Psihologia personalității

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea folosește cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede și acționează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire și de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoționale, cognitive și comportamentale unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin experiență și relativ consistente de-a lungul timpului.

Este putin probabil sa gasim un consens intre psihologi cu privire la natura personalitatii. Nu exista o perspectiva unica asupra careia toti cercetatorii sa cada de acord. Este dificila gasirea unui acord nu numai in ceea ce priveste definirea personalitatii, dar mai cu seama privitor la caracteristicile acesteia. Mai degraba decat sa caute o convergenta psihologii, apartinand diverselor scoli, au avansat definitii si teorii ale personalitatii pe care le-au sustinut si aparat cu o pasiune si o convingere demne de invidiat.

Dintre nenumaratele teorii va vom supune atentiei doar pe acelea care au reusit realmente sa se impuna in comunitatea stiintifica si anume: psihanalitica, behaviorista, cognitiva, a trasaturilor si cea a invatarii sociale. Suntem desigur suficient de familiarizati cu multe dintre aceste perspective din cadrul altor cursuri de psihologie. Emulatia lor, in oferta de modele explicative, este de altfel fireasca daca luam in calcul faptul ca aceste abordari reprezinta principalele forte ce opereaza activ in cadrul intregii psihologii si nu doar in domeniul personalitatii.

In ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare ampla a ceea ce numim sistemul de personalitate, raspunsul la intrebarea fundamentala “Ce este personalitatea” ramane in continuare o problema dificil de solutionat. Nu exista, cel putin pana acum, un raspuns limpede la aceasta intrebare. Fiecare teorie poate fi partial corecta, sau putem spune ca toate sunt partial corecte, ceea ce ne face sa credem ca raspunsul corect la intrebarea avansata este in fapt unul cumulativ. Acel raspuns ar reuni intr-o noua teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.

Lipsa unui acord intre teoreticieni in ceea ce priveste teoretizarea personalitatii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce incearca sa o explice. Spre exemplu, intr-o situatie similara, cea a inteligentei, cu toate ca psihologii nu au cazut de acord asupra unei definitii unice acest lucru nu i-a impiedicat sa utilizeze conceptul de inteligenta, sa elaboreze diverse modalitati de evaluare a acesteia, in virtutea carora au purces firesc la predictii comportamentale. Rationamentul poate fi extrapolat si in cazul personalitatii.

Fiecare teorie ofera o imagine tentanta asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numerosi ani de cercetare si de munca intensa. Toti teoreticienii au ceva important, impresionant si provocator de spus despre abisurile fiintei umane. Faptul ca ei nu sunt intotdeauna de acord ne obliga sa luam in considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil sa ne explicam aceste disensiuni: 1. complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice si personale diferite in care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul ca psihologia este o disciplina relativ tanara, recent intrata in spatiul stiintificitatii. in plus trebuie semnalat faptul ca preocuparea privind investigarea personalitatii este mult mai recenta, primele formulari de o anumita pertinenta le regasim incepand abia cu anii “20. Or, in dezvoltarea unei stiinte 70 de ani reprezinta o perioada prea scurta pentru a permite cristalizari.

Interesul acordat azi studiului personalitatii este deosebit si acest lucru reiese cu usurinta din abundenta studiilor prezente in literatura de specialitate. Teoria personalitatii reflecta asadar o parte esentiala a eforturilor continue ale psihologiei de a intelege natura umana.

Exista desigur si motive personale de a studia teoriile personalitatii: o curiozitate fireasca de a stii cat mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportam gandim si simtim intr-un anumit fel? De ce o persoana este agresiva iar alta inhibata, una plina de curaj iar alta fricoasa, una sociabila iar alta timida? Ce ne face pe noi sa ne purtam intr-un anumit fel, iar pe fratii si surorile noastre crescuti in aceeasi casa sa fie atat de diferiti? Ce factori ajuta pe anumiti indivizi sa devina oameni de succes in cariera sau/si mariaj in timp ce altii, cu acelasi potential cad dintr-un esec in altul? Desigur nevoia de a ne cunoaste pe noi insine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor si temerilor noastre este foarte puternica in cei mai multi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalitatii ne va permite sa dobandim cel putin un modest bagaj de informatii pentru dificila si nesfarsita sarcina de a ne cunoaste pe noi insine.

Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalitatii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat si in care doreste sa faca cariera el lucreaza si va lucra cu oameni si pentru oameni. Intelegerea naturii personalitatii umane va spori calitatea relatiilor interpersonale atat de importante pentru succesul profesional dar si pentru o insertie adecvata in comunitate.

Rezultatele cercetarile din domeniul psihologiei industriale si organizationale au subliniat, nu de putine ori, importanta acestei idei. Intr-un studiu efectuat pe cateva sute de muncitori, urmarind sa identifice cauzele disponibilizarilor s-a constatat, cu surpriza, ca doar 10% au fost concediati datorita inabilitatii lor de a-si presta eficient munca. Restul de 90% au fost concediati datorita dificultatilor de relationare cu ceilalti colegi, subalterni sau superiori (Schultz & Schultz,1990).

De asemenea, studiul personalitatii are o valoare practica deosebita si in domeniul psihologiei clinice. O analiza statistica releva ca 74% din universitatile care acorda titlul de Master in psihologie clinica considera cursul de teoria personalitatii ca fiind unul de importanta cruciala in pregatirea studentilor. Studiul personalitatii este de asemenea cotat ca fiind de mare importanta de mai bine de 70% din centrele de sanatate mentala, spitalele si clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).

Mai exista un motiv pentru a studia personalitatea si probabil acestea este cel mai vital si mai irezistibil motiv. Daca evaluam nenumaratele probleme si crize cu care se confrunta omenirea acum la sfarsit de secol XX (iminenta unui razboi nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom gasi cu siguranta de fiecare data aceeasi cauza: oamenii insasi. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplina intelegere a fiintei umane. Abraham Maslow, unul dintre personalitatile gandirii umaniste spunea: “Daca vom reusi sa imbunatatim natura umana atunci vom imbunatati totul, si aceasta deoarece doar astfel vom inlatura cauza dezordini mondiale”

Absenta unui consens asupra naturii personalitatii precum si asupra celei mai potrivite modalitati de abordare a acesteia e reflectat in egala masura si in dezacordul privitor la definirea termenului ce o eticheteaza. Intr-o carte devenita de acum clasica in domeniu - Structura si dezvoltarea personalitatii – Allport invoca si discuta peste 50 de definitii ale personalitatii. Dar mai degraba decat sa le descriem pe acestea si toate definitiile aparute de atunci ar fi, credem noi, mult mai nimerita incercarea de a relationa personalitatea cu utilizarea obisnuita, zilnica pe care o dam acestui termen.

Candva un psiholog sugera ca ne putem face o idee despre intelesul acestui concept, daca examinam cu atentie ceea ce noi intentionam sa surprindem de fiecare data cand utilizam cuvantul Eu (Adams,1954). Cand spunem Eu, incercam sa insumam totul despre noi insine – simpatiile si antipatiile noastre, temerile si virtutile, vigoarea si slabiciunile noastre. Cuvantul Eu este ceea ce ne defineste pe fiecare din noi ca individ, ca persoana separata de altii. Daca recurgem la o analiza etimologica regasim ca termenul deriva din latinescul persona care se refera la masca utilizata de un actor intr-o piesa. Ca atare persona designeaza masca publica, “fata” pe care noi o etalam celorlalti. In virtutea aceste derivari etimologice am putea lesne conchide ca personalitatea se refera doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care si ceilalti le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ poate fi definita in termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare sa fie.

