (verificabilitate) -  criteriul semnificației aplicat de pozitivistii logici oricărei propoziții.
  • verosimilitate - legat de o ipoteză statistică asupra unui corp de date, șansa ca aceste date să apăra dacă ipoteza e adevărată.
  • viață
  • vid - în cosmogonia pitagoreică, acel factor din Univers prin care unitățile putea fi separate și distinse între ele
  • virtute
  • vitalism - o doctrină adesea evazivă, inspirată în cele din urmă de Aristotel, potrivit căreia fenomenul vieții nu poate fi explicat pe deplin în termeni pur materiali, în organismele vii existând ceva nematerial care le diferențiază de corpurile neînsuflețite.
  • voliție - act de voință care precede o mișcare fizică.
  • voluntarism
    • 1.Gen de metafizică (având ca ilustrare tipică sistemul lui Schopenhauer) care susține că adevărata natură a realității este voința
    • 2.În controversele privitoare la natură istoriei, o teorie ce acordă prea multă pondere voinței umane ca factor în istorie și prea puțină factorilor obiectivi, adică economici.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

W[modificare | modificare sursă]

  • Weltanschaung (gr. fel de a privi lumea, conceptie despre lume) - teoria concepțiilor despre lume


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

X[modificare | modificare sursă]


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Z[modificare | modificare sursă]

  • Zen -  sectă japoneză aparținând ramurii budismului Mahayana, apărută în secolul I e.n., când budismul s-a împărțit în două curente: Hinayana, fidelă dogmelor inițiale, și Mahayana, adeptă a reformarii ample a acestor dogme, o învățătură religioasă maleabilă care ajută budismul să pătrundă în diferite țări.
  • Zetetic -  (gr. zetein, a caută) ceea ce caracterizează metodele de cercetare a rațiunii și naturii lucrurilor. Școala lui Pyrhon și a screpticilor greci, în general, este supranumită și școala filozofilor zetetici. Propriu-zis, termenul denumește primul dintre stadiile prin care trebuia să treacă cercetarea filozofului sceptic.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]