Existența lui Dumnezeu
| Parte a seriei despre |
|
| Dumnezeu |
|---|
|
Concepții generale Concepții specifice Atribute Experiența și practicile Subiecte conexe Iisus Hristos · Filosofie · Religie · Ontologie |
Existența lui Dumnezeu reprezintă o temă majoră de dezbatere în filosofia religiei și teologie.
O mare varietate de argumente pro și contra existenței lui Dumnezeu (cu argumente similare utilizate și în discuțiile privind existența mai multor divinități) pot fi clasificate ca fiind logice, empirice, metafizice, subiective sau științifice. În termeni filosofici, problema existenței lui Dumnezeu implică discipline precum epistemologia (natura și domeniul cunoașterii) și ontologia (studiul naturii ființei sau existenței), precum și teoria valorii(d), întrucât anumite definiții ale lui Dumnezeu includ noțiunea de perfecțiune.
Tradiția filosofică occidentală de discutare a existenței lui Dumnezeu începe cu Platon și Aristotel, care au formulat concepții despre o ființă responsabilă de ordinea sau explicarea universului, descrisă drept demiurg sau motorul nemișcat(d). Aceste concepții sunt considerate, în clasificările moderne, forme timpurii ale argumentelor cosmologice.
Ulterior, alți filosofi și teologi au dezvoltat argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu, printre care Sf. Anselm, care a formulat argumentul ontologic; Toma de Aquino, care a propus mai multe versiuni ale argumentului cosmologic, cunoscute sub denumirea de „Cele cinci căi(d)”; și René Descartes, care a susținut că existența unui Dumnezeu binevoitor este necesară pentru a garanta fiabilitatea cunoașterii bazate pe simțuri. Jean Calvin a argumentat în favoarea existenței unui sensus divinitatis(d), conceput ca o capacitate înnăscută de a recunoaște existența lui Dumnezeu.
În tradiția filosofiei islamice, argumente pentru existența lui Dumnezeu au fost formulate de gânditori precum Ibn Rushd, influențat de conceptul aristotelic al motorului nemișcat; Al-Ghazali și Al-Kindi, care au dezvoltat argumentul cosmologic Kalam(d); Avicenna, cunoscut pentru „Dovada Celui Adevărat”; și Al-Farabi, care a elaborat argumente de inspirație neoplatonică.
În filosofia religiei, ateismul este definit, în mod standard, ca poziția potrivit căreia Dumnezeu nu există.[1] Unele religii, precum jainismul, resping posibilitatea existenței unui creator divin. Printre filosofii care au formulat argumente împotriva existenței lui Dumnezeu se numără David Hume, Ludwig Feuerbach și Bertrand Russell.
Teismul, poziția conform căreia Dumnezeu există, este predominant în cadrul filosofiei religiei contemporane.[2] Conform sondajului PhilPapers(d) din 2020, 69,50% dintre filosofii religiei au declarat că acceptă sau tind spre teism, în timp ce 19,86% au declarat că acceptă sau tind spre ateism. În schimb, în rândul filosofilor în general, 66,72% au indicat că acceptă sau tind spre ateism, iar 18,64% spre teism.[3]
Printre filosofi contemporani ai religiei care au apărat teismul se numără Alvin Plantinga, Yujin Nagasawa(d), John Hick, Richard Swinburne(d) și William Lane Craig(d), în timp ce apărători proeminenți ai ateismului includ Graham Oppy(d), Paul Draper(d), Quentin Smith(d), J. L. Mackie(d) și J. L. Schellenberg(d).
Poziții
[modificare | modificare sursă]Pozițiile privind existența lui Dumnezeu pot fi analizate pe mai multe axe conceptuale independente, ceea ce conduce la o varietate de clasificări ortogonale. Teismul și ateismul descriu poziții privind credința sau lipsa credinței într-o divinitate, în timp ce gnosticismul și agnosticismul privesc pretențiile de cunoaștere sau imposibilitatea cunoașterii. Ignosticismul(d) se concentrează asupra coerenței conceptuale a noțiunii de „Dumnezeu”, iar apateismul asupra relevanței practice a existenței sau inexistenței acestuia.
Într-un context popular și ilustrativ, biologul evoluționist Richard Dawkins a propus o clasificare informală în șapte „trepte” ale probabilității teiste, menită să descrie atitudini subiective față de existența lui Dumnezeu, mai degrabă decât poziții filosofice standardizate:[4]
- Teist puternic – convingere certă că Dumnezeu există.
- Teist de facto – probabilitate foarte mare, dar nu absolută.
- Înclinat spre teism – probabilitate peste 50%.
