Pământ

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Acest articol se referă la o planetă din sistemul solar. Pentru alte sensuri, vedeți Pământ (dezambiguizare).
Pământ Simbolul astronomic al Pământului
"The Blue Marble" photograph of Earth, taken by the Apollo 17 mission. The Arabian peninsula, Africa and Madagascar lie in the upper half of the disc, whereas Antarctica is at the bottom.
The Blue Marble - fotografia Pământului făcută de pe Apollo 17 în 1972.
Caracteristicile orbitei
Epocă J2000[1]
Afeliu152100000 km[2]
(94500000 mi; 1,017 AU)
Periheliu147095000 km[2]
(91401000 mi; 0,98327 AU)
149598023 km[3]
(92955902 mi; 1,00000102 AU)
Excentricitate0.0167086[3]
Perioadă orbitală
365,256363004 d[4]
(1,00001742096 yr)
29,78 km/s[5]
(107200 km/h; 66600 mph)
358.617°
Înclinație
  • 7.155° față de ecuatorul Soarelui;
  • 1.57869°[6] față de planul invariabil;
  • 0.00005° față de J2000 ecliptic
−11.26064°[5] to J2000 ecliptic
114.20783°[5]
Sateliți
Caracteristici fizice
Raza medie
6371,0 km (3958,8 mi)[9]
6378,1 km (3963,2 mi)[10] [11]
Raza polară
6356,8 km (3949,9 mi)[12]
Aplatizare0.0033528[13]
1/298.257222101 (ETRS89)
Circumferință
Suprafață
  • 510072000 km2 (196940000 mi2)[16]

    [17]

    [18]
  • 148940000 km2 pământ (57510000 mi2; 29.2%)
  • 361132000 km2 apă (139434000 mi2; 70.8%)
Volum1.08321×1012 km3 (2.59876×1011 cu mi)[5]
Masă5.97237×1024 kg (1.31668×1025 lb)[19]
(3.0×10−6 M)
Densitate medie
5514 g/cm3 (199,2 lb/cu in)[5]
9807 m/s2 (g; 32180 ft/s2)[20]
Momentul factorului de inerție
0.3307[21]
11186 km/s[5]
(40270000 km/h; 25020000 mph)
0.99726968 d[22]
(23h 56m 4.100s)
Viteza rotației ecuatoriale
1674,4 km/h[23]
(0,4651 km/s; 1674,4 km/h; 1040,4 mph)
23.4392811°[4]
Albedo
Temp. la suprafață min medie max
Kelvin 184 K[24] 288 K[25] 330 K[26]
Celsius −89.2 °C 14.9 °C 56.9 °C
Fahrenheit −128.5 °F 58.7 °F 134.3 °F
Atmosfera
Presiunea la suprafață
101,325 kPa (la niv.mării)
Compoziție atmosferică

Pământ (numită și Terra sau „Planeta albastră”) este a treia planetă de la Soare și cea mai mare dintre planetele telurice ale Sistemului Solar, atât pentru masă, cât și pentru diametru. Este singurul corp ceresc despre care se știe că adăpostește viață. Conform datărilor radiometrice și a altor surse de dovezi, Pământul s-a format în urmă cu peste 4,5 miliarde de ani.[28][29][30] Gravitația Pământului interacționează cu alte obiecte din spațiu, în special cu Soarele și Luna, singurul satelit natural al Pământului. Terra se învârte în jurul Soarelui în 365,26 de zile, perioadă cunoscută drept un an. În acest timp, Pământul se rotește în jurul axei sale de aproximativ 366,26 ori.[31]

Axa de rotație a Pământului este înclinată în raport cu planul orbital, producând anotimpuri pe Pământ.[32] Interacțiunea gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă mareea oceanului, stabilizează orientarea Pământului pe axa sa și încetinește treptat rotația.[33] Pământul este cea mai densă planetă din sistemul solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice.

Litosfera Pământului este împărțită în mai multe plăci tectonice rigide care migrează pe suprafață în perioade de milioane de ani. Aproximativ 71% din suprafața Pământului este acoperită cu apă, în principal de oceane.[34] Restul de 29% este pământul format din continente și insule care împreună au multe lacuri, râuri și alte surse de apă ce contribuie la hidrosferă. Majoritatea regiunilor polare sunt acoperite de gheață. Interiorul Pământului rămâne activ, cu un nucleu intern din fier solid, un miez exterior lichid care generează câmpul magnetic al Pământului și un strat de manta convectoare care conduce tectonica plăcii.

În primele miliarde de ani ai istoriei Pământului, viața a apărut în oceane și a început să afecteze atmosfera și suprafața Pământului, ducând la proliferarea organismelor aerobe și anaerobe. Unele dovezi geologice indică faptul că viața ar fi putut să apară cu 4,1 miliarde de ani în urmă. De atunci, combinația distanței Pământului față de Soare, proprietățile fizice și istoria geologică au permis vieții să evolueze și să prospere.[35][36] În istoria Pământului, biodiversitatea a trecut prin perioade lungi de expansiune, punctate ocazional de extincții în masă. Peste 99% din toate speciile[37] care au trăit vreodată pe Pământ sunt dispărute.[38][39] Numărul estimat de specii de pe Terra de astăzi variază foarte mult.[40][41][42] Peste 7,6 miliarde de oameni trăiesc pe Pământ și depind de biosfera și resursele naturale ale Terrei pentru supraviețuire. Oamenii au dezvoltat diverse societăți și culturi; din punct de vedere politic, lumea are aproximativ 200 de state suverane.

Nume și etimologie[modificare | modificare sursă]

Pământ este singura planetă din sistemul solar al cărei nume nu derivă din mitologia greacă sau romană. Toate celelalte planete au fost denumite după zei și zeițe din mitologia greco-romană. În română, cuvântul „pământ” este moștenit din latină pavimentum[43], care înseamnă „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”[44], „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”.[45]

Terra provine din latinescul tĕrra (pământ, sol), care la rândul său derivă din termenul de origine indo-europeană terse, cu sensul de "parte uscată", opus "părții apoase". Dar Terra a mai fost denumită în trecut și ca orbe terracqueo. Cuvântul latin orbe a avut mai întâi semnificația "cerc" și apoi de "lume".

Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul „terestru”. Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romană Terra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii științifici precum geografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Formare[modificare | modificare sursă]

Concepție artistică a unui disc protoplanetar

Cel mai vechi material găsit în sistemul solar este datat 4,5672 ± 0,0006 miliarde de ani în urmă.[46] Acum 4,54 ± 0.04 miliarde de ani în urmă[47] s-a format Pământul primordial. Corpurile din sistemul solar s-au format și au evoluat cu Soarele. Teoretic, o nebuloasă solară separă un volum dintr-un nor molecular prin prăbușirea gravitațională, care începe să se rotească și să se aplatizeze într-un disc circumstelar, iar apoi planetele și Soarele se formează din acest disc. O nebuloasă conține gaz, bucăți mici de gheață și praf cosmic (inclusiv nucleide primordiale). Conform ipotezei nebulare, planetezimale s-au format prin acreție, Pământul primordial căpătând o formă în 10-20 milioane de ani.[48]

Un subiect de cercetare este formarea Lunii, acum aproximativ 4,53 miliarde de ani.[49] O ipoteză principală este aceea că a fost formată prin acumularea de materiale eliberate de Pământ, după ce un obiect de dimensiunea planetei Marte, numit Theia, a lovit Terra.[50] În această ipoteză, masa Theiei era de aproximativ 10% din Pământ,[51] și a lovit o margine a Terrei, o parte din masa sa fuzionând cu Pământul.[52] Între aproximativ 4,1 și 3,8 miliarde de ani de urmă, numeroasele impacturi ale asteroizilor au provocat schimbări semnificative în mediul de la suprafața Lunii și, prin inferență, și în cel al Pământului.

Istoria geologică[modificare | modificare sursă]

Mișcarea plăcilor tectonice

Atmosfera și oceanele Pământului au fost formate de activitatea vulcanică și de expulzare. Vaporii de apă proveniți din aceste surse s-au condensat în oceane, amplificate cu apă și gheață de la asteroizi, protoplante și comete.[53] În acest model, "gazele cu efect de seră" din atmosferă au păstrat oceanul în timpul înghețării, când nou formatul Soare a avut numai 70% din luminozitatea curentă.[54] Acum 3,5 miliarde de ani în urmă câmpul magnetic al Pământului s-a stabilizat, împiedicând împrăștierea atmosferei de către vântul solar.[55]

O crustă se formează atunci când stratul exterior topit al Pământului se răcește pentru a forma un solid. Cele două modele[56] care explică masa pământului propun fie o creștere constantă a forțelor actuale[57] fie, mai probabil, o creștere rapidă[58] la începutul istoriei Pământului,[59] urmată de o zonă continentală constantă pe termen lung.[60][61][62] Continentele au fost fomate de tectonica plăcilor, un proces condus în cele din urmă de pierderea continuă a căldurii din interiorul Pământului. De-a lungul a sute de milioane de ani, supercontinentele s-au asamblat și s-au rupt. Cu aproximativ 750 de milioane de ani în urmă, unul dintre cele mai vechi supercontinente cunoscute, Rodinia, a început să se destrame. Mai târziu, continentele s-au recombinat pentru a forma Pannotia (cu 600-540 milioane de ani în urmă), apoi Pangaea, care, de asemenea, s-a destrămat acum 180 milioane de ani în urmă.[63]

Modelul actual al epocilor de gheață a început cu aproximativ 40 milioane de ani în urmă și apoi s-a intensificat în timpul Pleistocenului cu 3 milioane de ani în urmă. Regiunile cu latitudine înaltă au suferit de atunci cicluri repetate de glaciațiune și dezgheț, repetându-se la fiecare 40.000-100.000 ani. Ultima glaciație continentală s-a încheiat cu 10.000 de ani în urmă.[64]

Originea vieții și evoluție[modificare | modificare sursă]

Arbore filogenetic al vieții pe Pământ bazat pe analiza rRNA

Reacțiile chimice au condus la primele molecule cu auto-replicare acum aproximativ patru miliarde de ani în urmă. O jumătate de miliard de ani mai târziu, a apărut ultimul strămoș comun al vieții curente.[65] Evoluția fotosintezei a permis ca energia Soarelui să fie recoltată direct de formele de viață. Oxigenul molecular (O2) rezultat s-a acumulat în atmosferă și datorită interacțiunii cu radiația solară ultravioletă, a format un strat de ozon (O3) protector în atmosfera superioară.[66] Încorporarea celulelor mai mici în cele mai mari a dus la dezvoltarea celulelor complexe numite eucariote.[67] Organisme multicelulare formate ca celule în colonii au devenit din ce în ce mai specializate. Ajutată de absorbția luminii ultraviolete periculoasă de către stratul de ozon, viața a colonizat suprafața Pământului.[68]

Printre cele mai vechi dovezi de viață se numără fosilele microbiene găsite în gresia de 3,48 miliarde de ani din Australia de Vest,[69] grafitul biogenic găsit în rocile metasedimentare vechi de 3,7 miliarde de ani în Groenlanda de Vest,[70] și rămășițe de material biotic găsit în roci vechi de 4,1 miliarde de ani în Australia de Vest.[35][36] Cea mai veche dovadă directă a vieții pe Pământ este conținută în roci australiene de 3,45 miliarde de ani care prezintă fosile ale microorganismelor.[71][72]

În timpul Neoproterozoicului, în urmă cu 750-580 milioane de ani, o mare parte a Pământului ar fi putut fi acoperită cu gheață. Acestă ipoteză a fost denumită "Pământ de zăpadă" și este de un interes deosebit deoarece a precedat Explozia Cambriană, când formele de viață multicelulare au crescut semnificativ în complexitate.[73] După Explozia Cambriană, acum 535 milioane de ani, au existat cinci extincții în masă.[74] Cel mai recent eveniment de acest fel s-a petrecut cu 66 de milioane de ani în urmă, când un impact cu un asteroid a declanșat dispariția dinozaurilor non-aviari și a altor reptile mari, dar a cruțat animalele mici, cum ar fi mamiferele, care la vremea aceea erau asemănătoare cu soricidele.

