Glosar de lingvistică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Acesta este un glosar de termeni utilizați în lingvistică.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

A[modificare | modificare sursă]

- pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic;
- semn grafic pus deasupra unei litere pentru a marca locul și felul accentului sau altă particularitate de pronunțare;
- mod de pronunțare specific unui anumit grai;
- inflexiune particulară a vocii, care exprimă o stare afectivă; intonație afectivă.
- ridicarea vocii pe silaba accentuată sau pe partea finală a acesteia;
- semnul grafic ´ al acestui mod de pronunțare.
- ridicarea vocii în prima parte a unei silabe lungi accentuate, însoțită de o coborâre a vocii în partea ei finală;
- semnul grafic ^ al acestui tip de accent.
  • accent de intensitate - (sau dinamic, expirator) pronunțare cu o forță mai mare a unei silabe dintr-un cuvânt.
  • accent grav
- menținere a aceluiași ton pe o silabă care, în mod obișnuit, are accent ascuțit;
- Semnul grafic ` al acestui tip de accent.
  • acent melodic - vezi acent muzical.
  • accent muzical - pronunțare realizată prin ridicarea sau coborirea tonului; sinonim: accent melodic.
  • accent sintactic - accent care scoate în evidență un cuvânt dintr-o propoziție sau o propoziție dintr-o frază.
  • acceptabilitate - însușire a unui enunț de a fi ușor de înțeles pentru subiecții vorbitori.
  • accepție - semnificație, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc.
  • accident fonetic - modificare fonetică fără caracter de lege, ca asimilația, epenteza, metateza etc.
  • acomodare - asimilație parțială între două sunete în contact direct.
  • acord - concordanță (în număr, gen, caz, persoană) a formei cuvintelor între care există anumite raporturi sintactice (de exemplu acordul dintre predicat și subiect, între atributul adjectival și substantivul determinat etc.).
  • acordat - cuvânt care este pus în același număr, gen, caz, persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport sintactic.
  • acord după înțeles - acord în care modificarea formei unui cuvânt este determinată de sensul și nu de forma gramaticală a celuilalt cuvânt din relația sintactică.
  • acord prin atracție - acord greșit, al unui cuvânt cu altul care se află mai aproape sau care se impune mai mult atenției vorbitorului decât cuvântul determinat.
  • acronim - (cuvânt) format din literele (inițiale) sau din segmentele unor cuvinte.
  • acronimie - procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul abrevierilor.
  • actant - autor al acțiunii verbului; agent, subiect.
  • activ
- (despre diateza verbală) care exprimă faptul că subiectul îndeplinește acțiunea;
- (despre vocabular) care este utilizat în mod frecvent în vorbire.
- factor care determină un proces, autor real al unei comunicări;
- termen atribuit acelui actant (caz sau rol) care desemnează pe inițiatorul voluntar al acțiunii exprimate prin verb;
- vezi termenii: complement de agent, nume de agent, propoziție completivă de agent.
- (persoană) care vorbește o altă limbă;
- care aparține unei limbi diferite de cea oficială a unui stat, care se referă la o limbă diferită de cea oficială a unui stat.
  • alomorf - variantă (sau realizare) a unui morfem.
  • altaice, limbi ~ - ramură de limbi dintr-o presupusă familie de limbi uralo-altaice, vorbite de populațiile care trăiesc în regiunea munților Altai și anume limbile: turcice, mongole, turco-mongole, tunguse, tunguso-manciuriene, precum și coreeana, japoneza.
  • alterare - modificare a pronunțării unui sunet sub influența altui sunet.
  • alternanță fonetică - schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, în formele flexionare sau în familia unui cuvânt; vezi și ablaut.
  • alternanță consonantică - alternanță care se produce între consoanele din tema unui cuvânt.
  • alternanță vocalică - vezi ablaut.
  • alveolar - sunet a cărui articulație se produce prin atingerea vârfului limbii de regiunea alveolelor dinților superiori (de exemplu r românesc).
  • alveolopalatal - (despre consoane) care este articulat la limita alveolelor și a palatului dur.
  • americanism - cuvânt sau expresie proprie englezei americane; vezi și anglicism.
  • ambigen - genul neutru al substantivului în anumite limbi (de exemplu română).
  • ambiguitate - lipsă de precizie, de claritate; prezența simultană a mai multor sensuri care generează interpretări multiple ale unui cuvânt, ale unei expresii; sinonim: amfibolie.
  • amfibolie - vezi ambiguitate.
  • amfibologie - construcție retorică defectuoasă stilistică, sintactică etc. care poate da naștere la echivoc.
  • amuțire - fenomen fonetic ce constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.
  • anacolut - întrerupere în structura sintactică a unei fraze.
  • anagramă - schimbarea ordinii literelor unui cuvânt pentru a se obține un alt cuvânt.
  • analecte - vezi crestomație.
  • analitic
- (despre o formă gramaticală) alcătuit din două sau mai multe cuvinte;
- (despre limbi) limbă flexionară (italiană, franceză etc.) care exprimă raporturile gramaticale prin cuvinte izolate (prepoziții, particule adverbiale, verbe auxiliare) și prin topică, spre deosebire de limbile sintetice care se folosesc de modificări interne ale cuvintelor.
- fenomen fonetic care constă în pronunțarea unui sunet dintr-un cuvânt înainte de locul unde era pronunțat într-o epocă mai veche sau unde în mod normal ar trebui pronunțat;
- exprimare anticipată a subiectului sau a subiectivei, a complementului (in)direct și a subordonatelor completive (in)directe.
  • antonim - cuvânt care, considerat în raport cu altul, are un înțeles exact opus.