- Complet imparțial – probabilitate aproximativ egală.
- Înclinat spre ateism – probabilitate sub 50%.
- Ateist de facto – probabilitate foarte mică.
- Ateist puternic – convingere certă că Dumnezeu nu există.
Teism
[modificare | modificare sursă]Teismul este poziția filosofică și teologică potrivit căreia există cel puțin o divinitate, adesea concepută ca fiind supremă, personală și cauzal responsabilă pentru existența universului. Concepțiile teiste variază considerabil între tradiții religioase și sisteme filosofice, atât în ceea ce privește natura lui Dumnezeu, cât și modul în care existența acestuia este cunoscută sau argumentată.
În cadrul creștinismului catolic, existența lui Dumnezeu este considerată cognoscibilă prin rațiune naturală, independent de revelația divină. Biserica Catolică, urmând învățăturile lui Apostolul Pavel, Toma de Aquino și Conciliul Vatican I, afirmă că existența lui Dumnezeu „poate fi cunoscută cu certitudine din lumea creată prin lumina naturală a rațiunii umane”.[5]
Definiția religioasă tradițională a lui Dumnezeu
[modificare | modificare sursă]În teismul clasic, Dumnezeu este caracterizat ca fiind ființa supremă metafizică (prima, atemporală, absolut simplă și suverană), lipsită de orice trăsături antropomorfice. Această concepție este adesea contrastată cu alte forme de teism, precum personalismul teist(d), teismul deschis(d) și teismul procesual(d).
În cadrul teismului clasic, se susține frecvent că Dumnezeu nu poate fi definit exhaustiv în termeni umani, întrucât o astfel de definiție ar intra în tensiune cu natura Sa transcendentă(d). Teologul contemporan Robert Barron(d) ilustrează această idee prin analogia conform căreia un obiect bidimensional nu ar putea concepe pe deplin existența ființelor tridimensionale.[6]
În societățile occidentale moderne, conceptele de Dumnezeu implică în mod obișnuit o ființă monoteistă, supremă, ultimă și personală, așa cum se regăsește în tradițiile creștină, islamică și iudaică. În religiile monoteiste din afara tradițiilor avraamice, existența lui Dumnezeu este discutată în termeni similari. În aceste tradiții, Dumnezeu este adesea identificat ca autor (direct sau prin inspirație) al anumitor texte sacre, sau ca agent al unor evenimente istorice descrise în aceste texte, inclusiv prin revelații, vise sau semne. Unele tradiții susțin, de asemenea, că Dumnezeu răspunde rugăciunilor pentru intervenție sau îndrumare.
Mulți savanți islamici au utilizat argumente filosofice și raționale în sprijinul existenței lui Dumnezeu. De exemplu, Ibn Rushd, savant, filosof și medic islamic din secolul al XII-lea, a susținut că există două tipuri de argumente demne de luat în considerare, ambele identificate în Coran. El a invocat argumentele din „providență” și „invenție”, folosind parabole coranice pentru a susține existența lui Dumnezeu. Ibn Rushd a interpretat regularitățile naturii, precum condițiile climatice și mișcările corpurilor cerești, ca fiind favorabile vieții umane și a considerat aceste regularități drept indicii ale existenței unei inteligențe ordonatoare, identificată cu Dumnezeu.[7][8]
Moise Maimoide a fost un savant evreu care a formulat argumente filosofice pentru existența lui Dumnezeu. El nu a început prin definirea lui Dumnezeu, ci a recurs la descrierea universului și a mișcării corpurilor cerești. Maimonide a argumentat că, întrucât entitățile fizice sunt finite și posedă o cantitate finită de putere, lanțul mișcării nu poate fi explicat exclusiv prin cauze finite. În consecință, el a susținut existența unei cauze ultime infinite, identificată cu Dumnezeu, care nu este nici corporală, nici o forță imanentă materiei. Potrivit lui Maimonide, acest raționament oferă un temei pentru a afirma că Dumnezeu există, fără a pretinde că natura Sa poate fi înțeleasă sau comparată în mod adecvat.[9]
Definiții nepersonale ale lui Dumnezeu
[modificare | modificare sursă]În panteism, Dumnezeu și universul sunt considerate identice. În această concepție, științele naturii pot fi interpretate ca studii ale naturii lui Dumnezeu. O astfel de definiție ridică problema filosofică potrivit căreia un univers cu Dumnezeu și unul fără Dumnezeu ar fi, în esență, indistincte, diferența constând doar în limbajul utilizat pentru a le descrie.