Viața mamiferelor s-a diversificat în ultimii 66 de milioane de ani, iar în urmă cu câteva milioane de ani, un animal african, cum ar fi Orrorin tugenensis, a dobândit capacitatea de a sta în picioare.[75] Această abilitate a dus la stimularea necesară pentru un creier mai mare, care a dus la evoluția oamenilor. Dezvoltarea agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să influențeze mediul.[76]

Viitor[modificare | modificare sursă]

Viitorul Pământului pe termen lung este legat de cel al Soarelui. În următorii 1,1 miliarde de ani, luminozitatea solară va crește cu 10%, iar în următorii 3,5 miliarde cu 40%.[77] Temperatura de suprafață în creștere a Pământului va accelera ciclul carbon, reducând concentrația de CO2 la niveluri letal de scăzute pentru plante, în aproximativ 500-900 milioane de ani.[78] Lipsa vegetației va duce la scăderea oxigenului în atmosferă, făcând imposibilă viața animalelor.[79] După încă un miliard de ani, toată apa de suprafață va dispărea[80] iar temperatura globală medie va atinge 70 °C (158 °F).[79] Din acel moment, se așteaptă ca Pământul să fie locuibil pentru încă 500 de milioane de ani,[78] posibil mai mult dacă azotul este îndepărtat din atmosferă.[81] Chiar dacă Soarele ar fi veșnic și stabil, 27% din apa oceanelor va coborî în manta Pământului într-un miliard de ani.[82]

Soarele va evolua devenind o gigantă roșie în aproximativ 5 miliarde de ani. Modelele preconizează că Soarele se va extinde la aproximativ 1 UA (150 milioane km), aproximativ de 250 de ori mai mare decât raza actuală.[77][83] Soarta Pamântului este mai puțin clară. Ca gigantă roșie, Soarele va pierde aproximativ 30% din masa sa, astfel că, fără a lua în considerare efectele mareei, Pământul se va deplasa pe o orbită de 1,7 UA (250 milioane km) de la Soare, când steaua va ajunge la raza ei maximă. Viața rămasă va fi distrusă de luminozitatea crescută a Soarelui (care va atinge o valoare maximă de 5000 de ori mai mare față de nivelul actual).[77] O simulare din 2008 indică faptul că orbita Pământului se va diminua în cele din urmă din cauza efectelor mareei, determinând Terra să intre în atmosfera Soarelui și să fie vaporizată.[83]

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Formă[modificare | modificare sursă]

Forma planetei Pământ.

Forma Pământului este aproximativ sferoidal oblică. Datorită rotației, Pământul este aplatizat la poli și bombat în jurul ecuatorului.[84] Diametrul Pământului la ecuator este cu 43 de kilometri mai mare decât diametrul pol-pol.[85] Diametrul mediu este de 12.742 kilometri. Principalele deviații de pe suprafața Terrei sunt: ​​Muntele Everest, cu 8.850 m deasupra nivelului mării și Groapa Marianelor, cu 10.924 m sub nivelul mării.

Compoziția chimică[modificare | modificare sursă]

Compoziția chimică a crustei[86]
Compus Formula Compoziție
Continental Oceanic
dioxid de siliciu SiO2 60.2% 48.6%
oxid de aluminiu Al2O3 15.2% 16.5%
oxid de calciu CaO 5.5% 12.3%
oxid de magneziu MgO 3.1% 6.8%
oxid de fier (II) FeO 3.8% 6.2%
oxid de sodiu Na2O 3.0% 2.6%
oxid de potasiu K2O 2.8% 0.4%
oxid de fier (III) Fe2O3 2.5% 2.3%
apă H2O 1.4% 1.1%
dioxid de carbon CO2 1.2% 1.4%
dioxid de titan TiO2 0.7% 1.4%
pentoxid de fosfor P2O5 0.2% 0.3%
Total 99.6% 99.9%

Masa Pământului este de aproximativ 5,97 x 1024 kg (5,970 Yg). Se compune în principal din fier (32,1%), oxigen (30,1%), siliciu (15,1%), magneziu (13,9%), sulf (2,9%), nichel (1,8%), calciu 1,5%), aluminiu (1,4%), restul de 1,2% constând din cantități mici de alte elemente. Datorită segregării masei se estimează că nucleul se compune în principal din fier (88,8%), cu cantități mai mici de nichel (5,8%), sulf (4,5%) și mai puțin de 1% oligoelemente.

Cel mai des întâlnite componente ale crustei sunt aproape toți oxizii: clorul, sulful și fluorul sunt excepțiile importante, cantitatea lor totală din orice piatră fiind de obicei mult mai mică decât 1%. Peste 99% din crustă este compusă din 11 oxizi, în principal dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de calciu, oxid de magneziu și oxid de potasiu.[86][87][88]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Interiorul Pământului, la fel ca la celelalte planete telurice, este împărțit în straturi. Stratul exterior este o crustă solidă din punct de vedere chimic, care are o grosime de aproximativ 6 km sub oceane și 30–50 km în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić. Crusta (scoarța terestră) și partea superioară, rigidă, a mantalei formează litosfera, iar litosfera este compusă din plăci tectonice. Sub litosferă este mezosfera (sau mantaua inferioară), un strat alcătuit din oxizi și silicați de fier, nichel și crom. Mezosfera este alcătuită din două subînvelișuri: primul, aflat între 400 km și 1.000 km, are roci parțial cristalizate, materia fiind în stare vâscoasă dar neomogenă în compoziție, iar cel de-al doilea subînveliș, aflat între 1.000 și 2.900 km, în care materia este omogenă chimic. Sub mezosferă, se află nucleul, care este împărțit în nucleul intern, unde materia este alcătuită din elemente grele (fier, nichel, crom) și se află în stare solidă,[89] și nucleul extern, format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele grele. Raza nucleului intern este de aproximativ o cincime din cea a Pământului.

Straturile geologice ale Pământului[90]
Earth-cutaway-schematic-english.svg

Earth cutaway from core to exosphere. Not to scale.
Adâncime[91]
km
Strat component Densitate
g/cm3
0–60 Litosferă[n 1]
0–35 Scoarța[n 2] 2.2–2.9
35–60 Mantaua superioară 3.4–4.4
  35–2890 Mantaua 3.4–5.6
100–700 Astenosferă
2890–5100 Nucleul extern 9.9–12.2
5100–6378 Nucleul intern 12.8–13.1

Căldura terestră[modificare | modificare sursă]

Căldura internă a Pământului provine dintr-o combinație de căldură reziduală acumulată în perioada lui pregeologică (aproximativ 20%) și căldura produsă prin dezintegrare radioactivă (80%).[92] Principalii izotopi care produc căldură în interiorul Pământului sunt: potasiu-40, uraniu-238 și toriu-232.[93] În centru, temperatura poate ajunge până la 6.000 °C (10630 ° F),[94] iar presiunea ar putea ajunge la 360 GPa.[95] Deoarece o mare parte a căldurii este provocată de dezintegrarea radioactivă, oamenii de știință consideră că la începutul istoriei Pământului, înainte de dezintegrarea izotopilor de scurtă durată, producția de căldură a Pământului era mult mai mare. Această producție suplimentară, de două ori mai mare decât este astăzi, cu 3 miliarde de ani în urmă, ar fi majorat gradienții de temperatură și, astfel, rata de convecție a mantalei și tectonica plăcilor, ar fi permis formarea de rocă ignifugă, cum ar fi comatitele, care astăzi se formează rar.[92][96]

Principalii izotopi producători de căldură din prezent[97]
Isotop Căldura eliberată
W/kg isotop
Timp de înjumătățire
ani
Concentrația medie a mantalei
kg isotop/kg manta
Căldura eliberată
W/kg manta
238U 94.6×10−6 4.47×109 30.8×10−9 2.91×10−12
235U 569×10−6 0.704×109 0.22×10−9 0.125×10−12
232Th 26.4×10−6 14.0×109 124×10−9 3.27×10−12
40K 29.2×10−6 1.25×109 36.9×10−9 1.08×10−12

Pierderea medie de căldură de pe Pământ este de 87 mW m−2, pentru o pierdere de căldură globală de 4,42 x 1013 W.[98] O parte din energia termică a nucleului este transportată către scoarța terestră prin "panașe mantelice". Aceste panașe pot genera la suprafața Terrei puncte fierbinți și capcane geologice.[99] Căldura Pământului se pierde prin tectonica plăcilor și prin conducerea prin litosferă.[100]

Plăcile tectonice[modificare | modificare sursă]

Plăci principale[101]
Shows the extent and boundaries of tectonic plates, with superimposed outlines of the continents they support
Nume placă Suprafață
106 km2

     Placa Pacificului

103,3

     Placa Africană[102]

78,0

     Placa Nord-Americană

75,9

     Placa Eurasiatică

67,8

     Placa Antarctică

60,9

     Placa Indiano-Australiană

47,2

     Placa Sud-Americană

43,6

Învelișul exterior relativ rigid al Pământul, litosfera, este împărțită în plăci tectonice. Aceste plăci sunt segmente rigide aflate într-o continuă dinamică și sunt delimitate de trei mari limite ale plăcilor tectonice: limite convergente, când plăcile se îndreaptă una către cealaltă, limite divergente, când plăcile se îndreaptă în direcții opuse, și limite transformante, când plăcile se deplasează una în lungul celeilalte. Cutremurele, activitățile vulcanice, formarea munților și formarea fosei oceanice, sunt mai frecvente de-a lungul acestor limite.[103]

Munții se înalță atunci când plăcile tectonice se mișcă una către cealaltă, forțând pătrundera. Cel mai mare munte de pe Pământ este Muntele Everest.