  • antropofonie - fonetică fiziologică.
  • antroponimic - care aparține antroponimiei, care se referă la antroponimie; sinonim: antroponomastic.
  • antroponimie
- ramură a lingvisticii care studiază numele de persoană;
- totalitatea numelor de persoană dontr-o localitate, dintr-o regiune sau dintr-o limbă.
  • antroponomastic - vezi antroponimic.
  • aorist - formă verbală în unele limbi (de exemplu în greaca veche), care exprimă o acțiune trecută, fără a indica dacă efectul ei persistă sau nu în momentul vorbirii.
  • apelativ:
- care se aplică unei clase, unui gen, unei specii întregi, cu referire la ființe sau lucruri; general, generic;
- substantiv comun prin care se denumește, se caracterizează (prin trăsături generale) o persoană, un obiect, o specie etc. și care se opune numelor proprii sau altor categorii de substantive.
  • apelativizare - transformare a unui termen în apelativ.
  • apendice - element fonic suplimentar care însoțește articulația unui sunet.
  • apertură - grad de deschidere a canalului fonator în timpul emiterii sunetelor.
  • apex - (în grafia literelor latine) semn diacritic în forma unei mici bare verticale care marchează vocalele lungi.
  • apical - despre sunete care se articulează apropiind vârful limbii de dinți, de alveole sau de bolta palatului.
  • apocopă - fenomen fonetic care constă în dispariția unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt.
  • apodoză - a doua parte a unei perioade condiționale, care exprimă consecința primei părți (numită protază); se numește apodoză în special propoziția regentă a unei subordonate condiționale.
  • apofonie - vezi ablaut.
  • apostrof - semn ortografic, în forma unei virgule (`), utilizat pentru a arăta dispariția accidentală în rostire a unui sunet sau a unei silabe.
  • apoziție - atribut pus pe același plan cu cuvântul determinat (de obicei, în cazul nominativ).
  • arabă - Limbă din familia semitică, vorbită în mai multe țări din sud-vestul Asiei și nordul Africii, având alfabet propriu.
  • aramaică - limbă care face parte din grupul de limbi și dialecte din familia afro-asiatică, ramura semitică, și care formează, împreună cu cananeeana, subgrupul occidental nordic, reprezentând una dintre cele mai importante limbi ale Antichității, (în care sunt scrise unele cărți ale Bibliei).
  • arbore - reprezentare grafică a structurii de constituenți a unei fraze.
  • arborele lui Chomsky - reprezentare grafică a unei familii de limbi.
  • areologie - studiu al distribuției ariilor dialectale pe un anumit teritoriu.
  • argou - limbaj convențional utilizat de anumite categorii sociale, cu scopul de a nu fi înțelese de neinițiați, mai ales de autorități și folosit mai ales de către anumite categorii (delincvenți, vagabonzi, cerșetori etc.)
  • arhaism - cuvânt, formă fonetică sau gramaticală a unui cuvânt ori construcție de limbă care nu mai circulă în vorbirea curentă.
  • arhifonem - unitate fonologică superioară fonemului, caracterizată prin îmbinarea unor trăsături distinctive provenind din mai multe foneme înrudite.
  • arhigen - tip de gen gramatical dedus din genurile gramaticale clasice ale primului nivel de repartizare a acestora.
  • armeană - limbă izolată din familia indo-europeană, grupul oriental, vorbită de armeni, care în forma clasică (veche) era limba liturgică a Bisericii armenești, împărțită astăzi în două dialecte principale.
  • armonie vocalică - fenomen fonetic caracteristic unor limbi (fino-ugrice, turco-tătare ș.a.), care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt; sinonim: sinarmonie.
  • articol - parte de vorbire flexibilă care însoțește un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral și având rolul de a individualiza obiectul desemnat de substantiv și de a marca diverse funcțiuni gramaticale.
  • articulare
- (în morfologie) alăturarea articolului hotărât la un cuvânt;
- (în fonetică) realizare a unui sunet prin efectuarea anumitor mișcări ale organelor vorbirii.
  • asibilare - fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată sub influența unui i sau e următor.
  • asimilație - fenomen fonetic care constă în modificarea unui sunet sub influența altuia.
  • asindeton - absența conjuncțiilor între doi sau mai mulți termeni ai unei propoziții, între două sau mai multe propoziții ale unei fraze.
  • aspect - categorie gramaticală proprie anumitor limbi, care arată gradul de realizare a acțiunii exprimate de verb.
  • aspirat - (despre un sunet) realizat prin aspirație.
  • aspirație - zgomot produs prin frecarea aerului în trecerea lui prin laringe.
  • asterisc - semn grafic în formă de steluță care, așezat înaintea unui cuvânt sau forme gramaticale, arată că acestea nu apar în texte, ci sunt presupuse, reconstruite.
  • asurzire - vezi afonizare.
  • atac - mișcare articulatorie a coardelor vocale, proprie începutului unei vocale.
  • atestat - (despre un cuvânt, formă gramaticală) a cărui existență este dovedită mai ales printr-un document scris.
  • aton - (despre o vocală, o silabă, un cuvânt) care este lipsit de accent dinamic sau muzical.
  • atribut - parte secundară a propoziției, care determină un substantiv sau un substitut al acestuia.
  • augment - element vocalic adăugat în unele limbi indo-europene înaintea unei forme de trecut a indicativului.
  • augmentativ
- afix servind la formarea unui cuvânt nou care denumește un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de bază;
- cuvânt format cu un astfel de afix.
  • auxiliar - (sau cuvânt ajutător) cuvânt având rolul de a exprima raporturi între cuvinte sau nuanțe gramaticale ale cuvintelor pe care le însoțește (vezi și verb auxiliar).