Deismul și panenteismul afirmă existența unui Dumnezeu distinct de univers sau care se extinde dincolo de acesta, fie temporal, fie spațial, fie într-un alt mod. Aceste poziții neagă, în general, intervenția directă a lui Dumnezeu în funcționarea universului, inclusiv comunicarea personală cu oamenii. În consecință, concepții precum deismul, panenteismul sau pandeismul fac dificilă, dacă nu imposibilă prin definiție, distingerea empirică între un univers cu Dumnezeu și unul fără Dumnezeu.
Etica lui Baruch Spinoza prezintă două demonstrații ale existenței lui Dumnezeu.[10] Dumnezeul lui Spinoza nu este cauzat de nicio forță externă, nu are liber arbitru, nu este personal și nu este antropomorf. Potrivit filosofului contemporan Clayton Crockett, demonstrația lui Spinoza nu constituie o demonstrație în sens strict, ci presupune existența lui Dumnezeu prin definiție.[11]
Dezbateri despre modul în care ar trebui argumentat teismul
[modificare | modificare sursă]În cadrul gândirii creștine, teologul și filosoful Toma de Aquino a distins între: (a) preambulurile credinței și (b) articolele credinței.[12] Preambulurile includ afirmații considerate revelate, dar care sunt susținute ca fiind demonstrabile prin rațiune, precum existența lui Dumnezeu, în timp ce articolele credinței se referă la doctrine considerate inaccesibile rațiunii naturale, precum Sfânta Treime.
Ideea că existența lui Dumnezeu poate fi cunoscută independent de revelația divină apare și în textele creștine timpurii. Apostolul Pavel a susținut că oamenii pot deduce existența unui creator din observarea lumii naturale, argument care a fost ulterior elaborat de Toma de Aquino[13] și care are antecedente în filosofia greacă antică.
O altă școală apologetică, dezvoltată în secolul al XX-lea de gânditori reformați precum Abraham Kuyper(d), Benjamin Warfield(d) și Herman Dooyeweerd(d), este cunoscută sub numele de apologetică presupozițională(d). Această abordare, asociată în special cu Cornelius Van Til(d), susține că evaluarea dovezilor privind existența lui Dumnezeu presupune deja un cadru conceptual și o viziune asupra lumii. Presupoziționaliștii afirmă că existența lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată prin apel la fapte brute neinterpretate, ci argumentează că raționalitatea, experiența și cunoașterea umană presupun un astfel de cadru teist. În acest sens, argumentele transcendentale sunt prezentate ca încercări de a arăta că existența lui Dumnezeu este o condiție necesară pentru inteligibilitatea experienței și acțiunii umane.
În tradițiile protestante, este subliniată ideea că mântuirea este obținută prin credință, iar credința este înțeleasă ca încredere în Dumnezeu, nu ca rezultat al demonstrației raționale. O formă extremă a acestei poziții este fideismul, care susține că credința nu depinde de dovezi raționale. Filosoful Søren Kierkegaard a argumentat că adevărurile obiective, precum cele matematice, sunt irelevante pentru existența autentică, iar imposibilitatea demonstrării raționale a existenței lui Dumnezeu conferă credinței o semnificație existențială centrală. În mod similar, teologul calvinist Robert L. Reymond(d) a susținut că încercările de a demonstra existența lui Dumnezeu sunt fundamental nesigure și că credincioșii ar trebui să accepte revelația prin credință. Poziția sa este apropiată de cea a lui Gordon Clark(d), care a argumentat că toate viziunile asupra lumii se bazează pe premise inițiale nedemonstrabile, astfel încât opțiunea teistă implică, în ultimă instanță, un „salt de credință(d)”.
Ateism
[modificare | modificare sursă]În filosofia religiei, ateismul este definit în mod standard ca afirmația metafizică potrivit căreia Dumnezeu nu există. În 1972, Antony Flew(d) a propus definirea ateismului ca starea psihologică de a nu avea nicio credință în Dumnezeu. Totuși, această definiție este frecvent respinsă în literatura filosofică, întrucât nu oferă un termen distinct pentru poziția opusă teismului, și anume afirmația metafizică potrivit căreia Dumnezeu există.
Ateism pozitiv
[modificare | modificare sursă]Ateismul pozitiv (numit și „ateism puternic” sau „ateism dur”) este o formă de ateism care afirmă explicit că nu există nicio divinitate.[14][15][16] Ateul pozitiv susține în mod explicit inexistența zeilor.