Se rezuma oare personalitatea doar la fatada, la masca sau rolul pe care il jucam pentru ceilalti ? Pentru cei mai multi dintre noi, termenul semnifica mult mai mult. In mod obisnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o suma sau o colectie de caracteristici care sunt mult mai profunde decat aparentele fizice superficiale. Ne referim la o suma de dimensiuni care nu pot fi observate direct, la acelea pe care o persoana incearca sa le ascunda de noi sau pe care noi incercam sa le ascundem vederii altora.

De asemenea utilizam cuvantul personalitate atunci cand ne referim la caracteristici de durata. Putem afirma ca personalitatea unui individ este relativ stabila si predictibila. Aceasta nu inseamna ca personalitatea este rigida si neschimbatoare, ea poate, asa cum vom vedea, sa-si releve diferite aspecte in functie de situatie.

In acest sens in 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevarata dezbatere in psihologie legata de importanta relativa a variabilelor personale (trasaturi, nevoi) si variabilele situationale in determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continua in literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Multi personologi considera rezolvata problema acceptand o abordare interactionista, afirmand ca trasaturile personale, aspectele social-situationale si interactiunea dintre ele trebuie deopotriva luate in considerare daca scopul nostru este acela de a oferi o explicatie completa a comportamentului uman (Carson,1989;Kenrick&Funder,1988;Rowe,1987).

Tindem de asemenea sa credem ca personalitatea este unica. Constatam similaritati intre oameni si cu toate acestea sesizam ca indivizii poseda caracteristici speciale sau combinatii de caracteristici care-i disting unii de ceilalti. Ca atare in virtutea experientelor cotidiene avem tendinta sa percepem personalitatea ca un cluster stabil si unic de caracteristici care poate insa suferi modificari ca raspuns la diferite solicitari externe.

Cu toate acestea este greu sa oferim o definitie asupra careia acceptul psihologilor sa fie unanim. Pentru a distinge un anumit grad de precizie in definirea conceptului, trebuie sa intelegem ce doreste fiecare teoretician sa sugereze prin conceptul pe care il utilizeaza. Fiecare teoretician ofera o versiune unica, o perspectiva personala asupra naturii personalitatii, care devine astfel definitia sa de lucru. Prin urmare demersul nostru are ca obiectiv intelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate si examinarea unor variate modalitati de definire a Eu-lui.

Psihologii in domeniul personalitatii acorda o importanta crescuta nu doar formularii teoriilor ci in egala masura si modalitatilor de evaluare a acesteia.

O teorie asupra personalitatii sugereaza modalitatile prin care o mare varietate de date privind persoana pot fi puse alaturi si sistematizate pentru a dobandi astfel coerenta si inteligibilitate.

Atunci cand ne propunem sa studiem sistematic si intensiv indivizii in fapt noi vrem sa stim ce sunt ei, de ce se comporta intr-un anumit fel, si cum au devenit ceea ce sunt. Ca atare orice teorie asupra persoanei trebuie sa fie in masura sa ofere raspunsuri la aceste trei intrebari. Intrebarea “ce” se refera la caracteristicile persoanei si la modul cum ea este organizata in relatiile cu ceilalti. Intrebarea “de ce” se orienteaza spre motivele ce particularizeaza comportamentul individului. Raspunsurile la aceasta intrebare releva aspectele motivationale ale persoanei; ex. de ce a decis sa se deplaseze si de ce tocmai in acea directie? De ce este o mama supraprotectiva ? - pentru ca acest mod de a fi o face fericita, pentru ca ea cauta sa ofere copiilor sai ceea ce ei i-a lipsit in copilarie, sau doar pentru a evita manifestarea oricarui resentiment din partea copiilor ?. O persoana a dezvoltat depresia ca urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de vinovatie ? Intrebarea “cum” se refera la factorii determinanti ai personalitatii. In ce mod si in ce masura fortele genetice si cele ambientale au interactionat pentru a determina structura si functionarea actuala a personalitatii.