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

B[modificare | modificare sursă]

  • balcanism - fenomen lingvistic specific regiunii balcanice.
  • balcanistică - știință care studiază limbile, literaturile și istoria popoarelor balcanice.
  • baltică - limbă indo-europeană vorbită de populațiile de pe coasta orientală a Mării Baltice și din care s-au desprins: letona, lituaniana și limba prusacă veche.
  • barbarism - termen sau construcție de origine străină, folosite inutil, deoarece au echivalente în limba respectivă; element de jargon.
  • Basic English - formă simplificată a limbii engleze, cu circa 850 de cuvinte, cu scopul de a servi ca limbă internațională.
  • Basic French - limbă artificială obținută în 1952 prin simplificarea limbii franceze.
  • bază de articulație - mod de pronunțare a sunetelor într-o limbă sau un dialect.
  • bază dialectală - fundament al limbii literare alcătuit din particularitățile cele mai importante ale unui grai sau dialect.
  • bilabial - sunet sau consoană care articulează cu participarea ambelor buze (exemple: b, p).
  • bilingvism - situația în care se află un vorbitor sau un grup social care folosește în mod curent și cu aceeași ușurință două limbi diferite.
  • brahilogie - tip de elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior.
  • brevilocvență - vorbire scurtă, concisă, concentrată.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

C[modificare | modificare sursă]

  • cacofonie - asociație de sunete neplăcute auzului, care trebuie evitate.
  • cacografie - ortografiere greșită.
  • cacologie - construcție, locuțiune sau expresie greșită.
  • calc lexical - aspect al împrumutului lexical, care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă.
  • calc gramatical - copiere dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic.
  • calc frazeologic - copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și formează o unitate frazeologică.
  • calitate - vezi timbru
  • canal fonator - spațiul dintre organele vorbirii prin care trece curentul de aer sonor și a cărui formă determină caracteristicile sunetelor.
  • cantitate - durată a pronunțării unui sunet sau a unei silabe.
  • categorie gramaticală - (sau parte de vorbire) Noțiune morfologică fundamentală care caracterizează anumite părți de vorbire (flexibile) și care est exprimată gramatical prin schimbarea formei cuvintelor sau prin îmbinări de cuvinte.
  • caz
- categorie gramaticală specifică substantivului, prin care se exprimă raporturile logice dintre acesta și alte părți de propoziție;
- fiecare dintre formele flexionare ale substantivului, prin care se exprimă funcțiile sale sintactice.
  • cezură - pauză de respirație între două propoziții dintr-o frază sau între două fraze.
  • chestionar - listă de întrebări întocmită de lingviști cu scopul de a obține răspunsuri privitoare la fenomenele de limbă.
  • chimograf - aparat folosit în fonetica experimentală pentru înregistrarea traseelor corespunzătoare unor caracteristici articulatorii sau acustice ale sunetelor vorbirii.
  • circumlocuțiune - vezi perifrază.
  • citare - Reproducere exactă a celor spuse sau scrise de cineva.
  • citire erasmică - sistem de citire a limbii grecești vechi, stabilit de Erasmus din Rotterdam, în conformitate cu pronunțarea antică.
  • citire reuchliniană - sistem de citire a limbii grecești vechi, numit după Johann Reuchlin, bazat pe normele de pronunțarea din greaca nouă.
  • ciunism - preferință manifestată de Aron Pumnul pentru cuvintele cu sufixul ciune.
  • clasificare genealogică - clasificare a limbilor bazată pe înrudirea acestora, în sensul provenienței dintr-o limbă comună inițială.
  • clasificare morfologică (sau tipologică) - clasificare a limbilor bazată pe particularitățile structurii gramaticale a acestora.
  • clișeu lexical - v. șablon.
  • complement - parte de propoziție secundară care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă.
  • complement circumstanțial - complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de verb.
  • complement de agent - subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv.
  • compunere - procedeu de formare a cuvintelor prin combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază.
  • comunicare - transmitere sau schimb reciproc de cunoștințe, informații prin intermediul unui limbaj articulat.
- comunicare orală - transmitere de informație prin viu grai;
- comunicare scrisă - transmitere de informație prin intermediul scrisului.
  • comunitate lingvistică - grup uman ai cărui membri au în comun o singură varietate lingvistică și normele întrebuințării sale corespunzătoare.
  • comutare -înlocuirea unui element lingvistic cu alte elemente lingvistice din același plan, pentru a i se determina valoarea lui în limbă.
  • concordanță - potrivire, acord între timpul din propoziția subordonată și timpul din cea regentă.
  • condițională - aspect al modului condițional-optativ care presupune realizarea unei acțiuni numai cu îndeplinirea unei condiții.
  • condițional-optativ-potențial - Mod al verbului care exprimă o posibilitate reală dorită și o posibilitate realizabilă.
  • conectiv - cuvânt care realizează o relație, o legătură în cadrul propoziției sau frazei (de exemplu: prepozițiile și conjuncțiile).
  • congruență - acord dintre subiect și predicat.
  • conjugare
- modificare a formei verbelor în raport cu categoriile gramaticale de persoană, timp, mod și diateză;
- categorie sau grupă de verbe rezultată dintr-o clasificare al cărui criteriu este terminația infinitivului scurt.
  • conjunctiv - mod al verbului care exprimă o posibilitate reală și realizabilă.
  • conjuncție - parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției sau frazei, unități sintactice omogene sau eterogene, realizând raporturi de coordonare sau subordonare.
  • conjuncție adversativă - conjuncție care introduce o propoziție adversativă.
  • conjuncționalizare - trecere, prin conversiune, a unui adverb relativ sau a unei prepoziții la conjuncție.
  • conotație - restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt în funcție de context.
  • consoană - sunet format prin închiderea totală și deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său.
  • consonantism - totalitatea consoanelor unei limbi.
  • construcție gramaticală - îmbinare de elemente gramaticale.
  • construcție asindetică - construcție în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc.
  • contaminație (sau contaminare)
- încrucișare între două limbi;
- influență reciprocă între două elemente lingvistice asemănătoare (cu modificare formei).