Pe măsură ce plăcile tectonice migrează, scoarța oceanică este subductată sub marginile plăcilor aflate la limitele convergente. În același timp, creșterea magmei la limitele divergente creează crestăturile oceanelor medii. Combinația acestor procese reciclează crusta oceanică în mantaua Pământului. Datorită acestei reciclări, cea mai mare parte a fundului oceanului are o vechime mai mică de 100 de milioane de ani. Cea mai veche crustă oceanică este localizată în Pacificul de Vest și este estimată la 200 milioane de ani vechime.[104][105] Prin comparație, cea mai veche crustă continentală datată are o vechime de 4030 milioane de ani.[106]

Cele șapte plăci majore suntː Placa Pacificului, Placa Nord-Americană, Placa Eurasiatică, Placa Africană, Placa Antarctică, Placa Indiano-Australiană și Placa Sud-Americană. Printre alte plăci importante se numără plăcile Arabică, Caribică, Nazaca și Scoțiană. Placa Australiană a fuzionat cu placa Indiană acum 50-55 de milioane de ani în urmă. Plăcile cu cea mai rapidă mișcare sunt plăcile oceanice, placa Cocos avansând cu o rată de 75 mm pe an[107], iar placa Pacificului mișcându-se cu 52–69 mm pe an. La cealaltă extremă, placa Eurasiatică se mișcă cu 21 mm pe an.[108]

Suprafață[modificare | modificare sursă]

Studiul altimetric și bimetric al Pământului.
Pământul fără apă (click/enlarge to "spin" 3D-globe).

Suprafața totală a Pământului este de aproximativ 510 milioane km2.[16] Din aceasta, 70,8%,[16] sau 361,13 milioane km2 sunt sub nivelul mării și acoperiți cu ocean.[109] Sub suprafața oceanului se află o mare parte a raftului continental, munților, vulcanilor,[85] a tranșeelor ​​oceanice, a canioanelor submarine, a platourilor oceanice. Restul de 29,2%, sau 148,94 milioane km2 neacoperit de apă, constă în munți, deșerturi, câmpii, platouri și alte forme de relief. Tectonica și eroziunea, erupțiile vulcanice, inundațiile, intemperiile, glaciațiunile, creșterea recifelor de corali și impactul meteoriților se numără printre procesele care transformă în mod constant suprafața Pământului de-a lungul timpului geologic.[110][111]

Crusta continentală constă dintr-un material cu o densitate mai mică, cum ar fi granitul și andezitul. Mai puțin obișnuit este bazaltul, o piatră vulcanică mai densă, care este constituentul principal al fundului oceanic.[112]cRoca sedimentară este formată prin acumularea și consolidarea sedimentelor. Aproape 75% din suprafața continentală este acoperită de rocă sedimentară, deși acestea reprezintă doar 5% din crustă.[113] Cel de-al treilea tip de piatră întâlnit pe Pământ este roca metamorfică, creată prin transformarea altor tipuri de roci în prezența unor presiuni ridicate, temperaturi ridicate sau ambele. Printre cele mai abundente silicate de pe suprafața Pământului se numără: cuarț, feldspat, amfiboli, mică, piroxeni și olivină.[114] Printre carbonații obișnuiți se numără calcitul și dolomitul.[115]

Pedosfera este stratul exterior al suprafeței continentale a Pământului și este compus din sol și supus proceselor de formare a solului. Terenul arabil total este de 10,9% din suprafata pământului și doar 1,3% susțin culturile permanente.[116][117] Aproape 40% din suprafața Pământului este folosită în agricultură și creșterea animalelor sau aproximativ 16,7 milioane km2 de teren agricol și 33,5 milioane km2 de pășuni.[118]

Altitudinea suprafeței terestre variază de la -418 metri în Marea Moartă la 8.848 metri pe Everest. Altitudinea medie este de 840 de metri deasupra nivelului mării.

Hidrosfera[modificare | modificare sursă]

Histograma suprafeței Pământului

Abundența apei pe suprafața Pământului este o caracteristică unică care distinge "Planeta Albastră" de alte planete din sistemul solar. Hidrosfera Pământului constă în principal din oceane, însă include în mod tehnic toate suprafețele de apă din lume, inclusiv mările interioare, lacurile, râurile și apele subterane până la o adâncime de 2.000 m. Cel mai adânc loc subacvatic este Challenger Deep din Groapa Marianelor, Oceanul Pacific, cu o adâncime de 10.911,4 m.[119]

Masa oceanelor este de aproximativ 1,35 × 1018 tone sau aproximativ 1/4400 din masa totală a Pământului. Oceanele acoperă o suprafață de 361,8 milioane km2 cu o adâncime medie de 3.682 m, rezultând un volum estimat de 1,332 miliarde km3.[120] Aproximativ 97,5% din apa Pământului este sărată. Restul de 2,5% este compus din apă dulce, dar aproximativ 68,7% din acesta se găsește sub formă de gheață.[121]

Salinitatea medie a oceanelor Pământului este de aproximativ 35 de grame de sare pe kilogram de apă de mare (3,5% sare).[122] Cea mai mare parte a acestei sări a fost eliberată de activitatea vulcanică sau de eroziunea rocilor ignifuge.[123] Oceanele sunt, de asemenea, un rezervor de gaze atmosferice dizolvate, esențiale pentru supraviețuirea multor forme de viață acvatică.[124] Apa mării are o influență importantă asupra climei mondiale, oceanele acționând ca un mare rezervor de căldură.[125] Modificările temperaturilor oceanelor pot duce la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi El Niño.[126]

Atmosferă[modificare | modificare sursă]

Straturile atmosferei Pământului

Terra are o atmosferă relativ densă compusă din 78% azot, 21% oxigen, cu urme de vapori de apă, dioxid de carbon și alte molecule gazoase. Atmosfera separă suprafața Pământului de mediul inospitalier al spațiului, blochează cea mai mare parte a radiației solare dăunătoare, reduce variațiile extreme de temperatură și are rol în transportul vaporilor de apă și a altor substanțe gazoase. Variatele sale straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera si exosfera sunt diferite pe tot globul și variază, de asemenea, cu anotimpurile.

Biosfera Pământului a modificat în mod semnificativ atmosfera. Fotosinteza bazată pe oxigen a apărut acum 2,7 miliarde de ani și a format atmosfera actuală, constând în principal din azot și oxigen.[66] Această schimbare a permis proliferarea organismelor aerobe și, indirect, formarea stratului de ozon blochează razele ultraviolete emise de Soare.[127] Alte funcții atmosferice importante pentru viață includ transportul vaporilor de apă, furnizarea gazelor utile, provocarea arderii a meteoriților mici înainte de a lovi suprafața terestră și moderarea temperaturii.[128] Acest ultim fenomen este cunoscut sub numele de efect de seră: urme de molecule în atmosferă servesc la captarea energiei termice emise de la sol, crescând astfel temperatura medie. Vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze cu efect de seră din atmosferă. Fără acest efect de reținere a căldurii, temperatura medie a suprafeței ar fi de -18 °C, spre deosebire de cea actuală de +15 °C,[129] și viața pe Pământ probabil că nu ar exista în forma sa actuală.[130]

Vreme și climă[modificare | modificare sursă]

Taifunul Maysak văzut de pe SSI, 2015
Nor lenticular deasupra Irlandei, 1990
Ploaie deasupra deșertului în California, 2015

Atmosfera Pământului nu are limite precise, dar devine din ce în ce mai rară și se estompează în spațiul cosmic. Aproximativ 75% din masa atmosferei este cuprinsă în primii 11 km de la suprafața planetei, în stratul numit troposferă. Energia de la Soare încălzește acest strat și suprafața de dedesubt, determinând expansiunea aerului. Acest aer cu densitate mai mică crește apoi și este înlocuit cu un aer mai rece, cu densitate mai mare. Rezultatul este circulația atmosferică care controlează, prin redistribuirea energiei termice, atât clima, cât și vremea.[131]

Principalele zone de circulație atmosferică sunt situate în zona ecuatorială sub 30° latitudine, prin acțiunea curenților vestici și la latitudini mijlocii, între 30° și 60°, prin vânturile de vest.[132] Curenții oceanici reprezintă, de asemenea, un factor important care influențează clima, în special circulația termohalină, care redistribuie energia termică capturată din oceanele din zonele ecuatoriale până la cele din zonele polare.[133]

Vaporii de apă generați prin evaporare sunt transportați prin modele circulare în atmosferă. Când condițiile atmosferice permit o creștere a aerului cald și umed, vaporii de apă se condensează și cad la suprafață ca precipitații.[131] Cea mai mare parte a apei este apoi transportată la altitudini mai mici de sistemele fluviale și, de regulă, se întoarce în oceane sau se depune în lacuri. Acest ciclu al apei este un mecanism vital pentru susținerea vieții pe uscat și este un factor principal în erodarea, modelarea și transformarea suprafeței Pământului în diferitele perioade geologice. Cantitatea de precipitații variază considerabil de la o regiune la alta, în funcție de sezonul de referință, de latitudine și de geografia teritoriului, de la câțiva metri de apă pe an, până la mai puțin de un milimetru în zonele deșertului sau în zonele polare.[134]

Cantitatea de energie solară care atinge suprafața Pământului scade cu creșterea latitudinii. La latitudini mai mari, lumina soarelui ajunge la suprafață în unghiuri inferioare și trebuie să treacă prin coloanele mai groase ale atmosferei. Ca rezultat, temperatura medie anuală a aerului la nivelul mării scade cu aproximativ 0,4 °C pe grad de latitudine față de ecuator.[135] Suprafața Pământului poate fi subdivizată în benzi specifice latitudinale, cu o climă aproximativ omogenă. De la ecuator la regiunile polare, acestea sunt: tropice (sau ecuatoriale), subtropice, temperate și polare.[136]

O altă clasificare climatică, sistemul de clasificare Köppen, împarte lumea în cinci zone vaste: zonă umedă tropicală, aridă de deșert, zonă umedă la latitudini medii, zonă climatică continentală și zona polară rece, care sunt apoi subdivizate în mai multe subtipuri mai specifice.[132] Sistemul Köppen evaluează regiunile de pământ în funcție de temperatura și precipitațiile observate.

