Drepturile omului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Drepturile omului sunt "de obicei înțelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur și simplu pentru că el sau ea este o ființa umană." [1]. Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) și egalitare (aceeași pentru toți). Aceste drepturi pot exista ca drepturi naturale sau ca drepturi legale, atât în legislația națională și internațională.[2]. Doctrina drepturilor omului în practica internațională, în cadrul dreptului internațional, instituțiile globale și regionale, în politicile de state și de activitățile de organizații non-guvernamentale a fost o piatră de temelie a politicilor publice din întreaga lume. Aceasta a spus că: ". În cazul în care discursul public al societății pe timp de pace global poate fi spus să aibă o limbă comună morală, este ca a drepturilor omului" [3]. În ciuda acestui fapt, afirmațiile puternice făcute de doctrina drepturilor omului continuă să provoace chiar și în prezent dezbateri considerabile cu privire la conținutul, natura și justificarea drepturilor omului . Într-adevăr, problema a ceea ce se înțelege printr-un "drept" este în sine un controversat subiect de dezbateri filosofice continue[4]. Multe dintre ideile de bază care au animat mișcarea s-au dezvoltat în urma celui de al doilea război mondial și a atrocităților Holocaustului, culminând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului din Paris de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948. Lumea antică nu poseda conceptul de drepturi universale ale omului.[5] Societățile antice au avut "sisteme elaborate de taxe, concepții de justiție, legitimitate politică, și umană înfloritoare, care a căutat să realizeze demnitatea umană, înflorirea, sau bunăstarea în întregime independente de drepturile omului".[5]. Conceptul modern al drepturilor omului s-a dezvoltat în perioada modernă timpurie, alături de secularizarea europeană a eticii iudeo-creștine.[6] Precursorul real al discursului privind drepturile omului a fost conceptul de drepturi naturale, care a apărut, ca parte a tradiției medievale Dreptul natural, a devenit proeminent în timpul Iluminismului, cu filosofii, cum ar fi John Locke, Francis Hutcheson, și Jean-Jacques Burlamaqui, precum și o poziție importantă în Discursul politic al revoluției americane și a revoluției franceze. Din această fundație modernă mișcarea pentru drepturile omului apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiința și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.”

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – „Cartea drepturilor coloniilor americane”[necesită citare] și „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, aparută în timpul Revoluției Franceze.[7] După al doilea război mondial, la 10 decembrie 1948, Organizația Națiunilor Unite și-a asumat „Declarația Universală a Drepturilor Omului”.[7]

Drepturile omului în viziunea Uniunii Europene[modificare | modificare sursă]

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Înscrise în tratatul său fondator, acestea au fost consolidate prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Țările care doresc să adere la UE, precum și cele care au încheiat acorduri comerciale sau de altă natură cu Uniunea, trebuie să respecte drepturile omului.[8]. Prin articolul 9 se recunosc drepturile fundamentale ale cetățeanului. Aceste drepturi nu sunt o creație proprie a Uniunii Europene, ci apar ca o recunoaștere și apărare a drepturilor interne respectate în interiorul statelor naționale.

  1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în Cartea Drepturilor Fundamentale care constituie partea II a prezentei Constituții.
  2. Uniunea va adera la Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Aderarea la această Convenție nu modifică competențele Uniunii așa cum sunt definite în prezenta Constituție.
  3. Drepturile fundamentale, garantate prin Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii ca principii generale.

Libertatea personală este apărată și garantată în cadrul U.E. conform dispozițiilor Constituției, precum și libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și libertatea de stabilire. În domeniul de aplicare a Constituției Europene și fără să aducă atingere dispozițiilor specifice prevăzute de aceasta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliography[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Beitz, Charles R. (2009). The idea of human rights. Oxford: Oxford University Press. ISBN 9780199572458 
  • Moyn, Samuel (2010). The last utopia: human rights in history. Cambridge, Mass.: Belknap Press of Harvard University Press. ISBN 9780674048720 
  • Donnelly, Jack (2003). Universal human rights in theory and practice (ed. 2nd). Ithaca: Cornell University Press. ISBN 9780801487767 
  • Ball, Olivia; Gready, Paul (2006). The no-nonsense guide to human rights. Oxford: New Internationalist. ISBN 978-1-904456-45-2 
  • Freeman, Michael (2002). Human rights : an interdisciplinary approach. Cambridge: Polity Press. ISBN 9780745623559 
  • Doebbler, Curtis F. J (2006). Introduction to international human rights law.. Cd Publishing. ISBN 9780974357027 
  • Shaw, Malcom (2008). International Law (ed. 6th ed.). Leiden: Cambridge University Press. ISBN 978-0-511-45559-9 
  • Ishay, Micheline R. (2008). The history of human rights : from ancient times to the globalization era. Berkeley, Calif.: University of California Press. ISBN 0520256417 
  • Brownlie, Ian (2003). Principles of Public International Law (ed. 6th). OUP. ISBN 0199556830 
  • Glendon, Mary Ann (2001). A world made new : Eleanor Roosevelt and the Universal Declaration of Human Rights. New York: Random House. ISBN 9780679463108 
  • Sepúlveda, Magdalena; van Banning, Theo; Gudmundsdóttir, Gudrún; Chamoun, Christine; van Genugten, Willem J.M. (2004). Human rights reference handbook (ed. 3rd ed. rev.). Ciudad Colon, Costa Rica: University of Peace. ISBN 9977-925-18-6 [2]
  • Ignatieff, Michael (2001). Human rights as politics and idolatry (ed. 3. print.). Princeton, N.J.: Princeton University Press. ISBN 0691088934 
  • Damian, Sorin Dan, “Libertatea religioasă în Uniunea Europeană. Cadrul legislativ”, Editura „Ars Docendi”, București, România, 2012 (220 pages), ISBN 978-973-558-631-7;

Articole în presa scrisă[modificare | modificare sursă]

Articole în mediul online[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sepúlveda et al. 2004, p. 3[1]
  2. ^ Nickel 2010
  3. ^ Beitz 2009, p. 1
  4. ^ Shaw 2008, p. 265
  5. ^ a b Donnelly 2003, p. 71
  6. ^ Ishay 2008, p. 64
  7. ^ a b Sfarsiturile comunismului, 5 martie 2007, Cristina Diac, Jurnalul Național, accesat la 23 iunie 2012
  8. ^ http://europa.eu/pol/rights/index_ro.htmM/

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Video