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

D[modificare | modificare sursă]

  • dativ - Caz al substantivului căruia îi corespunde funcția de complement indirect sau de complement circumstanțial.
  • dativ adnominal - dativ cu valoare posesivă.
  • declinare - Modificare suferită de un substantiv, articol, pronume sau numeral pentru exprimarea unui anumit caz, gen sau număr.
  • decodare - Descifrare a unui mesaj, alcătuit pe baza unui cod.
  • dedublare - Transformare a unei forme pronominale în două forme diferite, pentru a putea explica cele două nuanțe simultane ale conținutului ei semantic.
  • definiție - Formulare prin care se exprimă conținutul unei noțiuni.
  • deictic - Cuvânt a cărui funcție principală este de a indica un obiect în spațiu (exemple: adjectivele și pronumele demonstrative)
  • denominativ - Adjectiv, adverb sau verb derivat de la un substantiv sau un adjectiv.
  • denotație - Desemnare a sensului propriu al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect i se atribuie un nume.
  • depalatalizare - Pierederea caracterului palatal al unei consoane care se află înaintea unui e sau i.
  • deraiere lexicală - Deviere a sensului unui cuvânt sub influența altui cuvânt.
  • deschidere (a unei vocale) - Trecerea unei vocale din seria celor închise în seria celor deschise.
  • desinență - Element morfologic, situat la tema unui cuvânt pentru a exprima numărul, cazul, persoana etc.
  • determinant abstract - Termen subordonat celui regent care intră în raportul sintactic fără conținut lexical, numai cu o semnificație gramaticală.
  • determinant concret - Termen care intră în raportul sintactic dispunând de un conținut lexical precis.
  • dezacord - Neconcordanță între subiect și predicat din punctul de vedere al persoanei și numărului.
  • deziotacizare - Revenire, sub influența limbii literare, la formele fonetice cu dentalele sau cu vocala e nealterate de iot.
  • diacronie - Evoluție în timp a fenomenelor lingvistice sau considerarea acestor fenomene în evoluția lor istorică.
  • dialect - Ramificație teritorială a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale și care permite comunicarea între comunități vecine și ai cărui vorbitori au, în general, conștiința apertenenței la un anumit tip dialectal.
  • dialect convergent (tipic) - Dialect în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți ale limbii căreia i se subordonează.
  • dialect divergent (atipic) - Dialect fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională și nici de a deveni limbă independentă.
  • diateză - categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect și acțiunea verbului.
  • diateza activă - diateză care arată că subiectul îndeplinește acțiunea.
  • dislocare - procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție sau ditr-o frază este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

E[modificare | modificare sursă]