Cea mai mare temperatură înregistrată pe Pământ a fost de 54.0 °C (129.2 °F) și a fost înregistrată la data de 20 iunie 2013, atât în Valea Morții din California, cât și la Mitribah, Kuweit, la 21 iulie 2016.[137][138] Cea mai scăzută temperatură înregistrată pe Pământ a fost de −89,2 °C (−128,6 °F; 184,0 K) și a fost măsurată la stația sovietică Vostok în Antarctica, la data de 21 iulie 1983,[139] însă sateliții au folosit teledetecția pentru a măsura temperaturile de -94,7 °C (-138,5 °F) în Antarctica de Est.[140] Aceste înregistrări de temperatură sunt doar măsurători realizate cu instrumente moderne începând cu secolul XX și probabil nu reflectă întreaga gamă de temperaturi de pe Pământ.

Câmpul gravitațional[modificare | modificare sursă]

Gravitația Pământului măsurată de misiunea GRACE (Gravity Recovery and Climate Experiment), arătând abateri de la gravitația teoretică. Afișează roșu unde gravitatea este mai puternică decât valoarea standard și albastrul unde este mai slabă.

Gravitația Pământului se referă la accelerația pe care Pământul o imprimă obiectelor de pe sau lângă suprafața sa, prin forța gravitațională. La suprafața Pământului, accelerația gravitațională este de aproximativ 9,8 m/s2. Diferențele locale în topografie, geologie și structura tectonică mai profundă determină diferențe regionale și locale la nivelul câmpului gravitațional al Pământului, cunoscute sub numele de anomalii gravitationale.[141]

Câmpul magnetic[modificare | modificare sursă]

Partea principală a câmpului magnetic al Pământului este generată în nucleu, locul unui proces dinam, care convertește energia cinetică a convecției condusă termic în energia câmpului electric și magnetic. Originea câmpului magnetic al Terrei este pusă pe seama curenților de convecție termică dezvoltați în partea externă a nucleului Pământului, unde materia se prezinta în stare de topitură și frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioara a mantalei care este solidă. Câmpul se extinde spre exterior, de la nucleu, prin mantă, până la suprafața Pământului, unde este aproximativ un dipol. Stâlpii dipolului sunt situați în prezent în apropierea polilor geografici ai planetei. La ecuatorul câmpului magnetic, rezistența câmpului magnetic la suprafață este de 3,05 × 10−5 T , cu un moment dipol magnetic global de 7,91 × 1015 T m3 .[142] Mișcările de convecție din nucleu sunt haotice; polii magnetici deviază și periodic se modifică alinierea. Acest lucru determină inversarea de câmp la intervale neregulate, cu o medie de de câteva ori la fiecare milion de ani. Cea mai recentă inversare a avut loc acum aproximativ 700.000 de ani.[143][144]

Magnetosferă[modificare | modificare sursă]

Reprezentare artistică a magnetosferei Pământului

Extinderea câmpului magnetic al Pământului în spațiu definește magnetosfera. Ionii și electronii vântului solar sunt deviați de magnetosferă; presiunea vântului solar comprimă partea din față a magnetosferei, la aproximativ 10 raze de Pământ și extinde magnetosfera într-un coada lungă.[145] Atunci când aceste particule încărcate electric vin în contact cu magnetosfera terestră, ele nu dispar, ci sunt deviate în jurul planetei, formând „centurile de radiații Van Allen”. Existența centurilor a fost confirmată pentru prima dată de către James Van Allen în anul 1958.

Ciocnirea unor particule încărcate electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei, aflate la înălțimi de peste 80 Km, provoacă apariția aurorei.[146] Cum polurile magnetice și geografice nu sunt identice, regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic.

Orbită și rotație[modificare | modificare sursă]

Rotație[modificare | modificare sursă]

Rotația Pământului reflectată de DSCOVR EPIC la 29 mai 2016, cu câteva săptămâni înainte de solstițiu.

Perioada de rotație a Pământului în raport cu Soarele -zi solară medie- este de aproximativ 86400 secunde.[147] Deoarece ziua solară a Pământului este acum puțin mai lungă decât în secolul al XIX-lea din cauza efectului gravitațional al Lunii asupra Terrei, fiecare zi din timpurile noastre este mai lungă cu aproximativ 1,7 milisecunde decât cea din secolul al XIX-lea.[148]

Perioada de rotație a Pământului în raport cu stelele fix, numită zi stelară de către Serviciul Internațional pentru Rotația Terestră și Sisteme de Referință (IERS) este de 86164,0989 secunde sau 23 de ore, 56 de minute și 4,0989 secunde.[4][149] Mișcarea pe care o face Pământul în jurul axei polilor, numită zi siderală, este de 86164,0905 secunde sau de 23 de ore, 56 de minute și 4,09 secunde și corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.[4] Ziua siderală este mai scurtă decât ziua stelară cu aproximativ 8,4 ms.[150]

Sensul de deplasare este de la vest spre est, astfel încât mișcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească este de la est către vest. Viteza de deplasare la ecuator este de aproximativ 1670 km/h, ea scăzând spre poli, așa încât pe paralela de 60° viteza de rotație ajunge la 850 km/h, iar la poli aceasta este nulă.

Orbită[modificare | modificare sursă]

Simultan cu mișcarea de rotațe în jurul axei sale, Pământul orbitează în jurul Soarelui la o distanță medie de aproximativ 150 de milioane de km, la fiecare 365,2564 de zile solare sau un an sideral. Viteza orbitală medie a Pământului este de aproximativ 29,78 km/s, care este suficient de rapidă pentru a călători pe o distanță egală cu diametrul Pământului (aprox. 12.742 km) în 7 minute, și pe o distanță până la Lună (aprox. 384.000 km) în cca. 3,5 ore.[5]

Orbita Pământului în jurul Soarelui are formă de elipsă puțin turtită. Axa mare a elipsei se numește linia apsizilor și are aproximativ 300 milioane km. Poziția cea mai apropiată, numită periheliu, se înregistrează la începutul lunii ianuarie, Pământul aflându-se la 146.993.000 km față de Soare. Punctul cel mai îndepărtat al eclipticii față de Soare se numește afeliu și este atins la începutul lunii iulie.

Pământul, împreună cu sistemul solar, este situat în Calea Lactee și se află la aproximativ 28000 de ani-lumină de centrul galaxiei.[151]

Locuibilitatea[modificare | modificare sursă]

Austria

O planetă care poate susține viața este denumită locuibilă, chiar dacă viața nu este prezentă acolo. Pământul oferă apă lichidă, un mediu în care moleculele organice complexe pot interacționa și o energie suficientă pentru a susține metabolismul.[152]Distanța de la Pământ la Soare, precum și excentricitatea orbitală, rata de rotație, înclinarea axială, istoria geologică, atmosfera de susținere și câmpul magnetic contribuie la condițiile climatice curente la suprafață.[153]

Biosfera[modificare | modificare sursă]

Formele de viață ale planetei formează biosfera. Biosfera Pământului se presupune că a început să evolueze cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă.[66] Biosfera este împărțită în diverse biomuri, locuite de o populație de floră și faună aproximativ asemănătoare. Pe uscat, biomurile sunt separate în principal în funcție de latitudine, de înălțimea deasupra nivelului mării și de umiditate. Biomurile situate în cercurile arctic sau antarctic, la altitudini mari sau în zone extrem de aride sunt relativ goale de viață animală și vegetală, în timp ce varietatea speciilor atinge un vârf în zonele joase umede la latitudinile ecuatoriale.[154]

În iulie 2016, oamenii de știință au raportat identificarea unui set de 355 de gene de la ultimul strămoș comun universal al tuturor organismelor care trăiesc pe Pământ.[155]

Resurse naturale[modificare | modificare sursă]

Utilizare sol[156]
Sol Mha
Terenuri agricole 1.510–1.611
Pășuni 2.500–3.410
Păduri naturale 3.143–3.871
Păduri plantate 126–215
Zone urbane 66–351
Teren productiv, neutilizat 356–445

Pământul are multe resurse naturale utile pentru omenire. Unele dintre acestea sunt definite ca resurse regenerabile, adică sunt reînnoite în mod natural sau de către om într-o perioadă scurtă scurtă de timp, sau sunt surse practic inepuizabile; ele corespund solurilor agricole, pășunilor, pădurilor și a așa-numitelor surse regenerabile sau energiei provenite de la soare, vânt, curenți de mare și maree. În schimb, alte resurse sunt definite ca fiind neregenerabile, atât pentru imposibilitatea de a se regenera, cât și pentru perioada îndelungată necesară pentru aceasta; acestea includ toate mineralele și combustibilii fosili.

Depozite mari de combustibili fosili sunt obținute din crusta Pământului și constau din cărbune, petrol și gaze naturale. Aceste depozite sunt folosite de oameni atât pentru producerea de energie, cât și ca materie primă pentru substanțe chimice. În interiorul crustei sunt și resursele minerale care s-au format printr-un proces de generare a minereului, care rezultă din acțiunile de magmatism, eroziune și tectonica plăcilor.[157] Aceste resurse constituie surse concentrate pentru multe metale și alte elemente utile.

Biosfera Pământului produce multe produse biologice utile pentru oameni, inclusiv alimente, lemn, produse farmacologice, oxigen și reciclarea multor deșeuri organice. Ecosistemul terestru depinde de solul vegetal și apa proaspătă, iar ecosistemul oceanic depinde de nutrienții dizolvați aduși în apă de ploi și spălarea uscatului.[158] În anul 2000, utilizarea solului a fost cea din tabelul alăturat.

Riscuri naturale și de mediu[modificare | modificare sursă]

Pe măsură ce schimbările climatice topesc gheața, studiul geologic al SUA arată că două treimi din urșii polari vor dispărea până în 2050.[159]

Suprafețe mari ale suprafeței Pământului sunt supuse unor condiții meteorologice extreme, cum ar fi cicloane tropicale, uragane sau taifune care domină viața în aceste zone. Din 1980 până în 2000, aceste evenimente au provocat o medie de 11.800 de decese umane pe an.[160] Multe locuri sunt afectate de cutremure, alunecări de teren, tsunami, erupții vulcanice, tornade, viscole, inundații, secetă, incendii și alte calamități și dezastre.

Multe zone locuite sunt supuse poluării umane din aer și apă, ploi acide și substanțe toxice, pierderea vegetației (supraîncălzirea, despădurirea, deșertificarea), pierderea vieții sălbatice, dispariția speciilor, degradarea solului, epuizarea solului și eroziunea.

Există un consens științific care leagă activitățile umane de încălzirea globală din cauza emisiilor industriale de dioxid de carbon. Se preconizează că acest lucru va produce schimbări precum topirea ghețarilor și a straturilor de gheață, temperaturi extreme, schimbările semnificative ale vremii și creșterea globală a nivelului mării.[161]

Geografie umană[modificare | modificare sursă]

Cartografia - studiul și elaborarea hărților - și geografia - studierea terenurilor, a trăsăturilor, a locuitorilor și a fenomenelor de pe Pământ - au fost din punct de vedere istoric disciplinele dedicate descrierii Pământului. Au fost dezvoltate topografia sau determinarea pozițiilor și a distanțelor și, navigația sau determinarea poziției și a direcției, care împreună cu cartografia și geografia, au furnizat informații necesare omului.

