Politica (Aristotel)
Politica (în greacă Πολιτικα) este o lucrare de filozofie politică a lui Aristotel. Este a doua jumătate a unui tratat, prima fiind Etica.
Cele opt cărți ale Politicii, despre care nu se știe dacă n-au fost redactate în momente diferite ale vieții lui Aristotel, tratează în general comunitatea politică și instituțiile sale. Aristotel se interesează de politică în calitate de naturalist, observator care descrie, compară și clasifică cetățile pe care le cunoaște identificând trăsăturile care le sunt comune.
Marile teme ale Politicii sunt:
Abordarea generală a politicii[modificare | modificare sursă]
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulțumească cu obținerea a ce e mai bine posibil și să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanță, în activitate. Politica, prima dintre științe în concepția lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2] - politikon provine de la cuv. polis, „cetate” în limba greacă). Omul este destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existență biologică, ci și pentru bine și pentru fericire. Fericirea presupune o independență maximă față de constrângerile materiale pe care individul este incapabil să o obțină singur și care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
Descrierea cetăților[modificare | modificare sursă]
Statul este o instituție naturală, bazată pe comunitatea unor ființe cu limbaj articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralității, prin limbaj omul are acces la rațiune și noțiunile de bine și rău). Pornind de la teoria organicistă, așa cum corpul este anterior organelor, tot așa și statul este anterior familiei și prin urmare omului, și argumentează că individul nu-și este suficient sie și, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetății este de a realiza fericirea comună a cetățenilor. Funcția principală a cetății constă în înflorirea morală a cetățeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educație.
Cetatea ideală[modificare | modificare sursă]
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găsește în mod necesar sancționat pe termen lung prin tulburări sau revoluții. Rezistența la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în general și cele mai durabile. Cetățile fiind diferențiate prin date geografice, prin populație, prin cultură și istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel își manifestă preferința pentru regimurile cumpătate care sunt în același timp cele mai drepte și mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan era.
Note[modificare | modificare sursă]
- ^ Jonathan Barnes, Aristotel, Ed. Humanitas, 2006, spune „cuvîntul pe care îl traduc aici prin «social» este redat în mod uzual prin «politic»”
- ^ Mihaela Miroiu, Filosofie - teme de studiu pentru licee, Ed. Didactică și Pedagogică, 1997, spune „În grecește, zoon politikon, animal social (și nu animal politic! - care deci ar face politică)”