  • echivalent - cuvânt sau locuțiune cu valoare morfologică, cu semnificație lexicală și cu funcție sintactică asemănătoare cu aceea a unui alt cuvânt sau cu aceea a unei alte locuțiuni.
  • echivoc - exprimare neclară, ambiguă, datorată omonimelor sau folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe.
  • egalitate - valoare relațională a comparației la adjective și la adverbe, care presupune o intensitate relativă a însușirilor sau a caracteristicilor comparate, doi termeni de comparație și o realizare cu anumite mijloace gramaticale.
  • element autohton - trăsăturile fonetice, lexicale și gramaticale pe care o limbă le-a moștenit din substrat.
  • element de relație - cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau subordonare).
  • element formativ - cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune.
  • elidare - vezi: eliziune.
  • elipsă - omitere din vorbire sau din scriere a unor cuvinte sau a unor propoziții, care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării.
  • eliziune - suprimarea vocalei finale a unui cuvânt atunci când cuvântul următor începe cu o vocală.
  • emisiune de sunete - emitere de către organul vorbirii a sunetelor articulate cu care se formează cuvintele.
  • encliză (postpunere, postpoziție ) - așezare a unui cuvânt sau a altui element neaccentuat în urma altui cuvânt accentuat.
  • engleza veche - vezi anglo-saxonă.
  • englezism - vezi anglicism.
  • enunț - comunicare de sine-stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare, care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri etc.
  • enunțiativă - propoziție care conține o enunțare, o constatare obiectivă, relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal.
  • epenteză - modificare fonetică care constă în apariția unui sunet nou, de obicei consoană, între două consoane greu de pronunțat, în interiorul unui cuvânt.
  • epigrafie - știință auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea și interpretarea inscripțiilor vechi, pe piatră, metal, lemn etc.
  • etimologie
- origine a unui cuvânt;
- ramură a lingvisticii care se ocupă cu originea și evoluția cuvintelor.
  • expresie - construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee.
  • expresie arhaică - expresie învechită, specifică unei perioade vechi din dezvoltarea limbii.
  • expresie dialectală - expresie care aparține unui anumit dialect.
  • expresie echivocă - expresie neclară, confuză, ambiguă, dacă este scoasă din context.
  • expresie frazeologică - vezi expresie idiomatică.
  • expresie idiomatică - expresie cu structură complexă, specifică unui anumit idiom (limbă, dialect sau grai), care amintește prin întindere, de cele mai multe ori, de aspectul unei propoziții sau al unei fraze foarte sudate și care, datorită înțelesului figurat al întregii structuri, nu poate fi tradusă cuvânt cu cuvânt în alte limbi decât prin perifraze aproximative; sinonim: expresie frazeologică.
  • expresie verbală - expresie în structura căreia intră obligatoriu un verb (de obicei "a fi") și care reprezintă fie numai o unitate lexicală, fie o unitate lexicală și gramaticală.
  • expresie verbală impersonală - expresie verbală cu sens impersonal alcătuită din verbul copulativ "a fi" și un adverb, o locuțiune adverbială (de mod), un alt verb la supin sau chiar un substantiv.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

F[modificare | modificare sursă]

  • factor - condiție, element, împrejurare care poate influența, determina sau explica, la un moment dat, un fenomen de ordin lingvistic.
    • factor extragramaticál - factor de altă natură decât de ordin gramatical, din afara gramaticii;
    • factor extralingvístic - factor de altă natură decât de ordin lingvistic, din afara limbii;
    • factor intragramaticál - factor de natură gramaticală, situat în interiorul gramaticii;
    • factor intralingvistic - factor de natură lingvistică, situat în interiorul limbii.
  • faliscă - limbă indo-europeană vorbită de triburile faliscilor din Italia centrală.
  • familie de cuvinte - grup de cuvinte înrudite, cu sensuri și forme asemănătoare, derivate de la un cuvânt de bază.
  • familie de limbi - grup de limbi care provin din aceeași limbă comună și cu care se aseamănă.
  • figură etimologică - construcție sintactică în care sunt alăturate două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv).
  • filologie - disciplină care studiază cultura scrisă din punctul de vedere limbii, al influențelor suferite, al autenticității etc.
  • filologie clasică - disciplină care studiază antichitatea din punct de vedere istoric, literar și arheologic.
  • filologie comparată - disciplină care studiază comparativ mai multe limbi.
  • finală - propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial de scop pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din propoziția regentă.
  • flectiv - unitate morfemică rezultată din prima analiză în constituienți imediați a unui cuvânt, asemănătoare cu unul sau mai multe morfeme dependente și așezată după radical.
  • flexibilitate - calitate a unor părți de vorbire de a-și schimba forma, în raport cu categoriile gramaticale specifice sau comune, în vederea exprimării unor relații gramaticale.
  • flexiune - totalitate a schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale.
  • fond principal de cuvinte (sau fond lexical principal) - partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele de mare frecvență, care denumesc noțiuni fundamentale și care sunt, în general cuvinte vechi cu numeroase derivate și cu multe expresii și locuțiuni.
  • fonem - cea mai mică unitate sonoră a limbii, care nu poate fi divizată în unități succesive mai mici decât ea și care are rolul de a diferenția între ele cuvintele și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt.
  • formă:
- complex de sunete prin care se exprimă un sens;
- aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală.
  • funcție - ansamblu de proprietăți ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

G[modificare | modificare sursă]

  • galicism - expresie proprie limbii franceze, care se abate de la regulile gramaticii sau dificil de tradus în altă limbă.
  • geminație - lungire a unei consoane, care este pronunțată cu o durată mai mare.
  • gen gramatical - categorie flexionară bazată pe distincția dintre sexul masculin și cel feminin și exprimată cu ajutorul substantivului, desinenței sau articolului.
  • geografie lingvistică - metodă care înregistrează pe hărți varietățile dialectale ale unei limbi și le interpretează în perspectivă geografică.
  • gerundiv
- formă verbală latină cu sens pasiv dublat de cel de necesitate, derivată de la tema gerunziului;
- una dintre formele participiului prezent (ale gerunziului) din franceză.
  • gerunziu - mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea în desfășurare sau încheiată sub forma unei caracteristici circumstanțiale.
  • glosar
- listă de cuvinte însoțită de explicația lor;
- dicționar, vocabular.
  • glosar dialectal - repertoriu de cuvinte, forme și sensuri lexicale înregistrate prin anchete speciale, monografii și atlase lingvistice.
  • glosă - explicare a sensului unui cuvânt sau al unui pasaj dintr-o scriere.
  • grafie - mod de redare în scris a cuvintelor; scriere.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

