Etică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?

Kant în Întemeierea metafizicii moravurilor susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea "Was soll ich tun?" (=ce trebuie să fac?). Când el spune astea pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu "Was soll ich tun", ci "Was kann ich wissen über das was ich tun soll?" (=Ce pot sa stiu despre ce trebuie sa fac?).

Origini[modificare | modificare sursă]

Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel. Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția lui Socrate.

Tradiții etice[modificare | modificare sursă]

Etică occidentală[modificare | modificare sursă]

Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are începuturile în Grecia antică. Principalele nume menționate atunci când se vorbește de etica grecească sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi menționați, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite în esență.

Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia, principale sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urmă urmărind să răspundă la întrebarea Ce este virtutea ?

Platon, a dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea teoriei asupra guvernării, s-a îndepărtat într-o mare măsură de discursul socratic. Aristotel respinge din start teoria formelor gândită de Platon, iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă în Etica nicomahică și în Etica eudemică.

Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice, inclusiv cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două concepte: fericirea și virtutea. Corespondentele conceptelor în limba greacă sunt eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-un sens aparte. Un individ putea fi în aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune astăzi), dar acest lucru nu implică în mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.

Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și eudaimonia, dar și cu rațiunea. Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o viață virtuoasă. Prin cuvintele acestuia din dialogurile platonice putem extinde acest mod de a percepe fericirea și asupra filosofiei lui Platon. Aristotel sublinează importanța intelectului și implicit a rațiunii, dar și nevoia unei introspecții raționale, care să ofere un răspuns la principala întrebare a filosofie grecești: Cum ar trebui să trăiască un individ pentru a atinge eudaimonia ?

Un posibil răspuns poate fi identificat la întrebarea anterioară, el putând fi și o concluzie a filosofie grecești, și anume urmărind binele suprem. Binele suprem ca și teleologie nu înseamnă pur și simplu respectarea unor anumite reguli de comportament - prin virtuți, el are în vedere o permanentă căutare prin intermediul sinelui și prin intermediul facultăților cu care a fost înzestrat omul, iar principala facultate a individului este rațiunea.

Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată lumea occidentală, influența acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și în teologie.

Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia antică, principalul obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina naturală, și teologia. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli: teologia rațională - avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul acesteia fiind Toma d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino de a media între un mod de viață rațional și unul bazat pe credințe religioase este evidentă în principala lucrare a acestuia Summa theologiae. Pentru Toma d'Aquino rațiunea devine un deschizător de drumuri pentru credință.

Istoria filosofiei îl prezintă ca părinte al scolasticii pe Sfântul Anselm, recunoscut în general ca fiind cel care a introdus argumentul ontologic al lui Dumnezeu. Apelând la o argumentare rațională prin apelul la axiome și concluzii obținute din premise, Anselm a întărit ideea necesității unei abordări deductive a cunoașterii, în acest sens mărturie stau cuvintele acestuia:

„Mi se pare o dovadă de neglijență, dacă, după ce am reușit să avem Credință, nu ne dăm silința să înțelegem ceea ce credem”
—Anselm - De ce s-a făcut Dumnezeu om

Importanța argumentării logice în problemele etice, analizate filosofic sau teologic este subliniată și de William Ockham. Concluzia acestuia are în vedere localizarea sursei moralei în însăși voința divină. Aducând în discuție unul din atributele lui Dumnezeu, și anume omnipotența, gânditorului franciscan afirmă că Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce este logic.