Ateism negativ
[modificare | modificare sursă]Ateismul negativ (numit și „ateism slab” sau „ateism moale”) este o formă de ateism în care o persoană nu crede în existența vreunei divinități, fără a afirma explicit că nu există niciuna.[14][15][16]
Agnosticism
[modificare | modificare sursă]Agnosticismul este concepția potrivit căreia valoarea de adevăr a anumitor afirmații — în special a afirmațiilor despre existența unei divinități, dar și a altor afirmații religioase și metafizice — este necunoscută sau incognoscibilă. Agnosticismul nu determină în mod necesar credința sau necredința cuiva; o persoană poate fi simultan agnostică și teistă sau agnostică și ateistă.
Agnosticism puternic
[modificare | modificare sursă]Agnosticismul puternic este poziția potrivit căreia este imposibil, în principiu, pentru oameni să știe dacă există sau nu vreo divinitate.
Agnosticism slab
[modificare | modificare sursă]Agnosticismul slab este concepția conform căreia existența sau inexistența divinităților este în prezent necunoscută, dar nu neapărat incognoscibilă.
Teism agnostic
[modificare | modificare sursă]Teismul agnostic este poziția filozofică ce combină teismul cu agnosticismul. Un teist agnostic crede în existența unui zeu sau a lui Dumnezeu, dar consideră că baza acestei credințe este necunoscută sau în mod inerent incognoscibilă. Teiștii agnostici pot susține, de asemenea, că natura sau proprietățile divinității sunt fundamental inaccesibile cunoașterii umane.
Ateism agnostic
[modificare | modificare sursă]Ateismul agnostic (sau agnosticismul ateu) este o poziție filozofică ce combină ateismul cu agnosticismul. Ateii agnostici sunt atei în măsura în care nu au credință în existența vreunei divinități și agnostici în măsura în care consideră că existența unei divinități este fie incognoscibilă în principiu, fie necunoscută în fapt.
Teologul Robert Flint(d) descrie această poziție astfel:
„Dacă un om nu a găsit niciun motiv bun pentru a crede că există un Dumnezeu, este natural și rațional ca el să nu creadă în existența lui Dumnezeu; și, în acest caz, el este ateu, fără a pretinde o cunoaștere supraumană. Dacă, în urma unei investigații asupra naturii și limitelor cunoașterii umane, ajunge la concluzia că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, el este atât agnostic, cât și ateu — un ateu pentru că este agnostic.[17]”
Apateism
[modificare | modificare sursă]Apateismul este poziția conform căreia problema existenței sau inexistenței zeilor nu este considerată relevantă sau importantă. Un apateist trăiește ca și cum nu ar exista zei și explică fenomenele naturale fără a recurge la concepte teologice. Existența zeilor nu este neapărat negată, dar este considerată lipsită de semnificație practică sau existențială.[18]
Ignosticism
[modificare | modificare sursă]Ignosticismul (numit și igteism) este poziția potrivit căreia întrebarea existenței sau inexistenței lui Dumnezeu este lipsită de sens în absența unei definiții coerente și clar formulate a conceptului de „Dumnezeu”. Ignostici susțin că multe dezbateri teologice presupun în mod nejustificat claritatea conceptuală a termenilor utilizați.
Ignosticismul poate fi formulat în două moduri corelate. Prima poziție afirmă că o definiție coerentă a lui Dumnezeu trebuie stabilită înainte ca întrebarea existenței Sale să poată fi discutată în mod semnificativ. A doua poziție susține că, dacă o asemenea definiție este nefalsificabilă, atunci întrebarea existenței lui Dumnezeu este lipsită de sens din punct de vedere cognitiv, ceea ce conduce la o formă de noncognitivism teologic(d).
Unii filosofi au interpretat ignosticismul ca pe o variație sau o extensie a agnosticismului sau ateismului.[19]
Termenul „ignosticism” a fost introdus în anii 1960 de Sherwin Wine(d), rabin și figură fondatoare a iudaismului umanist(d). Termenul „igteism” a fost introdus de umanistul secular Paul Kurtz(d) în lucrarea sa din 1992 The New Skepticism.[20]
Probleme filozofice
[modificare | modificare sursă]Problema supranaturalului
[modificare | modificare sursă]O problemă ridicată de întrebarea existenței lui Dumnezeu este aceea că multe concepții religioase tradiționale îi atribuie lui Dumnezeu diverse puteri supranaturale. Ființele supranaturale sunt adesea descrise ca având capacitatea de a se ascunde sau de a se revela în funcție de propriile scopuri, așa cum apare, de exemplu, în relatarea despre Filemon și Baucis. În plus, conform multor concepții teologice, Dumnezeu nu face parte din ordinea naturală, ci este considerat creatorul ultim al naturii și al legilor care o guvernează.