H[modificare | modificare sursă]

  • hartă lingvistică - hartă rezultată prin cartografierea caracteristicilor lingvistice obținute prin anchete dialectale, studiul textelor etc.
  • hiat - întâlnirea a două vocale care fac parte din silabe diferite.
  • hidronim - cuvânt care definește o apă.
  • hidronimie - totalitatea numelor de ape dintr-o regiune sau dintr-o țară.
  • hipercorectitudine - abatere lingvistică datorate necunoașterii formei corecte de către vorbitori și a temerii acestora de a nu greși.
  • hiperurbanism
- crearea unor variante fonetice, forme gramaticale datorită intenției vorbitorului de a evita o exprimare presupusă neliterară;
- formă rezultată din acest fenomen.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

I[modificare | modificare sursă]

  • idiom - termen general care desemnează o unitate lingvistică (limbă, dialect, grai).
  • implozie - prima fază a articulării unei consoane ocluzive.
  • influență - acțiune exercitată de vorbitorii unei limbi asupra vorbitorilor altei limbi.
  • inovație - crearea unei forme noi în cadrul unei limbi ca urmare a evoluției acesteia.
  • insuficiență noțională - slăbire accentuată sau lipsă a conținutului noțional al unui cuvânt.
  • insuficiență semantică - slăbire accentuată sau lipsă a conținutului semantic al unui cuvânt.
  • izoglosă - linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularități de limbă.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Î[modificare | modificare sursă]

  • îmbinare frazeologică - combinare stabilă de cuvinte, percepută ca unitate distinctă, ale cărei elemente își păstrează independența semantică.
  • îmbinare liberă de cuvinte - combinație accidentală de cuvinte în procesul comunicării, neconsacrată de uz.
  • împrumut - cuvânt sau îmbinare de cuvinte luate dintr-o limbă străină; împrumutul poate fi direct, când este luat nemijlocit de către vorbitori prin contact cu alte popoare, sau indirect (savant), când este luat sau tradus din lată limbă pe cale cultă (vezi și neologism).


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

J[modificare | modificare sursă]

  • Jargon - Limbaj specific unei anumite categorii sociale, cu o circulație restrânsă și care conține un număr redus de cuvinte.
  • Joncțiune - Legătură, unire între două părți de propoziție, propoziții, locuțiuni, cu ajutorul unor instrumente gramaticale ca: prepoziții, conjuncții, locuțiuni prepoziționale, locuțiuni conjuncționale etc.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

K[modificare | modificare sursă]

     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

L[modificare | modificare sursă]

- cuvânt, formă sau contrucție sintactică împrumutate fără necesitate din latină și neasimilate în lima respectivă;
- curent apărut în lingvistica românească, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine cuvintele de alte origini și să introducă în mod forțat termeni latini.
  • latinizare
- introducere de cuvinte latine într-o limbă;
- modificarea formei cuvintelor dintr-o limbă pentru a obține un aspect latin.
  • lege lingvistică
- raportul necesar, esențial și repetabil dintre laturile aceluiași fenomen lingvistic;
- modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen lingvistic și care exprimă esența acestuia.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

M[modificare | modificare sursă]

  • mahalagism - cuvânt sau expresie vulgară, caracteristică oamenilor de la periferie, neinstruiți.
  • mai mult ca perfect - timp al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată înaintea altei acțiuni trecute și încheiate.
  • majusculă - termen utilizat în expresia "literă majusculă", cu sensul de literă mare.
  • mesaj - comunicare concretă, orală sau scrisă.
  • mesaj codat - comunicare realizată cu ajutorul unui cod comun emițătorului și receptorului.
  • metadialect - una din formele concrete de manifestare ale metalimbii, caracterizat prin cuvinte și expresii specifice.
  • metafonie - modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt sub influența altei vocale dintr-o silabă învecinată.
  • metalimbă - limbaj specific lingviștilor, utilizat ca instrument specializat pentru a descrie limbile naturale.
  • metalingvistică - disciplină care se ocupă cu studiul limbajului specific utilizat de lingviști.
  • metaplasmă - trecere a unui substantiv de la o declinare la alta sau a unui verb de la o conjugare la alta, prin adăugarea sau înlăturarea unor sunete (ca rezultat al analogiei).
  • metateză - modificare fonetică care constă în schimbarea locului sunetelor sau al silabelor dintr-un cuvânt.
  • metodă comparativ-istorică - metodă de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază.
  • mod - categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune, felul în care acesta exprimă acțiunea.
  • modală - propoziție regentă și cu trei nuanțe ale raportului modal exprimat (propriu-zisă, comparativă, de măsură progresivă).
  • modificare analogică - schimbare a unui element din limbă sub influența unui alt element asemănător.
  • modificare fonetică - transformare suferită de un sunet în evoluția unei limbi.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