Populația umană a Pământului a ajuns la aproximativ șapte miliarde la 31 octombrie 2011.[162] Prognozele indică faptul că populația umană a lumii va ajunge la 9,2 miliarde în 2050.[163] Cea mai mare parte a creșterii este de așteptat să aibă loc în țările în curs de dezvoltare. Densitatea populației umane variază foarte mult în lume, dar cei mai mulți locuiesc în Asia. Până în 2020, se așteaptă ca 60% din populația lumii să locuiască mai degrabă în zone urbane decât în zone rurale.[164]

Harta lumii

Se estimează că o optime din suprafața Pământului este potrivită pentru traiul oamenilor - trei sferturi din suprafața Pământului fiind acoperită de oceane, doar un sfert reprezentând uscatul. Jumătate din această suprafață este deșert (14%),[165] munți înalți (27%),[166] sau alte terenuri necorespunzătoare. Cea mai nordică așezare permanentă din lume este Alert, pe insula Ellesmere din Nunavut, Canada.[167] (82°28′N). Cea mai sudică este Stația Amundsen-Scott din Antarctica, situată aproape exact la Polul Sud. (90°S)

În anul 2015 existau 193 de state suverane care sunt state membre ale Națiunilor Unite, plus două state observatoare și 72 de teritorii dependente și state cu o recunoaștere limitată.[17] Pământul nu a avut niciodată un guvern suveran cu autoritate asupra întregului glob, deși unele state-națiune au încercat să domine lumea și au eșuat.[168]

Organizația Națiunilor Unite este o organizație interguvernamentală mondială care a fost creată cu scopul de a interveni în litigiile dintre națiuni, evitând astfel conflictele armate.[169] ONU servește în primul rând ca un forum pentru diplomația internațională și drept internațional. Atunci când consensul membrilor permite acest lucru, mecanismul de intervenție armată este permis.[170]

Primul om care a ajuns pe orbita Pământului a fost Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.[171] În total, aproximativ 487 de persoane au vizitat spațiul cosmic și au ajuns pe orbită pînă la 30 iulie 2010, iar dintre acestea, doisprezece au pășit pe Lună.[172][173][174] În mod normal, singurele persoane din spațiu sunt cele de pe Stația Spațială Internațională. Echipajul stației, format din șase persoane, este de obicei înlocuit la fiecare șase luni.[175] Cel mai îndepărtat punct de Terra unde oamenii au călătorit este situat la 400.171 km în timpul misiunii Apollo 13 în 1970.[176]

Luna și influența ei[modificare | modificare sursă]

Luna

Luna este un satelit natural relativ mare, terestru, cu un diametru de aproximativ un sfert din cel al Pământului și situată la 384.400 de km de Terra. Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar relativ la dimensiunea planetei sale, deși Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto. Sateliții naturali ai altor planete sunt, de asemenea, numiți "luni", după cea a Pământului.

Atracția gravitațională dintre Pământ și Lună provoacă maree pe Pământ. Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el. Pe măsură ce Luna orbitează Pământul, diferite părți ale feței sale sunt iluminate de Soare, ducând la fazele lunare.

Detalii despre sistemul Pământ-Lună. În plus față de raza fiecărui obiect, distanța dintre acestea și înclinația axei fiecăruia, este prezentată distanța dintre baricentrul sistemului Pământ-Lună și centrul Pământului (4641 km). Axa Lunii este localizată de cea de-a treia lege a lui Cassini.

Datorită interacțiunii mareelor, Luna se îndepărtează de Pământ cu o distanță de aproximativ 38 mm/an. De-a lungul a milioane de ani, aceste mici modificări - și prelungirea zilei pe Pământ cu aproximativ 23 μs/an - se adaugă unor schimbări semnificative.[177] De exemplu, în perioada Devoniană (acum aprox. 410 milioane de ani în urmă) erau 400 de zile într-un an, fiecare zi având o durată de 21,8 ore.[178]

Luna poate să fi fost fundamentală pentru dezvoltarea vieții pe Pământ prin moderarea climatului planetei. Dovezile paleontologice și simulările computerizate arată că înclinarea axială a Pământului este stabilizată prin interacțiunile dintre maree și Lună.[33] Unii teoreticieni cred că, fără această stabilizare, axa de rotație ar putea fi instabilă în mod haotic, așa cum se întâmplă cu o sferă.[179]

Privită de pe Pământ, Luna este la o distanță care face ca dimensiunea aparentă a discului să fie aproape identică cu cea a Soarelui. Diametrul unghiular (sau unghiul solid) a acestor două corpuri se potrivește deoarece, deși diametrul Soarelui este de aproximativ 400 de ori mai mare decât al Lunii, acesta este de, de asemenea, de 400 de ori mai îndepărtat.[180] Acest lucru permite să vedem de pe Pământ eclipse totale sau inelare de soare.

Cea mai acceptată teorie a originii Lunii, teroria marelui impact, afirmă că ea s-a format din coliziunea unei protoplanete de mărimea planetei Marte, numită Theia cu Pământul timpuriu. Această ipoteză explică (printre altele) lipsa relativă a fierului de pe Lună și a elementelor volatile și faptul că compoziția sa este aproape identică cu cea a crustei Pământului.[181]

Asteroizi și sateliți artificiali[modificare | modificare sursă]

Stația Spațială Internațională, cel mai mare satelit artificial al Pământului, 2011

Pământul are cel puțin cinci asteroizi coorbitali, inclusiv 3753 Cruithne și 2002 AA29.[182][183] În 2010 a fost descoperit primul asteroid troian al Pământului, 2010 TK7, în preajma punctului Lagrange L4, pe orbita Terrei în jurul Soarelui.[184][185]

Micul asteroid situat în apropierea Pământului 2006 RH120 face abordări apropiate de sistemul Pământ-Lună aproximativ o dată la douăzeci de ani. În timpul acestor abordări, poate orbita Pământul pentru perioade scurte de timp.[186]

În august 2017, erau circa 1738 de sateliți operaționali, realizați de om, care orbitează Pământul.[7] Există și sateliți nefuncționați, printre care și Vanguard 1, cel mai vechi satelit aflat în prezent pe orbită și peste 16.000 de fragmente de gunoi spațial.[8] Cel mai mare satelit artificial al Terrei este Stația Spațială Internațională.


Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ All astronomical quantities vary, both secularly and periodically. The quantities given are the values at the instant J2000.0 of the secular variation, ignoring all periodic variations.
  2. ^ a b aphelion = a × (1 + e); perihelion = a × (1 – e), where a is the semi-major axis and e is the eccentricity. The difference between Earth's perihelion and aphelion is 5 million kilometers.
  3. ^ a b Simon, J.L.; Bretagnon, P.; Chapront, J.; Chapront-Touzé, M.; Francou, G.; Laskar, J. (). „Numerical expressions for precession formulae and mean elements for the Moon and planets”. Astronomy and Astrophysics. 282 (2): 663–83. Bibcode:1994A&A...282..663S. 
  4. ^ a b c d Staff (). „Useful Constants”. International Earth Rotation and Reference Systems Service. Accesat în . 
  5. ^ a b c d e f g h i j Williams, David R. (). „Earth Fact Sheet”. NASA. Accesat în . 
  6. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 294. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  7. ^ a b „UCS Satellite Database”. Nuclear Weapons & Global Security. Union of Concerned Scientists. . Accesat în . 
  8. ^ a b As of 4 January 2018, the United States Strategic Command tracked a total of 18,835 artificial objects, mostly debris. See: Anz-Meador, Phillip; Shoots, Debi, ed. (). „Satellite Box Score” (PDF). Orbital Debris Quarterly News. NASA. 22 (1): 12. Accesat în . 
  9. ^ Various (). David R. Lide, ed. Handbook of Chemistry and Physics (ed. 81st). CRC. ISBN 0-8493-0481-4. 
  10. ^ „Selected Astronomical Constants, 2011”. The Astronomical Almanac. Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ a b World Geodetic System (WGS-84). Available online from National Geospatial-Intelligence Agency.
  12. ^ Cazenave, Anny (). „Geoid, Topography and Distribution of Landforms” (PDF). În Ahrens, Thomas J. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  13. ^ International Earth Rotation and Reference Systems Service (IERS) Working Group (). „General Definitions and Numerical Standards” (PDF). În McCarthy, Dennis D.; Petit, Gérard. IERS Conventions (2003) (PDF). IERS Technical Note No. 32. Frankfurt am Main: Verlag des Bundesamts für Kartographie und Geodäsie. p. 12. ISBN 3-89888-884-3. Accesat în . 
  14. ^ Humerfelt, Sigurd (). „How WGS 84 defines Earth”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  15. ^ Earth's circumference is almost exactly 40,000 km because the metre was calibrated on this measurement—more specifically, 1/10-millionth of the distance between the poles and the equator.
  16. ^ a b c Pidwirny, Michael (). „Surface area of our planet covered by oceans and continents.(Table 8o-1)”. University of British Columbia, Okanagan. Accesat în . 
  17. ^ a b Staff (). „World”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. Accesat în . 
  18. ^ Due to natural fluctuations, ambiguities surrounding ice shelves, and mapping conventions for vertical datums, exact values for land and ocean coverage are not meaningful. Based on data from the Vector Map and Global Landcover datasets, extreme values for coverage of lakes and streams are 0.6% and 1.0% of Earth's surface. The ice shields of Antarctica and Greenland are counted as land, even though much of the rock that supports them lies below sea level.
  19. ^ Luzum, Brian; Capitaine, Nicole; Fienga, Agnès; Folkner, William; Fukushima, Toshio; et al. (). „The IAU 2009 system of astronomical constants: The report of the IAU working group on numerical standards for Fundamental Astronomy”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 110 (4): 293–304. Bibcode:2011CeMDA.110..293L. doi:10.1007/s10569-011-9352-4. 
  20. ^ The international system of units (SI) (PDF) (ed. 2008). United States Department of Commerce, NIST Special Publication 330. p. 52. 
  21. ^ Williams, James G. (). „Contributions to the Earth's obliquity rate, precession, and nutation”. The Astronomical Journal. 108: 711. Bibcode:1994AJ....108..711W. doi:10.1086/117108. ISSN 0004-6256. 
  22. ^ Allen, Clabon Walter; Cox, Arthur N. (). Allen's Astrophysical Quantities. Springer. p. 296. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  23. ^ Arthur N. Cox, ed. (). Allen's Astrophysical Quantities (ed. 4th). New York: AIP Press. p. 244. ISBN 0-387-98746-0. Accesat în . 
  24. ^ „World: Lowest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  25. ^ Kinver, Mark (). „Global average temperature may hit record level in 2010”. BBC. Accesat în . 
  26. ^ „World: Highest Temperature”. WMO Weather and Climate Extremes Archive. Arizona State University. Arhivat din original la . Accesat în . 
  27. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration (). „Trends in Atmospheric Carbon Dioxide”. Earth System Research Laboratory. Accesat în . 
  28. ^ „Age of the Earth”. U.S. Geological Survey. . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  29. ^ Dalrymple, G. Brent (). „The age of the Earth in the twentieth century: a problem (mostly) solved”. Special Publications, Geological Society of London. 190 (1): 205–21. Bibcode:2001GSLSP.190..205D. doi:10.1144/GSL.SP.2001.190.01.14. 
  30. ^ Manhesa, Gérard; Allègre, Claude J.; Dupréa, Bernard; Hamelin, Bruno (). „Lead isotope study of basic-ultrabasic layered complexes: Speculations about the age of the earth and primitive mantle characteristics”. Earth and Planetary Science Letters. 47 (3): 370–82. Bibcode:1980E&PSL..47..370M. doi:10.1016/0012-821X(80)90024-2. 
  31. ^ The number of solar days is one less than the number of sidereal days because the orbital motion of Earth around the Sun causes one additional revolution of the planet about its axis.
  32. ^ Yoder, Charles F. (). „Astrometric and Geodetic Properties of Earth and the Solar System” (PDF). În T. J. Ahrens. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants (PDF). Washington: American Geophysical Union. p. 8. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original în . 
  33. ^ a b Laskar, J.; et al. (). „A long-term numerical solution for the insolation quantities of the Earth”. Astronomy and Astrophysics. 428 (1): 261–85. Bibcode:2004A&A...428..261L. doi:10.1051/0004-6361:20041335. 
  34. ^ National Oceanic and Atmospheric Administration. „Ocean”. NOAA.gov. Accesat în . 
  35. ^ a b Borenstein, Seth (). „Hints of life on what was thought to be desolate early Earth”. Excite. Yonkers, NY: Mindspark Interactive Network. Associated Press. Accesat în . 
  36. ^ a b Bell, Elizabeth A.; Boehnike, Patrick; Harrison, T. Mark; et al. (). „Potentially biogenic carbon preserved in a 4.1 billion-year-old zircon” (PDF). Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. Washington, D.C.: National Academy of Sciences. 112 (47): 14518–21. Bibcode:2015PNAS..11214518B. doi:10.1073/pnas.1517557112. ISSN 1091-6490. PMC 4664351Accesibil gratuit. PMID 26483481. Accesat în .  Early edition, published online before print.
  37. ^ Kunin, W.E.; Gaston, Kevin, ed. (). The Biology of Rarity: Causes and consequences of rare—common differences. p. 110. ISBN 978-0412633805. Accesat în . 
  38. ^ Stearns, Beverly Peterson; Stearns, S. C.; Stearns, Stephen C. (). Watching, from the Edge of Extinction. Yale University Press. p. preface x. ISBN 978-0-300-08469-6. Accesat în . 
  39. ^ Novacek, Michael J. (). „Prehistory's Brilliant Future”. The New York Times. Accesat în . 
  40. ^ May, Robert M. (). „How many species are there on earth?”. Science. 241 (4872): 1441–49. Bibcode:1988Sci...241.1441M. doi:10.1126/science.241.4872.1441. PMID 17790039. 
  41. ^ Miller, G.; Spoolman, Scott (). „Biodiversity and Evolution”. Environmental Science. Cengage Learning. p. 62. ISBN 1-133-70787-4. Accesat în . 
  42. ^ Staff (). „Researchers find that Earth may be home to 1 trillion species”. National Science Foundation. Accesat în . 
  43. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române.
  44. ^ G. Guțu, Dicționar latin - român
  45. ^ Dicționar latin - romîn (1962)
  46. ^ Bowring, S.; Housh, T. (). „The Earth's early evolution”. Science. 269 (5230): 1535–40. Bibcode:1995Sci...269.1535B. doi:10.1126/science.7667634. PMID 7667634. 
  47. ^ See:
  48. ^ Yin, Qingzhu; Jacobsen, S. B.; Yamashita, K.; Blichert-Toft, J.; Télouk, P.; Albarède, F. (). „A short timescale for terrestrial planet formation from Hf-W chronometry of meteorites”. Nature. 418 (6901): 949–52. Bibcode:2002Natur.418..949Y. doi:10.1038/nature00995. PMID 12198540. 
  49. ^ Kleine, Thorsten; Palme, Herbert; Mezger, Klaus; Halliday, Alex N. (). „Hf-W Chronometry of Lunar Metals and the Age and Early Differentiation of the Moon”. Science. 310 (5754): 1671–74. Bibcode:2005Sci...310.1671K. doi:10.1126/science.1118842. PMID 16308422. 
  50. ^ Reilly, Michael (). „Controversial Moon Origin Theory Rewrites History”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Canup, R. M.; Asphaug, E. (). An impact origin of the Earth-Moon system. American Geophysical Union, Fall Meeting 2001. Abstract #U51A-02. Bibcode:2001AGUFM.U51A..02C. 
  52. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633. 
  53. ^ Morbidelli, A.; et al. (). „Source regions and time scales for the delivery of water to Earth”. Meteoritics & Planetary Science. 35 (6): 1309–20. Bibcode:2000M&PS...35.1309M. doi:10.1111/j.1945-5100.2000.tb01518.x. 
  54. ^ Guinan, E. F.; Ribas, I. Benjamin Montesinos, Alvaro Gimenez and Edward F. Guinan, ed. Our Changing Sun: The Role of Solar Nuclear Evolution and Magnetic Activity on Earth's Atmosphere and Climate. ASP Conference Proceedings: The Evolving Sun and its Influence on Planetary Environments. San Francisco: Astronomical Society of the Pacific. Bibcode:2002ASPC..269...85G. ISBN 1-58381-109-5. 
  55. ^ Staff (). „Oldest measurement of Earth's magnetic field reveals battle between Sun and Earth for our atmosphere”. Physorg.news. Accesat în . 
  56. ^ Rogers, John James William; Santosh, M. (). Continents and Supercontinents. Oxford University Press US. p. 48. ISBN 0-19-516589-6. 
  57. ^ Hurley, P. M.; Rand, J. R. (). „Pre-drift continental nuclei”. Science. 164 (3885): 1229–42. Bibcode:1969Sci...164.1229H. doi:10.1126/science.164.3885.1229. PMID 17772560. 
  58. ^ De Smet, J.; Van Den Berg, A.P.; Vlaar, N.J. (). „Early formation and long-term stability of continents resulting from decompression melting in a convecting mantle”. Tectonophysics. 322 (1–2): 19–33. Bibcode:2000Tectp.322...19D. doi:10.1016/S0040-1951(00)00055-X. 
  59. ^ Armstrong, R. L. (). „A model for the evolution of strontium and lead isotopes in a dynamic earth”. Reviews of Geophysics. 6 (2): 175–99. Bibcode:1968RvGSP...6..175A. doi:10.1029/RG006i002p00175. 
  60. ^ Harrison, T.; et al. (). „Heterogeneous Hadean hafnium: evidence of continental crust at 4.4 to 4.5 ga”. Science. 310 (5756): 1947–50. Bibcode:2005Sci...310.1947H. doi:10.1126/science.1117926. PMID 16293721. 
