Antiteză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Antiteza (cf. franceză antithèse, din greacă ἀντίθέσις antithesis, „opoziție”) este o figură de stil care constă în proiectarea a două entități sau elemente în antonimie, în „panoul central” al unei poeme, al unei opere, în general, încât să se pună reciproc mai bine în lumină.

Prin antiteză, se reliefează mai adânc „opoziția” dintre două personaje, situații, idei sau concepte, fapte etc. Romanticii apelează adeseori la antiteză; amplele construcții poematice eminesciene sunt concepute în planuri sau tablouri în antiteză: planul teluric și planul celest, în „Luceafărul”, planul istoriei de aur a neamului și planul prezentului epigonic, în „Scrisoarea III”, în „Epigonii”. Antiteza poate apărea chiar și la nivelul celor mai mici unități poetice: în titlul unui poem (la Mihai Eminescu: „Împărat și proletar”, „Înger și demon”, „Venere și Madonă” etc.), într-un vers:


„Lucrarea în materie sensibilă” a antitezei se desfășoară „fără frontiere”, de dinainte de zorii homerici ai poeziei, până în lirica de azi, după cum dovedește și „Sonetul Verdelui Împărat (ori psalmul elementului Apă)”, aflat în volumul tipărit în anul 2002, Ultimele poeme hadronice, de Ion Pachia Tatomirescu, un sonet-antiteză, surprinzând permanentul, nețărmuritul, sisificul asediu al vegetalului / viului în priveliștea mineralului, din credința într-o cosmică nuntă a elementelor:


Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Pachia-Tatomirescu, Dicționar estetico-literar stuchit, lingvistic,in pui lui hector , religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Ed. Aethicus, 2003, p. 19 sq.