N[modificare | modificare sursă]

  • nazalitate - particularitate a unui sunet de a se pronunța pe nas.
  • nazalizare - transformare a unui sunet în sunet nazal.
  • negație - cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziție sau de o propoziție prin predicatul acesteia.
  • neogramatică - curent apărut în a două jumătate a secolului al XIX-lea, care punea accentul pe studiul limbilor vii și pe legile foneticii.
  • neolingvistică - curent lingvistic ce acordă o importanță deosebită împrumuturilor și explicării deosebirilor dintre limbi înrudite cu ajutorul ariilor lingvistice.
  • neologism
- oice cuvânt nou creat prin mijloace proprii sau împrumutat din altă limbă;
- (în dialectologie) formă pătrunsă, în anumite condiții, din limba literară într-un grai oarecare.
  • neutralizare - suprimare a unei opoziții existente între două unități lingvistice.
  • nivel de limbă - vezi registru de limbă.
  • nominativ - caz al substantivului căruia îi corespunde funcția sintactică de subiect sau de element predicativ suplimentar.
  • normă - ordine recunoscută ca obligatorie, de care țin seama vorbitorii unei limbi.
  • noțiune - formă logică de reflectare a lumii în gândire, cu ajutorul căreia este fixat și cunoscut caracterul general, esențial al unei clase de obiecte sau fenomene.
  • nume de agent - substantiv sau adjectiv derivat de la un verb care indică pe autorul real al acțiunii unui verb.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

O[modificare | modificare sursă]

  • ocluziune - închidere a canalului vorbitor în timpul pronunțării unei consoane.
  • omofonie - calitate a unor silabe sau a unor cuvinte de a se pronunța asemănător, dar de a se scrie diferit.
  • omonim - cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu un alt cuvânt, dar diferă de acesta prin sens și origine.
  • onomastică
- disciplină care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii;
- totalitatea numelor proprii dintr-o regiune, dintr-o epocă.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

P[modificare | modificare sursă]

  • pacient - cel care suferă acțiunea exprimată de verb și care, alături de agent, constituie unul dintre cei doi poli ai acțiunii.
  • palatalizare - transformarea unui sunet într-un sunet palatal, prin mutarea locului de articulație în regiunea palatului dur al gurii.
  • palat artificial - mulaj al palatului, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet.
  • paralogie - transformare analogică a formei unui cuvânt prin asemănarea acestuia cu un alt cuvânt.
  • paronim - cuvânt asemănător cu altul, dar deosebit de acesta ca sens și ca origine.
  • perifrază (sau circumlocuțiune) - grup de cuvinte care poate înlocui sau echivala un termen cu același sens.
  • pleonasm - utilizarea alăturată a mai multor cuvinte sau construcții cu același înțeles, din dorința de a se sublinia o anumită idee.
  • persoană - categorie gramaticală flexionară, purtătoare a raportului ce se stabilește între vorbitor, interlocutor, cel care nu este prezent și acțiunea exprimată de verb.
  • pictogramă - desen sugestiv prin care este reprezentat un obiect, un fenomen sau o întâmplare.
  • plasticitate - calitate a unui cuvânt, a unei expresii, stilului unei opere literare de a evoca ceva în mod sugestiv, expresiv.
  • poziție - loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt.
  • procliză - așezare a unui cuvânt neaccentuat înaintea altui cuvânt, cu care poate face corp fonetic comun; sinonime: antepunere, antepoziție.
  • propoziție adversativă - propoziție care exprimă o opoziție față de coordonata ei; vezi și: conjuncție adversativă.
  • propoziție apozițională - propoziție subordonată care are, în frază, rolul unei apoziții.
  • propoziție completivă de agent - propoziție subordonată care arată de cine este făcută acțiunea exprimată printr-un verb pasiv.
  • pseudoafix - vezi afixoid.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

R[modificare | modificare sursă]

  • radical - element ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care formează o familie de cuvinte și care conține sensul lexical comun al acestora; sinonim: rădăcină.
  • ramificație socială - diferențiere a unei limbi din punct de vedere social și cultural, ca urmare a utilizării acesteia de diverse categorii de oameni.
  • raport de coordonare - legătura dintre mai multe unități sintactice, care se situează pe același plan sintactic și nu depind una de alta.
  • raport paradigmatic - relație în cadrul unui context, în opoziție, între unități care se exclud.
  • raport sintagmatic - relație în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil.
  • rădăcină - vezi radical.
  • reacția subiectului - totalitatea comentariilor cu care informatorul însoțește comunicarea anumitor forme lingvistice, forme care aparțin graiului localității sau unor graiuri învecinate.
  • receptor - cel care primește mesajul, cel care ascultă.
  • reconstrucție - recompunere a formei aproximative a cuvintelor neatestate dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondență fonetică.
  • recțiune
- formă de exprimare a unui raport sintactic în care termenul regent impune celui subordonat categorii gramaticale pe care nu le posedă;
- legătura dintre determinate și determinantele lor.
- surplus de informație care asigură exactitatea transmiterii acesteia;
- abundență inutilă de cuvinte, expresii.
  • reduplicare - dublare, repetare a unei silabe din rădăcina unui verb, pentru a-i conferi o altă valoare temporală.
  • registru de limbă - varietate a unei limbi folosită în funcție de caracteristicile vorbitorului și ale situației de comunicare; sinonim: nivel de limbă.
  • regresiune - reducerea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