În tradiția filozofică aristotelică, Dumnezeu este conceput ca făcând parte din structura explicativă necesară pentru a fundamenta ordinea și inteligibilitatea naturii. În acest context, orice puteri atribuite lui Dumnezeu sunt considerate, în sens strict, de ordin natural, derivând din rolul Său de principiu sau cauză primă a naturii (vezi și Monadologie(d)).
În filozofia științei a lui Karl Popper, credința într-un Dumnezeu supranatural este considerată în afara domeniului investigației științifice, întrucât ipotezele științifice trebuie să fie falsificabile în cadrul lumii naturale. O poziție similară este exprimată de concepția magisterii neintersectante(d) propusă de Stephen Jay Gould, conform căreia existența sau inexistența lui Dumnezeu nu intră în domeniul de competență al științei.
Oamenii de știință utilizează metoda științifică, în cadrul căreia teoriile sunt supuse testării prin experiment fizic. Multe concepții despre Dumnezeu postulează explicit sau implicit o ființă a cărei existență nu este testabilă empiric, nici prin confirmare, nici prin infirmare.[21] În acest sens, problema existenței lui Dumnezeu poate fi considerată, prin definiție, în afara sferei științei moderne.[22]
Biserica Catolică susține că existența lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin „lumina naturală a rațiunii umane”.[23] În contrast, fideiștii afirmă că credința în existența lui Dumnezeu nu este susceptibilă nici de demonstrație, nici de infirmare rațională, fiind întemeiată exclusiv pe credință.
Pozitiviștii logici precum Rudolf Carnap și A. J. Ayer au considerat afirmațiile despre existența lui Dumnezeu drept lipsite de sens din punct de vedere cognitiv. Potrivit acestei perspective, afirmațiile religioase sau transcendente nu pot avea valoare de adevăr deoarece nu dispun de criterii clare de verificare. Într-un context similar, biologul creștin Scott C. Todd a afirmat că ipotezele care invocă un agent supranatural sunt excluse din știință pe criterii metodologice, nu pe baza falsității lor.[24] Această poziție delimitează domeniul științei la fenomenele empiric observabile și separă problema existenței lui Dumnezeu de investigația științifică propriu-zisă.
Natura dovezilor și argumentelor relevante
[modificare | modificare sursă]John Polkinghorne(d) a sugerat că o analogie parțială pentru modul în care este abordată existența lui Dumnezeu poate fi găsită în fizică, în special în conceptele mecanicii cuantice, care pot părea paradoxale, dar oferă explicații coerente pentru o gamă largă de date empirice.[25]
Alvin Plantinga a comparat problema existenței lui Dumnezeu cu problema celorlalte minți(d), susținând că ambele sunt în mod notoriu imposibil de demonstrat în mod convingător în fața unui sceptic radical, deși sunt acceptate pe baza unor raționamente indirecte sau pragmatice.[26]
O abordare propusă de autori precum Stephen D. Unwin constă în tratarea anumitor forme de teism și naturalism(d) ca ipoteze concurente în sens bayesian(d). Această metodă presupune evaluarea probabilității unor date sau observații în raport cu fiecare ipoteză și compararea rezultatelor.[27] În acest cadru, argumentele pro sau contra existenței lui Dumnezeu sunt considerate indicii care pot face o anumită viziune asupra lumii mai probabilă decât alta, fără a pretinde că oferă demonstrații definitive.
Evaluarea forței acestor argumente depinde adesea de probabilitatea a priori(d) atribuită fiecărei viziuni asupra lumii, ceea ce explică de ce argumentele considerate convingătoare de teiști pot părea neconcludente pentru atei și invers.[28]
Unii filosofi, influențați de gândirea lui Wittgenstein, adoptă o perspectivă anti-realistă(d) și resping relevanța argumentelor metafizice tradiționale privind existența lui Dumnezeu. De exemplu, Charles Taylor a susținut că ceea ce este „real” este ceea ce nu poate fi eliminat sau redus din practicile și limbajul uman. Din această perspectivă, dacă discursul despre Dumnezeu nu poate fi eliminat sau înlocuit, acesta poate fi considerat real într-un sens similar altor aspecte fundamentale ale experienței umane.[29]
În lucrarea Tratat despre principiile cunoașterii umane(d) (1710), George Berkeley a argumentat că existența obiectelor depinde de a fi percepute și că doar mințile pot fi considerate existente în mod direct. Pornind de la această concepție, Berkeley a susținut că existența continuă a lumii necesită un observator omniscient, pe care l-a identificat cu Dumnezeul creștin.
