Apologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Apologie (limba greacă απολογια, care înseamnă "discurs de apărare") este un discurs menit să apere persoana care îl elaborează, sau altă persoană, în ceea ce privește ideile sau doctrina sa. În literatura latină este cunoscută lucrarea "Apologia", scrisă de Apuleus, în care autorul se apără împotriva acuzației de vrăjitorie.

În creștinism înseamnă apărarea din punct de vedere intelectual-civil a religiei creștine. Unii consideră apologia ca fiind o ramură a teologiei. În viziunea protestantă, apologeții sunt prea polemici atunci când apără catolicismul. Tradițional, însă, apologia îmbracă un aspect pozitiv pentru creștinism, misiunea sa fiind atât aceea de a-l apăra pe credincios împotriva propriilor lui îndoieli, cât și împotriva necredincioșilor. În Noul Testament apologia ia forma apărării creștinismuluiîmpotriva exceselor iudaice, și deci, de a proteja mesianismul. Apologeți ca Iustin Martirul și Tertulian au apărat superioritatea morală a creștinilor. Origene în sec. II d.Cr. a subliniat puterea supranaturală a Duhului Sfânt în a-i apăra pe creștini. Teologul platonician Augustin, în sec. IV d.Cr. a prezentat creștinismul ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la decăderea Imperiului Roman. În sec. XIII d.Cr. Toma de Aquino apără credința în Dumnezeu, arătând că Dumnezeu este prima cauză a întregului Univers. În protestantism apologeți ca Joseph Butler și William Paley susțin că întraga arhitectură a Universului îl are ca arhitect pe Dumnezeu. În sec. XIX apologia a avut de dus o luptă grea împotriva unor atacuri la Evanghelii, teoria evoluției reprezentând un pericol prin proasta ei inerpretare. Nietzsche și teoria marxistă au reprezentat alte momente grele în care creștinismul a avut nevoie de apologeți. În sec XX teologi precum germanii Rudolf Bultmann și Paul Tillich au prezentat creștinismul ca fiind cel mai bun răspuns la întrebările existențiale ale speciei umane.