Pedeapsă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ilustrare a proverbului „Cine iubește pedepsește” de Grandville.

O pedeapsă este un tratament dur care este aplicat ca răspuns față de o atitudine considerată ca reprobabilă, imorală sau deplasată. Ea constă în impunerea unei sancțiuni unei persoane, în scopul de a o face să respecte ordinea și de a o descuraja să mențină acest tip de atitudine.

Ea este impusă de o autoritate superioară celor care i se supun. De exemplu, un stat în relația cu cetățenii săi, o armată cu prizonierii săi, un angajator cu angajații săi, un profesor cu elevii lui, un părinte cu copiii săi sau un stăpân cu animalele de companie.

Motivații[modificare | modificare sursă]

Pedeapsa (sau sancțiunea legală) este motivată fie de dorința de a învăța prin constrângere sau de dorința de a pedepsi. Prima motivație este ilustrată de dictonul „Cine iubește pedepsește”. Cea de-a doua explică deciziile de a condamna o persoană vinovată la pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa corporală și pedeapsa morală[modificare | modificare sursă]

Există două mari tipuri de pedepse: corporală și morală. Prima constă în lăsarea unei urme pe corpul persoanei vinovate; cea de-a doua înseamnă plasarea persoanei vinovate într-o situație dureroasă din punct de vedere psihologic.

Prima pedeapsă poate fi un simplu semn, fără consecințe pe termen lung, cum ar fi o palmă peste față, dar poate merge până la executarea sentinței de moarte, însoțită uneori de torturarea în public.

În mod similar, cea de-a doua pedeapsă poate fi o mustrare ușoară sau o umilire gravă, de exemplu obligarea unui prizonier de a efectua acte interzise de religia lui.

O marcă a culturii[modificare | modificare sursă]

Percepția pedepsei de către un grup social este direct legată de percepția pe care acest grup o are cu privire la delict, la prevenirea sau repararea efectelor acestuia. Pedeapsa este stabilită de obicei într-un mod proporțional cu vina. Această gradare a pedepselor variază în funcție de culturi și epoci. Pedeapsa este înțeleasă în moduri diferite de culturile iudeo-creștine, arabe și asiatice. În religia creștină nivelul de pedeapsă pentru aceeași abatere diferă între catolici și protestanți. În Occident, pedeapsa a evoluat din Antichitate până în secolul al XXI-lea.

În Antichitate era folosită adesea pedeapsa reflexivă (vinovatul era pedepsit cu o pedeapsă corporală, chiar dacă a săvârșit delictul din culpă cu scopul de a preveni recidiva): incendiatorii erau arși de vii, hoților sau tâlharilor li se tăia mâna, blasfemiatorului sau celui care comitea crima de lezmajestate i se tăia limba, recidiviștilor li se tăia o parte sau întreaga ureche.[1]

În Evul Mediu, tortura a fost folosită atât ca pedeapsă, cât și pentru a obține o mărturisire. Începând din secolul al XIII-lea, închisoarea ca formă de pedeapsă represivă și „terapeutică” este impusă de legile seculare (regele și autoritățile orășenești stabilesc detenția în închisori, de la temnițe la pivnițe),[2] dar și de dreptul canonic (detenția în mănăstiri), Biserica Catolică neavând dreptul să pronunțe condamnări la moarte.

În lucrarea de filozofie juridică Des délits et des peines publicată în 1764, Cesare Beccaria a fondat dreptul penal modern stabilind sistemul proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea infracțiunii. El consideră „barbară” practicarea torturii și pedeapsa cu moartea și recomandă mai degrabă prevenirea criminalității decât pedepsirea acesteia, inițiind astfel prima mișcare aboliționistă.[3] Pentru mici delicte și contravenții el recomandă sistemul de amenzi în loc de sistemul de pedepse.[4]

Note și referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Marie-Françoise Baslez (). Persécutions dans l'Antiquité : Victimes, héros, martyrs (în engleză). Fayard.  Parametru necunoscut |online= ignorat (posibil, |url=?) (help); Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (help)
  2. ^ Jacques Chiffoleau, Claude Gauvard et Andrea Zorzi (). Pratiques sociales et politiques judiciaires dans les villes de l’Occident à la fin du Moyen Âge. Collection de l’École française de Rome. ISBN 978-2-7283-0777-7.  Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (help)
  3. ^ Jean-Yves Le Naour (). Histoire de l'abolition de la peine de mort. Perrin. ISBN 978-2-262-03628-7.  Parametru necunoscut |pages totales= ignorat (help); Parametru necunoscut |sous-titre= ignorat (help)
  4. ^ Christian Debuyst, Françoise Digneffe, Alvaro P. Pires (). Histoire des savoirs sur le crime et la peine. Larcier.  Parametru necunoscut |passage= ignorat (posibil, |pages=?) (help)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Michel Foucault, Surveiller et punir, Paris, Gallimard, 1975
  • Valérie Toureille, Crime et châtiment au Moyen Âge : Ve - XVe siècle, Seuil, 2013