În afara gândirii occidentale
[modificare | modificare sursă]Problema existenței adevărului absolut ocupă un loc central în epistemologia Vedanta(d). Abordările bazate exclusiv pe percepția senzorială sunt adesea considerate potențial înșelătoare, din cauza limitărilor cognitive și a presupunerilor implicite. Totuși, chiar și în tradițiile nastika(d), existența celui care se îndoiește este considerată certă, inclusiv în școlile mayavada asociate cu Adi Shankara.[30]
În anumite tradiții vedantine, concepte fundamentale precum Dumnezeu sau Isvara și alte principii ultime ale realității nu sunt considerate determinabile exclusiv prin logică, ci necesită forme superioare de cunoaștere sau revelație.[31]
În vaișnavism(d), Vishnu sau forma sa personală Krishna este identificat cu Dumnezeul personal absolut. Concepția despre Krishna ca svayam bhagavan(d) este asociată cu noțiunea de Realitatea Ultimă și cu atributele sat chit ananda: existență eternă (sat), cunoaștere (chit) și fericire (ananda). Aceste atribute sunt corelate cu diferite aspecte ale divinității, precum brahman, paramatman(d) și bhagavan(d).[32]
Argumente
[modificare | modificare sursă]Argumente pentru existența lui Dumnezeu
[modificare | modificare sursă]Argumente logice
[modificare | modificare sursă]Cele Cinci Căi ale lui Aquino
[modificare | modificare sursă]În articolul 3, întrebarea 2, prima parte a lucrării sale Summa Theologica, Toma de Aquino a formulat cinci argumente pentru existența lui Dumnezeu. Acestea se bazează pe ontologia aristotelică și pe respingerea regresului infinit(d).[33]
Aquino nu a intenționat să demonstreze complet existența Dumnezeului teismului clasic cu toate atributele sale, ci a prezentat aceste argumente ca o etapă preliminară. Cele Cinci Căi pornesc de la conceptele de motor nemișcat(d), cauză primă(d), ființă necesară, argument din grad(d) și argument din cauză finală(d).
- Motorul nemișcat: lucrurile sunt în mișcare, iar orice lucru mișcat este mișcat de altceva; prin urmare, trebuie să existe un prim motor nemișcat.
- Cauza primă: orice lucru are o cauză, iar nimic nu este cauza propriei existențe; trebuie să existe o cauză necauzată.
- Ființa necesară: ființele contingente nu își pot explica propria existență; trebuie să existe o ființă necesară.
- Argumentul din grad: există grade de perfecțiune; acestea presupun un maxim care le fundamentează.
- Cauza finală: lucrurile acționează spre scopuri; acest fapt presupune o inteligență ordonatoare.
Argumentul cosmologic
[modificare | modificare sursă]Argumentul cosmologic este un argument a posteriori care afirmă existența unei cauze sau explicații ultime a universului.[34]
O formă influentă este argumentul cosmologic Kalam(d), formulat modern de William Lane Craig(d):[35]
- Tot ce începe să existe are o cauză.
- Universul a început să existe.
- Prin urmare, universul are o cauză.
Argumentul ontologic
[modificare | modificare sursă]Argumentul ontologic, asociat cu Anselm de Canterbury și René Descartes, susține că existența lui Dumnezeu rezultă din însăși definiția Sa ca ființă supremă.[36]
Toma de Aquino a respins argumentul pe motiv că oamenii nu pot cunoaște esența divină.[37] Immanuel Kant a susținut că existența nu este un predicat real, ci doar afirmă instanțierea unui concept.
Versiunile moderne utilizează logica modală(d), în care un adevăr este necesar dacă este adevărat în toate lumi posibile(d). Alvin Plantinga a argumentat că existența necesară poate fi considerată un predicat legitim.
Kurt Gödel a formulat o versiune axiomatică a argumentului ontologic folosind logică de ordin superior(d), susținând că dacă proprietățile pozitive sunt posibil exemplificate, atunci o ființă care le posedă pe toate există necesar.
Argumentul din legile naturale
[modificare | modificare sursă]Acest argument susține că ordinea matematică și regularitatea legilor naturii(d) indică existența unui legislator inteligent, idee promovată de Isaac Newton, Robert Boyle și René Descartes.[38]
Argumentul din psihedelice
[modificare | modificare sursă]Studii moderne raportează că substanțe psihedelice pot induce experiențe percepute ca transcendente sau divine.[39] Aldous Huxley a interpretat aceste experiențe ca reducerea unui „filtru” cognitiv al realității.
