Memorie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la memorie ca proces psihic. Pentru alte sensuri, vedeți Memorie (dezambiguizare).

Memoria[1] este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.

Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală indispensabilă a existenței și adaptării optime, a unității temporale a personalității noastre. Ea se datorează plasticității creierului – proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj și procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând să înregistreze și să conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente, precum și întreaga gamă de experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar.

Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă în diferențierea și individualizarea capacității reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informației și experienței stocate, și desfășurarea unor activități mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.

La om, memoria nu este concentrată și localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcțiile și actele psihocomportamentale specifice. Așadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcționare a memoriei și modul de funcționare al percepției, reprezentării și gândirii există o condiționare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfășurarea proceselor pe care le susține (percepție sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcționarea bazei lui memorative.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor și activităților specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic și sistemic.

În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.

Clasificare[modificare | modificare sursă]

După diverse criterii, memoria poate fi clasificată și pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezența sau absența intenției, scopului și controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare și reactualizare, delimităm memoria involuntară și memoria voluntară. După gradul de înțelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informațională preferențială, s-au identificat memoria imagistic-intuitivă și memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată.

Conținutul informațional al memoriei[modificare | modificare sursă]

Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o informație, este conștient că acea experiență s-a petrecut cândva în trecut.

Conținuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experiențe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoștințe, noțiuni, experiențe afective, experiențe sociale, ș.a.m.d.. Conținutul reflectoriu constituie și un criteriu de clasificare a unor forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.

Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situațională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

Funcțiile memoriei[modificare | modificare sursă]

Memoria are o funcție cognitivă. Este un proces de cunoaștere, iar rolul ei cel mai important este acela de a oferi conținuturi proceselor cognitive superioare (gândirii și imaginației). Memoria are și o funcție adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental în echilibrul vieții psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conștiință. Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de a rezolva situațiile prezente și resurse pentru anticiparea celor viitoare.

Structurile operatorii ale memoriei[modificare | modificare sursă]

Memoria dispune de structuri operatorii complexe și numeroase. Guilford include memoria în cadrul operațiilor, ceea ce sugerează nivelul ei înalt de operaționalizare. Informațiile nu sunt preluate ca atare, ci se intervine asupra lor prin operații de organizare, sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste operații conferă conținuturilor memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid și eficient în învățare, înțelegere, rezolvare de probleme.

Produsul memoriei[modificare | modificare sursă]

În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim despre reactualizarea informațiilor. Reactualizarea se realizează în două forme: recunoașterea și reproducerea.

Recunoașterea se realizează în prezența informațiilor originale, care trebuie recunoscute între alte informații. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai ales implicații de ordin perceptiv și ale procesului reprezentării.

Reproducerea este forma complexă și superioară a reactualizării, ea realizându-se în absența informației originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând mai ales reprezentarea și gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta subiectului, a stilului său cognitiv, a experienței sale, a complexității procedeelor mintale folosite, precum și a procedeelor mnemotehnice.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dex online: Memorie

Legături externe[modificare | modificare sursă]