Etică orientală[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante valori și atitudini pe care poporul japonez le-a primit prin shintoism ar fi:  Un respect al vieții;  O profundă apreciere a frumuseții și puterii naturii;  Iubirea purității și a curățeniei;  Preferința pentru simplitate și simbolism în estetică. Este interesant faptul că religiile încorporate în Japonia au suferit un proces tipic și unic de armonizare. Dacă în SUA etica protestantă a accentuat autoîncrederea, independența și bunăstarea individuală, în Japonia etica bazată pe un amestec de shintoism, confucianism, taoism și budhism, a produs una dintre societățile cele mai omogene și a creat o ideologie paternalistă care a stat la baza indistrializării, organizării economiei și managementului japonez. Budhismul a definit pe baza celor 4 adevăruri nobile • conduită etică, întemeiată pe dragostea universală și compasiunea pentru toate ființele; • disciplină mentală; • înțelepciune, prin practicarea primelor două căi. În timp ce budhismul se amestecă cu shintoismul, punând bazele religioase, confucianismul pune temelia eticii, baza culturii japoneze. Pentru Confucius, ca și pentru Platon, arta de a guverna, este singurul mijloc de a asigura pacea și fericirea, pentru un număr cât mai mare de oameni. Reforma morală și politică înfăptuită de confucieni are la bază educația totală, respectiv o metodă de instruire prin care individul obișnuit să se transforme într-un om superior. În concluzie, în filosofia confuciană, noblețea și distincția nu sunt înnăscute, ci ele se dobândesc prin educație. Bunătatea, înțelepciunea și curajul sunt atributele specifice ale nobleței. Confucius spune: „Acela care este cu adevărat bun, nu este niciodată nefericit”. Scopul de bază al societății este să trăiești în armonie, iar acest lucru este posibil prin supunere și leadership. Pentru a obține acest obiectiv, individul trebuie să îndeplinească două cerințe: • Autodezvoltarea sa ca om educat; • Conformismul cu ordinea care guvernează relațiile cu alții. Armonizarea în stilul japonez a elementelelor de shintoism, budhism, confucianism și taoism s-a regăsit și a constituit baza codului bushido – codul etic al samurailor, care sub șogunatul Tokugawa s-a tranformat în cod de etică cetățenească. Contribuția confucianismului la bushido s-a concretizat în special în accentuarea loialității ce trebuie să existe între discipol și maestru, sau subordonat și superior, în toate relațiile, atât în societate, cât și în familie. În aceste condiții, substanța psihologiei japonezului poate fi rezumată prin termenul amae – sentimentul de a depinde de afecțiunea sau protecția altuia. Din cauză că în Japonia, amae este vital de importantă pentru stabilitatea emoțională și psihică a individului, întreaga structură socială este așezată pe îndeplinirea acestei necesități. Rezultatul este o caracteristică socială specifică – paternalismul sau grupismul japonez . Japonezul nu se definește în termenii cine este el, ci cărui grup îi aparține. Aceasta constituie o particularitate culturală sub numele de IE. Acesta este un grup social constituit pe bazele unui cadru ce se referă la reședință, organizare și management. Ceea ce este important aici este faptul că relațiile în acest grup social sunt considerate ca fiind cele mai importante, comparativ cu toate celelalte relații umane. Singura unitate de bază a relației interpersonale între doi japonezi, în sistemul irarhic vertical, este relația oyabun-kobun. Extinderea acestui tip de relații dintre două persoane produce o rețea de legături, asemenea unei organizații. Principiul organizațional al grupului bazat pe relația oyabun-kobun presupune o tratare corectă și cinstită a kobunilor, altfel oya își va pierde fiii. Astfel, în timp ce oya-ul poate avea câțiva kobuni, aceștia nu pot avea decât un singur oya. Conceptul relației oyabun-kobun are următoarele caracteristici:  Managerul superior este mai în vârstă decât cel inferior, lucrând de mai mult timp pentru firmă. Poziția îi oferă superiorului capacitatea și competența de a-l ajuta pe subordonat.  Superiorul este dispus să ajute subordonatul în beneficiul acestuia din urmă, el este, de asemenea, ocrotitor și protector.  Subordonatul acceptă protecția și ajutorul superiorului.  Nu există un acord explicit pentru formarea acestor relații.  Ideal, subordonatul simte gratitudine față de superior, pentru bunăvoința și bunătatea lui și acest sentiment este acompaniat de dorința superiorului de a deveni un prieten mai în vârstă, cu experiență pentru el. Într-un astfel de grup cu relații oyabun-kobun, fiecare membru este legat într-o relație bivalentă, cu două elemente, în față și în spate, în acord cu ordinea în cadrul grupului. Aceste relații bivalente formează sistemul de organizare în cadrul firmelor japoneze, un sistem static, în care nimeni nu poate să se strecoare printre alți indivizi pe verticală și să promoveze. Acest tip de relații sunt dezvoltate nu numai prin norme sociale, ci, de asemenea, și prin activități sau acțiuni, concentrate pe grup. Aceste activități au scopul de a realiza legătura dintre generații. Autoritatea este absolută și respectată în compania japoneză, datorită în principal obiceiurilor, tradițiilor și relațiilor oyabun-kobun. Superiorul trebuie să fie un lider cald, blând și un tutore care se străduiește să îndeplinească în condiții bune, cele mai multe dintre interesele subordonaților. El trebuie să fie flexibil și dispus de a acumula unele opinii ale subordonaților, prin aceasta oferind subordonaților un sentiment de autoapreciere prin participare.

Tipuri de etici[modificare | modificare sursă]

Etică normativă[modificare | modificare sursă]

Etica normativă are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul individual al omului, dar și pentru organizarea morală a vieții sociale.

Etică descriptivă[modificare | modificare sursă]

Etica descriptivă prezintă modul în care oamenii se comportă și / sau ce fel de standarde morale adoptă.

Etică explicativă[modificare | modificare sursă]

Etică aplicată sau etica profesionala[modificare | modificare sursă]

studiaza aspecte particulare ale problematizarii etice din perspectiva unor anumite profesii

Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să analizeze filosofic cazuri, situații, dileme relevante pentru lumea reală. Printre aceste discipline se numără etica tehnologiei informației, etica bunăstării animalelor, etica în afaceri, bioetica, etica medicală, etica mediului, etica cercetării științifice, etica în politicile publice, etica relațiilor internaționale, etica mijloacelor de informare.

Cum importanța economiei în diagrama oricărei societăți este în continuă creștere, este absolut normal să apară și accentuarea cercetărilor din domeniul eticii în afaceri. Acestea se concentrează cu precădere asupra părților implicate (stakeholders) în activitățile economice desfășurate în interiorul unei piețe. În categoria "părților implicate" sunt incluse corporațiile, clienții acestora, furnizorii și distribuitorii lor, acționarii, angajații și nu în ultimul rând comunitatea. Raportarea corporațiilor la părțile implicate enumerate se face și prin intermediul conceptului de responsabilitate socială a corporațiilor.

Etica științifică[modificare | modificare sursă]

Normele de etică sunt teoreme care se demonstrează după regulile logicii și științei.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Toate științele se pot integra în un singur întreg armonius numit "Științele integrate". Etica științifică este o ramură a acestor "Științe integrate". Aceasta este posibil, deoarece științele reflectă lumea și lumea are acea unitate și armonie pe care o admirăm toți. În acest fel etica științifică reflectă un adevăr științific. Adevărul științific este unic, deoarece adevărul unei idei este rezultatul afirmativ al comparării acelei idei cu lumea existentă. Se deduce astfel că etica științifică nu exprimă opinii interesate sau speculative. În urma demonstrației unei teoreme de etică științifică și a observării lumii oricare om se convinge că trebuie să respecte acea teoremă a eticii, deoarece știe că încălcarea legilor lumii duce la eșec.

Legături externe[modificare | modificare sursă]