Argumente inductive
[modificare | modificare sursă]Unii filosofi susțin că dovezile pentru existența lui Dumnezeu oferă o probabilitate ridicată, deși nu certitudine absolută. Această poziție este asociată cu Arthur Balfour(d) și C. S. Lewis. Lewis a formulat argumentul dorințelor naturale, susținând că dorințele umane fundamentale indică o realitate transcendentă care le poate satisface.[40]
Argumentul din sensus divinitatis
[modificare | modificare sursă]Conceptul de sensus divinitatis(d), susținut de Alvin Plantinga, afirmă existența unui mecanism cognitiv înnăscut care produce credința în Dumnezeu ca fiind rațional de bază.[41]
Garanție rațională
[modificare | modificare sursă]Bazându-se pe modelul argumentativ al lui Stephen Toulmin(d), Joseph Hinman a susținut că credința religioasă este rațional garantată prin efectele transformative și funcționale ale experienței religioase.[42]
Argumente împotriva existenței lui Dumnezeu
[modificare | modificare sursă]Argumentele următoare susțin că existența lui Dumnezeu este improbabilă, contradictorie sau nejustificată empiric.
Argumente logice
[modificare | modificare sursă]- Lipsa dovezilor științifice directe pentru existența lui Dumnezeu.
- Problema creatorului lui Dumnezeu.
- Gambitul Boeing 747 suprem(d).
- Noncognitivism teologic(d).
- Ceainicul lui Russell.
Argumente din proprietăți divine incompatibile
[modificare | modificare sursă]Argumente empirice
[modificare | modificare sursă]- Argumentul din naturalism
- Argumentul din evoluție
- Dilema lui Euthyphron
- Problema argumentului antropic
- Problema minunilor
- Problema experienței religioase
Argumentul din parcimonie
[modificare | modificare sursă]Argumentul din inducție istorică
[modificare | modificare sursă]Religiile istorice considerate false sugerează prin inducție că și religiile contemporane sunt probabil false.
Argumente hinduse
[modificare | modificare sursă]Școlile Samkhya(d) și Mimamsa(d) resping existența unui Dumnezeu creator, argumentând că karma, ritualul și ordinea cosmică nu necesită un agent divin.[43]
Aspecte psihologice
[modificare | modificare sursă]
Numeroși autori au propus explicații psihologice și sociologice pentru credința în existența divinităților.
Psihologii observă că oamenii formulează frecvent întrebări existențiale precum „de ce existăm” sau dacă viața are un scop. Unii cercetători susțin că credințele religioase pot activa mecanisme cognitive care oferă răspunsuri coerente acestor întrebări. William James a analizat experiența religioasă ca tensiune interioară între melancolie și fericire și a discutat stările mistice și transele ca mecanisme cognitive. Sigmund Freud a interpretat religia prin prisma fricii, suferinței și nevoii unui model parental protector, subliniind caracterul compulsiv al ritualurilor și efectele sugestive ale practicilor colective.
În Religion Explained (2002), antropologul Pascal Boyer(d) argumentează că credința în zei rezultă din tendința creierului uman de a detecta agenți intenționali. Conform lui Boyer, sub presiuni evolutive, oamenii tind să atribuie agenție chiar și acolo unde aceasta nu există, deoarece erorile de tip „fals pozitiv” sunt mai puțin costisitoare decât ignorarea unui agent real. Credințele în entități supranaturale se răspândesc cultural deoarece acestea sunt „minim contraintuitive”, adică diferă de conceptele obișnuite doar prin câteva trăsături neobișnuite, ceea ce le face ușor de memorat și transmis.
În In Gods We Trust: The Evolutionary Landscape of Religion (2002), Scott Atran(d) dezvoltă o abordare similară și subliniază rolul credințelor religioase în coordonarea socială și coeziunea grupurilor. În Minds and Gods: The Cognitive Foundations of Religion, Todd Tremlin continuă linia lui Boyer, susținând că procese cognitive universale conduc în mod natural la concepte supranaturale. Potrivit lui Tremlin, un mecanism de detectare a agenției (HADD – hyperactive agency detection device) combinat cu capacități de teorie a minții determină oamenii să postuleze existența unui agent în spatele evenimentelor semnificative sau inexplicabile. Fenomenele naturale fără o cauză evidentă pot fi astfel atribuite unei divinități (cf. Act al lui Dumnezeu(d)).
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ Draper, Paul (). „Atheism and Agnosticism”. The Stanford Encyclopedia of Philosophy. Metaphysics Research Lab, Stanford University.
- ^ Cruz De, Helen; Nichols, Ryan (). Advances in Religion, Cognitive Science, and Experimental Philosophy. Bloomsbury Academic. p. 135. ISBN 978-1-4742-2382-9.
- ^ „Sondajul PhilPapers 2020”. PhilPapers.
- ^ Dawkins, Richard (). The God Delusion. Bantam Books. p. 50.
- ^ Conciliul Vatican I, Dei Filius 2; citat în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 36.