  61. ^ Hong, D.; Zhang, Jisheng; Wang, Tao; Wang, Shiguang; Xie, Xilin (). „Continental crustal growth and the supercontinental cycle: evidence from the Central Asian Orogenic Belt”. Journal of Asian Earth Sciences. 23 (5): 799–813. Bibcode:2004JAESc..23..799H. doi:10.1016/S1367-9120(03)00134-2. 
  62. ^ Armstrong, R. L. (). „The persistent myth of crustal growth” (PDF). Australian Journal of Earth Sciences. 38 (5): 613–30. Bibcode:1991AuJES..38..613A. doi:10.1080/08120099108727995. 
  63. ^ Murphy, J. B.; Nance, R. D. (). „How do supercontinents assemble?”. American Scientist. 92 (4): 324–33. doi:10.1511/2004.4.324. 
  64. ^ Staff. „Paleoclimatology – The Study of Ancient Climates”. Page Paleontology Science Center. Arhivat din original la . Accesat în . 
  65. ^ Doolittle, W. Ford; Worm, Boris (). „Uprooting the tree of life” (PDF). Scientific American. 282 (6): 90–95. Bibcode:2000SciAm.282b..90D. doi:10.1038/scientificamerican0200-90. PMID 10710791. Arhivat din original (PDF) la . 
  66. ^ a b c Zimmer, Carl (). „Earth's Oxygen: A Mystery Easy to Take for Granted”. The New York Times. Accesat în . 
  67. ^ Berkner, L. V.; Marshall, L. C. (). „On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere”. Journal of Atmospheric Sciences. 22 (3): 225–61. Bibcode:1965JAtS...22..225B. doi:10.1175/1520-0469(1965)022<0225:OTOARO>2.0.CO;2. 
  68. ^ Burton, Kathleen (). „Astrobiologists Find Evidence of Early Life on Land”. NASA. Accesat în . 
  69. ^ Noffke, Nora; Christian, Daniel; Wacey, David; Hazen, Robert M. (). „Microbially Induced Sedimentary Structures Recording an Ancient Ecosystem in the ca. 3.48 Billion-Year-Old Dresser Formation, Pilbara, Western Australia”. Astrobiology. 13 (12): 1103–24. Bibcode:2013AsBio..13.1103N. doi:10.1089/ast.2013.1030. PMC 3870916Accesibil gratuit. PMID 24205812. Accesat în . 
  70. ^ Ohtomo, Yoko; Kakegawa, Takeshi; Ishida, Akizumi; et al. (). „Evidence for biogenic graphite in early Archaean Isua metasedimentary rocks”. Nature Geoscience. London: Nature Publishing Group. 7 (1): 25–28. Bibcode:2014NatGe...7...25O. doi:10.1038/ngeo2025. ISSN 1752-0894. 
  71. ^ Tyrell, Kelly April (). „Oldest fossils ever found show life on Earth began before 3.5 billion years ago”. University of Wisconsin-Madison. Accesat în . 
  72. ^ Schopf, J. William; Kitajima, Kouki; Spicuzza, Michael J.; Kudryavtsev, Anatolly B.; Valley, John W. (). „SIMS analyses of the oldest known assemblage of microfossils document their taxon-correlated carbon isotope compositions”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 115: 53. Bibcode:2018PNAS..115...53S. doi:10.1073/pnas.1718063115. Accesat în . 
  73. ^ Kirschvink, J. L. (). Schopf, J.W.; Klein, C.; Des Maris, D., ed. Late Proterozoic low-latitude global glaciation: the Snowball Earth. The Proterozoic Biosphere: A Multidisciplinary Study. Cambridge University Press. pp. 51–52. ISBN 0-521-36615-1. 
  74. ^ Raup, D. M.; Sepkoski Jr, J. J. (). „Mass Extinctions in the Marine Fossil Record”. Science. 215 (4539): 1501–03. Bibcode:1982Sci...215.1501R. doi:10.1126/science.215.4539.1501. PMID 17788674. 
  75. ^ Gould, Stephan J. (). „The Evolution of Life on Earth”. Scientific American. 271 (4): 84–91. Bibcode:1994SciAm.271d..84G. doi:10.1038/scientificamerican1094-84. PMID 7939569. Accesat în . 
  76. ^ Wilkinson, B. H.; McElroy, B. J. (). „The impact of humans on continental erosion and sedimentation”. Bulletin of the Geological Society of America. 119 (1–2): 140–56. Bibcode:2007GSAB..119..140W. doi:10.1130/B25899.1. Accesat în . 
  77. ^ a b c Sackmann, I.-J.; Boothroyd, A. I.; Kraemer, K. E. (). „Our Sun. III. Present and Future”. Astrophysical Journal. 418: 457–68. Bibcode:1993ApJ...418..457S. doi:10.1086/173407. 
  78. ^ a b Britt, Robert (). „Freeze, Fry or Dry: How Long Has the Earth Got?”. Arhivat din original la . 
  79. ^ a b Ward, Peter D.; Brownlee, Donald (). The Life and Death of Planet Earth: How the New Science of Astrobiology Charts the Ultimate Fate of Our World. New York: Times Books, Henry Holt and Company. ISBN 0-8050-6781-7. 
  80. ^ Carrington, Damian (). „Date set for desert Earth”. BBC News. Accesat în . 
  81. ^ Li, King-Fai; Pahlevan, Kaveh; Kirschvink, Joseph L.; Yung, Yuk L. (). „Atmospheric pressure as a natural climate regulator for a terrestrial planet with a biosphere” (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences. 106 (24): 9576–79. Bibcode:2009PNAS..106.9576L. doi:10.1073/pnas.0809436106. PMC 2701016Accesibil gratuit. PMID 19487662. Accesat în . 
  82. ^ Bounama, Christine; Franck, S.; Von Bloh, W. (). „The fate of Earth's ocean” (PDF). Hydrology and Earth System Sciences. Germany: Potsdam Institute for Climate Impact Research. 5 (4): 569–75. Bibcode:2001HESS....5..569B. doi:10.5194/hess-5-569-2001. Accesat în . 
  83. ^ a b Schröder, K.-P.; Connon Smith, Robert (). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–63. arXiv:0801.4031Accesibil gratuit. Bibcode:2008MNRAS.386..155S. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x. 
    See also Palmer, Jason (). „Hope dims that Earth will survive Sun's death”. NewScientist.com news service. Arhivat din original la . Accesat în . 
  84. ^ Milbert, D. G.; Smith, D. A. „Converting GPS Height into NAVD88 Elevation with the GEOID96 Geoid Height Model”. National Geodetic Survey, NOAA. Accesat în . 
  85. ^ a b Sandwell, D. T.; Smith, W. H. F. (). „Exploring the Ocean Basins with Satellite Altimeter Data”. NOAA/NGDC. Accesat în . 
  86. ^ a b Brown, Geoff C.; Mussett, Alan E. (). The Inaccessible Earth (ed. 2nd). Taylor & Francis. p. 166. ISBN 0-04-550028-2.  Note: After Ronov and Yaroshevsky (1969).
  87. ^ Morgan, J. W.; Anders, E. (). „Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 77 (12): 6973–77. Bibcode:1980PNAS...77.6973M. doi:10.1073/pnas.77.12.6973. PMC 350422Accesibil gratuit. PMID 16592930. 
  88. ^ Acest articol conține text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicație aparținând domeniului public.
  89. ^ Tanimoto, Toshiro (). „Crustal Structure of the Earth” (PDF). În Thomas J. Ahrens. Global Earth Physics: A Handbook of Physical Constants. Washington, DC: American Geophysical Union. ISBN 0-87590-851-9. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  90. ^ Jordan, T. H. (). „Structural geology of the Earth's interior”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 76 (9): 4192–4200. Bibcode:1979PNAS...76.4192J. doi:10.1073/pnas.76.9.4192. PMC 411539Accesibil gratuit. PMID 16592703. 
  91. ^ Robertson, Eugene C. (). „The Interior of the Earth”. USGS. Accesat în . 
  92. ^ a b Turcotte, D. L.; Schubert, G. (). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University Press. pp. 136–37. ISBN 978-0-521-66624-4. 
  93. ^ Sanders, Robert (). „Radioactive potassium may be major heat source in Earth's core”. UC Berkeley News. Accesat în . 
  94. ^ „The Earth's Centre is 1000 Degrees Hotter than Previously Thought”. The European Synchrotron (ESRF). . Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  95. ^ Alfè, D.; Gillan, M. J.; Vocadlo, L.; Brodholt, J.; Price, G. D. (). „The ab initio simulation of the Earth's core” (PDF). Philosophical Transactions of the Royal Society. 360 (1795): 1227–44. Bibcode:2002RSPTA.360.1227A. doi:10.1098/rsta.2002.0992. Accesat în . 
  96. ^ Vlaar, N; Vankeken, P.; Vandenberg, A. (). „Cooling of the Earth in the Archaean: Consequences of pressure-release melting in a hotter mantle” (PDF). Earth and Planetary Science Letters. 121 (1–2): 1–18. Bibcode:1994E&PSL.121....1V. doi:10.1016/0012-821X(94)90028-0. Arhivat din original (PDF) la . 
  97. ^ Turcotte, D. L.; Schubert, G. (). „4”. Geodynamics (ed. 2). Cambridge, England, UK: Cambridge University Press. p. 137. ISBN 978-0-521-66624-4. 
  98. ^ Pollack, Henry N.; Hurter, Suzanne J.; Johnson, Jeffrey R. (). „Heat flow from the Earth's interior: Analysis of the global data set”. Reviews of Geophysics. 31 (3): 267–80. Bibcode:1993RvGeo..31..267P. doi:10.1029/93RG01249. Arhivat din original la . 
  99. ^ Richards, M. A.; Duncan, R. A.; Courtillot, V. E. (). „Flood Basalts and Hot-Spot Tracks: Plume Heads and Tails”. Science. 246 (4926): 103–07. Bibcode:1989Sci...246..103R. doi:10.1126/science.246.4926.103. PMID 17837768. 
  100. ^ Sclater, John G; Parsons, Barry; Jaupart, Claude (). „Oceans and Continents: Similarities and Differences in the Mechanisms of Heat Loss”. Journal of Geophysical Research. 86 (B12): 11535. Bibcode:1981JGR....8611535S. doi:10.1029/JB086iB12p11535. 
  101. ^ Brown, W. K.; Wohletz, K. H. (). „SFT and the Earth's Tectonic Plates”. Los Alamos National Laboratory. Accesat în . 
  102. ^ Including the Somali Plate, which is being formed out of the African Plate. See: Chorowicz, Jean (). „The East African rift system”. Journal of African Earth Sciences. 43 (1–3): 379–410. Bibcode:2005JAfES..43..379C. doi:10.1016/j.jafrearsci.2005.07.019. 
  103. ^ Kious, W. J.; Tilling, R. I. (). „Understanding plate motions”. USGS. Accesat în . 
  104. ^ Duennebier, Fred (). „Pacific Plate Motion”. University of Hawaii. Accesat în . 
  105. ^ Mueller, R. D.; et al. (). „Age of the Ocean Floor Poster”. NOAA. Accesat în . 
  106. ^ Bowring, Samuel A.; Williams, Ian S. (). „Priscoan (4.00–4.03 Ga) orthogneisses from northwestern Canada”. Contributions to Mineralogy and Petrology. 134 (1): 3–16. Bibcode:1999CoMP..134....3B. doi:10.1007/s004100050465. 
  107. ^ Meschede, Martin; Barckhausen, Udo (). „Plate Tectonic Evolution of the Cocos-Nazca Spreading Center”. Proceedings of the Ocean Drilling Program. Texas A&M University. Accesat în . 
  108. ^ Staff. „GPS Time Series”. NASA JPL. Accesat în . 
  109. ^ „World Factbook”. Cia.gov. Accesat în . 
  110. ^ Kring, David A. „Terrestrial Impact Cratering and Its Environmental Effects”. Lunar and Planetary Laboratory. Accesat în . 
  111. ^ Martin, Ronald (). Earth's Evolving Systems: The History of Planet Earth. Jones & Bartlett Learning. ISBN 978-0-7637-8001-2. 
  112. ^ Staff. „Layers of the Earth”. Volcano World. Arhivat din original la . Accesat în . 
  113. ^ Jessey, David. „Weathering and Sedimentary Rocks”. Cal Poly Pomona. Arhivat din original la . Accesat în . 
  114. ^ de Pater, Imke; Lissauer, Jack J. (). Planetary Sciences (ed. 2nd). Cambridge University Press. p. 154. ISBN 0-521-85371-0. 
  115. ^ Wenk, Hans-Rudolf; Bulakh, Andreĭ Glebovich (). Minerals: their constitution and origin. Cambridge University Press. p. 359. ISBN 0-521-52958-1. 
  116. ^ „World Bank arable land”. World Bank. Accesat în . 
  117. ^ „World Bank permanent cropland”. World Bank. Accesat în . 
  118. ^ Hooke, Roger LeB.; Martín-Duque, José F.; Pedraza, Javier (). „Land transformation by humans: A review” (PDF). GSA Today. 22 (12): 4–10. doi:10.1130/GSAT151A.1. 