Ca atare o teorie ne poate ajuta sa intelegem in ce masura, spre exemplu, anxietate este o caracteristica personala, cum aceasta caracteristica de personalitate s-a dezvoltat, de ce anxietatea se releva doar in anumite contexte si de ce individul adopta preferential un anumit comportament atunci cand este anxios ?

Raspunsurile pe care le primim cand adresam asemenea intrebari ne conduc la trei concepte, deosebit de utile in intelegerea personalitatii. Acestea sunt: structura, procesele si cresterea si dezvoltarea. Termenul de structura se refera la cele mai stabile si mai trainice aspecte ale personalitatii. Acestea reprezinta “caramizile” edificiului numit personalitate, ele sunt comparabile cu partile componente ale corpului uman sau cu ceea ce atomii si moleculele sunt in fizica si chimie. Concepte structurale precum trasaturile, raspunsurile, obisnuintele, sinele, etc. au devenit foarte populare si utile in incercarile de a raspunde la intrebarea “ ce sunt oamenii”. Procesele se refera la conceptele dinamic-motivationale pe care le utilizam atunci cand cautam explicatii pentru un anumit comportament. Daca reiteram modelul corpului uman atunci trebuie sa acceptam ca acesta trebuie gandit nu doar in termenii unei organizari, structurari a partilor ci si in cei ai unor procese ce relationeaza aceste parti. Similar personalitate detine procese ce servesc dimensiunii functionale, ce initiaza si intretin comportamentele individuale. Sintagma crestere si dezvoltare este puternic relationata cu cele doua concepte anterioare. O teorie privind cresterea si dezvoltare trebuie sa ofere cele mai coerente argumente privitoare la modificarile structurale de la nastere la maturitate precum si pentru schimbarile corespunzatoare ale proceselor personalitatii, invocand de fiecare data factorii determinanti. In acest sens diferitele teorii accentueaza fie rolul factorilor genetici fie al celor ambientali (cultura, clasa sociala, familie, etc.) ca principali determinanti ai personalitatii.

In concluzie teoriile asupra personalitatii pot fi comparate prin intermediul conceptelor pe care acestea le utilizeaza atunci cand ofera raspunsuri la intrebarile, ce, de ce, si cum ?.

In modulul introductiv se traseaza cadrul teoretic in care se va studia conceptul de personalitate.

Importanta studierii personalitatii rezida in principal din faptul ca atat progresele omenirii, cat si regresele acesteia sunt determinate de oamenii insasi. De asemenea, importanta studierii personalitatii devine evidenta atunci cand privim omul ca fiinta sociala prin excelenta, deoarece indiferent de profesia, locul de munca, organizarea familiala, mediul si nivelul de trai, omul traieste printre alti oameni. Prin urmare intelegerea naturii personalitatii umane devine un factor esential atat in cunoasterea de sine, dar si in cunoasterea celorlalti.

Inca de la inceput ni se atrage atentia ca nu exista o definire unanim acceptata a conceptului de personalitate, ci mai degraba diferitele paradigme teoretice au avansat propriile teorii si definitii ale personalitatii. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus in psihologie sunt teoriile psihanalitica, behaviorista, umanista, cognitiva, teoria trasaturilor si cea a invatarii sociale. Datorita lipsei unui consens, acest capitol introductiv se axeaza pe corelarea acestor definitii teoretice cu ceea ce se simtul comun designeaza prin termenul de personalitate. La nivelul utilizarii cotidiene, personalitatea reprezinta acele caracteristici unice, care ne deosebesc de ceilalti, fie ele evidente in comportament sau neexprimate comportamental, care au o oarecare durabilitate in timp si cu ajutorul carora conduita persoanei devine relativ predictibila. Fiecare teoretician ofera o versiune unica, o perspectiva personala asupra naturii personalitatii, care devine astfel definitia sa de lucru. Rezumand obiectivul acestui material il reprezimta intelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate si examinarea unor variate modalitati de definire a Eu-lui.