- ^ Barron, Robert (). Catholicism: A Journey to the Heart of the Faith. The Doubleday Religious Publishing Group. ISBN 9780307720511.
- ^ „Ibn Rushd (Averroes)”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Parabolă coranică”. Quran.com. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Seeskin, Kenneth. „Maimonide”. plato.stanford. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Spinoza, Benedictus de. Etica. Partea 1, Prop. 11.
- ^ Crockett, Clayton (). Radical Political Theology: Religion and Politics After Liberalism. Columbia University Press. p. 64. ISBN 978-0-231-14983-9.
- ^ Sommer, Josh (). „Filosofie & Preambulurile credinței”. The Baptist Broadcast (în engleză). Accesat în .
- ^ Pentru argumentele lui Toma de Aquino privind existența lui Dumnezeu, vezi Cele cinci căi.
- ^ a b Flew, Antony (). „The Presumption of Atheism”. The Presumption of Atheism, and other Philosophical Essays on God, Freedom, and Immortality. New York: Barnes and Noble. pp. 14ff.
- ^ a b Martin, Michael (). The Cambridge Companion to Atheism. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-84270-9.
- ^ a b „Definiții ale termenului „Ateism"”. Ontario Consultants on Religious Tolerance. . Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ Flint, Robert (). „Erroneous Views of Agnosticism”. Agnosticism. C. Scribner's Sons. p. 50.
- ^ Zdybicka, Zofia J. (). „Ateism”. În Maryniarczyk, Andrzej. Enciclopedia Universală de Filosofie. 1. Polish Thomas Aquinas Association. p. 20.
- ^ „The Argument From Non-Cognitivism”. Arhivat din original în . Accesat în .
- ^ „Isms of the week: Agnosticism and Ignosticism”. The Economist. .
- ^ Spitzer, Robert J. (). New Proofs for the Existence of God: Contributions of Contemporary Physics and Philosophy. William B. Eerdmans Pub. p. 73. ISBN 978-0-8028-6383-6.
- ^ Stenger, Victor J. (). God: The Failed Hypothesis: How Science Shows That God Does Not Exist. Prometheus Books. p. 43. ISBN 978-1-59102-481-1.
- ^ Catehismul Bisericii Catolice, paragraful 47; cf. Canoanele Primului Conciliu Vatican, 2:2.
- ^ Scott C. Todd, „A View from Kansas on that Evolution Debate”, Nature, vol. 401, 30 septembrie 1999, p. 423.
- ^ Polkinghorne, John (). Belief in God in an Age of Science. Yale University Press. ISBN 978-0-300-07294-5.
- ^ Plantinga, Alvin, God and Other Minds: A Study of the Rational Justification of Belief in God, Cornell University Press, 1990; Warranted Christian Belief, Oxford University Press, 2000.
- ^ „Dezbate existența lui Dumnezeu – Beale v. Howson”. Accesat în .
- ^ Vezi, de exemplu, Stephen D. Unwin, The Probability of God, precum și criticile discutate în Dumnezeu: o amăgire.
- ^ „Wittgenstein”. Internet Encyclopedia of Philosophy. Accesat în .
- ^ Klostermaier, Klaus K. (). A Survey of Hinduism. State University of New York Press. p. 357. ISBN 978-0-7914-7081-7.
- ^ Sudesh Narang, The Vaisnava Philosophy According to Baladeva Vidyābhūṣaṇa, 1984, p. 30.
- ^ Ekstrand, Maria; Bryant, Edwin H. (). The Hare Krishna Movement: The Postcharismatic Fate of a Religious Transplant. Columbia University Press. p. 7. ISBN 978-0-231-12256-6.
- ^ Aquinas, Thomas (). Summa Theologica. Partea I, Întrebarea 2, Articolul 3. Accesat în .
- ^ Craig, William Lane (). The Cosmological Argument From Plato to Leibniz. Wipf and Stock.
- ^ Craig, William Lane. „The Existence of God and the Beginning of the Universe”.
- ^ Nolan, Lawrence. „Descartes' Ontological Argument”.
- ^ Stenger, Victor J. (). God: The Failed Hypothesis.
- ^ Harrison, Peter; Roberts, Jon H. (). Science without God?. Oxford University Press.
- ^ „Experiences of 'Ultimate Reality' or 'God' Confer Lasting Benefits to Mental Health”. Johns Hopkins Medicine.
- ^ Lewis, C. S. Mere Christianity.
- ^ „Religious Experience”. Stanford Encyclopedia of Philosophy.
- ^ Hinman, Joseph. The Trace of God.
- ^ Reichenbach, Bruce R. „Karma, causation, and divine intervention”.