  119. ^ „7,000 m Class Remotely Operated Vehicle KAIKO 7000. Japan Agency for Marine-Earth Science and Technology (JAMSTEC). Accesat în . 
  120. ^ Charette, Matthew A.; Smith, Walter H. F. (). „The Volume of Earth's Ocean” (PDF). Oceanography. 23 (2): 112–14. doi:10.5670/oceanog.2010.51. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  121. ^ Perlman, Howard (). „The World's Water”. USGS Water-Science School. Accesat în . 
  122. ^ Kennish, Michael J. (). Practical handbook of marine science. Marine science series (ed. 3rd). CRC Press. p. 35. ISBN 0-8493-2391-6. 
  123. ^ Mullen, Leslie (). „Salt of the Early Earth”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  124. ^ Morris, Ron M. „Oceanic Processes”. NASA Astrobiology Magazine. Arhivat din original la . Accesat în . 
  125. ^ Scott, Michon (). „Earth's Big heat Bucket”. NASA Earth Observatory. Accesat în . 
  126. ^ Sample, Sharron (). „Sea Surface Temperature”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  127. ^ Harrison, Roy M.; Hester, Ronald E. (). Causes and Environmental Implications of Increased UV-B Radiation. Royal Society of Chemistry. ISBN 0-85404-265-2. 
  128. ^ Staff (). „Earth's Atmosphere”. NASA. Accesat în . 
  129. ^ Pidwirny, Michael (). „Fundamentals of Physical Geography (2nd Edition)”. PhysicalGeography.net. Accesat în . 
  130. ^ Gaan, Narottam (). Climate Change and International Politics. Kalpaz Publications. p. 40. ISBN 81-7835-641-4. 
  131. ^ a b Moran, Joseph M. (). „Weather”. World Book Online Reference Center. NASA/World Book, Inc. Arhivat din original la . Accesat în . 
  132. ^ a b Berger, Wolfgang H. (). „The Earth's Climate System”. University of California, San Diego. Accesat în . 
  133. ^ Rahmstorf, Stefan (). „The Thermohaline Ocean Circulation”. Potsdam Institute for Climate Impact Research. Accesat în . 
  134. ^ Various (). „The Hydrologic Cycle”. University of Illinois. Accesat în . 
  135. ^ Sadava, David E.; Heller, H. Craig; Orians, Gordon H. (). Life, the Science of Biology (ed. 8th). MacMillan. p. 1114. ISBN 0-7167-7671-5. 
  136. ^ Staff. „Climate Zones”. UK Department for Environment, Food and Rural Affairs. Arhivat din original la . Accesat în . 
  137. ^ http://www.dailymail.co.uk/news/article-3704601/The-hottest-day-recorded-Kuwait-temperature-soars-54C.html Daily Mail
  138. ^ http://vancouversun.com/storyline/hot-stuff-54-c-could-be-hottest-temp-ever Vancouver Sun
  139. ^ Lyons, Walter A (). The Handy Weather Answer Book (ed. 2nd). Detroit, Michigan: Visible Ink Press. ISBN 0-7876-1034-8. 
  140. ^ „Coldest temperature ever recorded on Earth in Antarctica”. The Guardian. . Accesat în . 
  141. ^ Watts, A. B.; Daly, S. F. (). „Long wavelength gravity and topography anomalies” (PDF). Annual Review of Earth and Planetary Sciences. 9: 415–18. Bibcode:1981AREPS...9..415W. doi:10.1146/annurev.ea.09.050181.002215. 
  142. ^ Lang, Kenneth R. (). The Cambridge guide to the solar system. Cambridge University Press. p. 92. ISBN 0-521-81306-9. 
  143. ^ Fitzpatrick, Richard (). „MHD dynamo theory”. NASA WMAP. Accesat în . 
  144. ^ Campbell, Wallace Hall (). Introduction to Geomagnetic Fields. New York: Cambridge University Press. p. 57. ISBN 0-521-82206-8. 
  145. ^ McElroy, Michael B. (). „Ionosphere and magnetosphere”. Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica, Inc. 
  146. ^ Stern, David P. (). „Exploration of the Earth's Magnetosphere”. NASA. Accesat în . 
  147. ^ McCarthy, Dennis D.; Hackman, Christine; Nelson, Robert A. (). „The Physical Basis of the Leap Second”. The Astronomical Journal. 136 (5): 1906–08. Bibcode:2008AJ....136.1906M. doi:10.1088/0004-6256/136/5/1906. 
  148. ^ „Leap seconds”. Time Service Department, USNO. Arhivat din original la . Accesat în . 
  149. ^ The ultimate source of these figures, uses the term "seconds of UT1" instead of "seconds of mean solar time".—Aoki, S.; Kinoshita, H.; Guinot, B.; Kaplan, G. H.; McCarthy, D. D.; Seidelmann, P. K. (). „The new definition of universal time”. Astronomy and Astrophysics. 105 (2): 359–61. Bibcode:1982A&A...105..359A. 
  150. ^ Seidelmann, P. Kenneth (). Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill Valley, CA: University Science Books. p. 48. ISBN 0-935702-68-7. 
  151. ^ Astrophysicist team (). „Earth's location in the Milky Way”. NASA. Accesat în . 
  152. ^ Staff (). „Astrobiology Roadmap”. NASA, Lockheed Martin. Arhivat din original la . Accesat în . 
  153. ^ Dole, Stephen H. (). Habitable Planets for Man (ed. 2nd). American Elsevier Publishing Co. ISBN 0-444-00092-5. Accesat în . 
  154. ^ Hillebrand, Helmut (). „On the Generality of the Latitudinal Gradient” (PDF). American Naturalist. 163 (2): 192–211. doi:10.1086/381004. PMID 14970922. 
  155. ^ Wade, Nicholas (). „Meet Luca, the Ancestor of All Living Things”. The New York Times. Accesat în . 
  156. ^ Lambin, Eric F.; Meyfroidt, Patrick (). „Global land use change, economic globalization, and the looming land scarcity” (PDF). Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. National Academy of Sciences. 108 (9): 3465–72. Bibcode:2011PNAS..108.3465L. doi:10.1073/pnas.1100480108. PMC 3048112Accesibil gratuit. PMID 21321211. Accesat în .  See Table 1.
  157. ^ Ramdohr, Paul (). The Ore Minerals and their Intergrowths. AKADEMIE-VERLAG GmbH. Elsevier Ltd. doi:10.1016/B978-0-08-011635-8.50004-8. ISBN 978-0-08-011635-8. Accesat în . 
  158. ^ Rona, Peter A. (). „Resources of the Sea Floor”. Science. 299 (5607): 673–74. doi:10.1126/science.1080679. PMID 12560541. Accesat în . 
  159. ^ „Global Warming and Polar Bears - National Wildlife Federation”. Accesat în . 
  160. ^ Walsh, Patrick J. (). Sharon L. Smith; Lora E. Fleming, ed. Oceans and human health: risks and remedies from the seas. Academic Press, 2008. p. 212. ISBN 0-12-372584-4. 
  161. ^ Staff (). „Evidence is now 'unequivocal' that humans are causing global warming – UN report”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  162. ^ „Various '7 billionth' babies celebrated worldwide”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  163. ^ Staff. „World Population Prospects: The 2006 Revision”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  164. ^ Staff (). „Human Population: Fundamentals of Growth: Growth”. Population Reference Bureau. Arhivat din original la . Accesat în . 
  165. ^ Peel, M. C.; Finlayson, B. L.; McMahon, T. A. (). „Updated world map of the Köppen-Geiger climate classification”. Hydrology and Earth System Sciences Discussions. 4 (2): 439–73. doi:10.5194/hessd-4-439-2007. Accesat în . 
  166. ^ Staff. „Themes & Issues”. Secretariat of the Convention on Biological Diversity. Arhivat din original la . Accesat în . 
  167. ^ Staff (). „Canadian Forces Station (CFS) Alert”. Information Management Group. Accesat în . 
  168. ^ Kennedy, Paul (). The Rise and Fall of the Great Powers (ed. 1st). Vintage. ISBN 0-679-72019-7. 
  169. ^ „U.N. Charter Index”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  170. ^ Staff. „International Law”. United Nations. Arhivat din original la . Accesat în . 
  171. ^ Kuhn, Betsy (). The race for space: the United States and the Soviet Union compete for the new frontier. Twenty-First Century Books. p. 34. ISBN 0-8225-5984-6. 
  172. ^ Ellis, Lee (). Who's who of NASA Astronauts. Americana Group Publishing. ISBN 0-9667961-4-4. 
  173. ^ Shayler, David; Vis, Bert (). Russia's Cosmonauts: Inside the Yuri Gagarin Training Center. Birkhäuser. ISBN 0-387-21894-7. 
  174. ^ Wade, Mark (). „Astronaut Statistics”. Encyclopedia Astronautica. Accesat în . 
  175. ^ „Reference Guide to the International Space Station”. NASA. . Accesat în . 
  176. ^ „Apollo 13 The Seventh Mission: The Third Lunar Landing Attempt 11 April–17 April 1970”. NASA. Accesat în . 
  177. ^ Espenak, F.; Meeus, J. (). „Secular acceleration of the Moon”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  178. ^ Lambeck, Kurt (). The Earth's Variable Rotation: Geophysical Causes and Consequences. Cambridge University Press. p. 367. ISBN 978-0-521-67330-3. 
  179. ^ Murray, N.; Holman, M. (). „The role of chaotic resonances in the solar system”. Nature. 410 (6830): 773–79. arXiv:astro-ph/0111602Accesibil gratuit. doi:10.1038/35071000. PMID 11298438. 
  180. ^ Williams, David R. (). „Planetary Fact Sheets”. NASA. Accesat în . —See the apparent diameters on the Sun and Moon pages.
  181. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of the Earth's formation”. Nature. 412 (6848): 708–12. Bibcode:2001Natur.412..708C. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633. 
  182. ^ Whitehouse, David (). „Earth's little brother found”. BBC News. Accesat în . 
  183. ^ Christou, Apostolos A.; Asher, David J. (). „A long-lived horseshoe companion to the Earth”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 414 (4): 2965–2969. arXiv:1104.0036Accesibil gratuit. Bibcode:2011MNRAS.414.2965C. doi:10.1111/j.1365-2966.2011.18595.x.  Parametru necunoscut |class= ignorat (ajutor) See table 2, p. 5.
  184. ^ Connors, Martin; Wiegert, Paul; Veillet, Christian (). „Earth's Trojan asteroid”. Nature. 475 (7357): 481–83. Bibcode:2011Natur.475..481C. doi:10.1038/nature10233. PMID 21796207. Accesat în . 
  185. ^ Choi, Charles Q. (). „First Asteroid Companion of Earth Discovered at Last”. Space.com. Accesat în . 
  186. ^ „2006 RH120 ( = 6R10DB9) (A second moon for the Earth?)”. Great Shefford Observatory. Great Shefford Observatory. Arhivat din original la . Accesat în . 
  1. ^ Locally varies between 5 and 200 km.
  2. ^ Locally varies between 5 and 70 km.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California.
  • A. Morbidelli și alții, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth", Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309–1320.
  • W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000.
  • L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261
  • J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92, pp. 324–333
  • J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The Proterozoic Biosphere, pp 51–52
  • D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215, pp. 1501–1503
  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a II-a, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007 ISBN 978-973-675-307-7
  • G. Guțu, Dicționar latin - român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983
  • Rodica Ocheșanu (Redactor principal), Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, Dicționar latin - romîn, Editura Științifică, București, 1962.
  • Martin Rees (coordonator), Universul, ghid vizual complet, Grupul Editorial RAO, București 2008 (Pământul, paginile 138-147) ISBN 978-973-717-319-5

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]