S[modificare | modificare sursă]

- știință care studiază funcțiile semnelor utilizate în cadrul vieții sociale;
- (sau semiotică) știință care se ocupă cu studiul general al semnelor, indiferent de natura acestora.
  • semiotică - vezi semiologie.
  • semivocală - vocală care nu se poate rosti decât împreună cu altă vocală, cu care formează diftong.
  • semn - element lingvistic perceptibil prin simțuri, care reprezintă, exprimă ceva diferit de sine însuși.
  • semn de puntuație - semn grafic care are rolul de a delimita o parte de propoziție, o propoziție, o frază, de a marca o unitate morfologică, o pauză, o întrerupere a șirului vorbirii etc.
  • semn diacritic - semn adăugat unei litere pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă.
  • semnificant - aspectul fonic al semnului lingvistic prin care acesta se manifestă; secvență sonoră proprie semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependență cu semnificația (cu semnificatul) acestuia.
  • semnificat - înțeles sau semnificație a semnului lingvistic, care intră într-un raport de interdependență cu semnificantul sau expresia sonoră a acestuia.
  • sens depreciativ (peiorativ) - sens care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură.
  • sens general - sens lexical care corespunde semnificației cuvântului.
  • sens gramatical - sens care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia.
  • sens peiorativ - vezi: sens depreciativ.
  • sens propriu - sens lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens fundamental și caracteristic pentru un cuvânt.
  • sens secundar - sens lexical, derivat din cel de bază, din cel fundamental.
  • sinarmonie - vezi armonie vocalică.
  • structură gramaticală - mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze.
  • subiect - partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal.
  • subiect anticipat - subiect care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție; este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale).
  • subiect complex - subiect alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate.
  • subiect dezvoltat - subiect alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate.
  • subiect exprimat - subiect concretizat în context sub forma unei părți de vorbire; poate fi: determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele).
  • subiect multiplu - subiect exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare.
  • subiect neexprimat - subiect neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire; poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context.
  • subiect psihologic - orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației.
  • subiect reluat - subiect care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție; este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale).
  • subiect simplu - subiect exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Ș[modificare | modificare sursă]

  • șablon - cuvânt sau construcție lexicală, care revine insistent în vorbirea sau în scrisul unei persoane, deși nu este necesară; sinonim: clișeu lexical.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

T[modificare | modificare sursă]

- (în limbajul comun) cuvânt, vorbă;
- (în limbajele speciale) expresie fixă, proprie unei anumite științe, care servește la exprimarea unei noțiuni specifice.
  • terminație - partea finală a unui cuvânt (de după rădăcină), reprezentată printr-unul sau mai multe sunete, echivalente cu o desinență, cu un sufix plus o desinență.
  • terminologie - totalitatea termenilor de specialitate utilizați într-un domeniu științific.
  • text
- scriere originală, autentică, caracterizată prin autonomie și limitare;
- fragment dintr-o scriere;
- mod de funcționare a limbajului, înțeles ca mijloc de creare, de producere și transformare a sensului.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

U[modificare | modificare sursă]

- fenomen fonetic constând în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influența vocalei următoare; vezi și ablaut;
- tremă care se pune deasupra vocalelor care au suferit un umlaut.
  • unificare
- proces lingvistic care duce la apropierea dialectelor unei limbi până la dispariția lor într-o limbă comună, unică;
- proces lingvistic care duce la apropierea a două până la încrucișarea lor.
  • uzul limbii - mișcare permanentă de adaptare a unei limbi la necesitățile socio-culturale ale vorbitorilor.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

V[modificare | modificare sursă]

  • valență - capacitate de combinare a unui cuvânt cu alte cuvinte în funcție de conținutul semnatic și noțional al acestuia.
  • valoare - sumă a diverselor însușiri care caracterizează, dintr-un anumit punct de vedere, cuvintele, expresiile sau structurile dintr-un text.
  • variantă - formă a unui element lingvistic care diferă de aspectul tipic obișnuit al acestui element.
  • verb - parte de vorbire care exprimă un proces, o acțiune sau o stare și caracterizat prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp.
  • verbalism - tendință de a acorda mai multă atenție cuvintelor decât ideilor; abuz de cuvinte în exprimarea unor idei.
  • verbum declarandi (verbum dicendi) - verb care exprimă acțiunea de a spune, a întreba, a răspunde; sinonim: verb de declarație.
  • verb de declarație - vezi verbum declarandi.
  • verbum sentiendi - verb care exprimă o activitate a simțurilor.
  • viitor - timp verbal al modului indicativ, care exprimă un proces ce se desfășoară după momentul vorbirii.
  • viitor anterior - timp verbal care exprimă o acțiune din viitor înaintea altei acțiuni din viitor; exemplu: viitorul anterior în limba engleză.
  • virgulă - semn de punctuație cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propozițiilor) sau dintre propoziții (în cadrul frazelor).
  • vocabular
- totalitatea cuvintelor unei limbi;
- totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale;
- dicționar de proporții mici.
  • vocalism
- sistemul vocalelor unei limbi;
- parte a foneticii istorice care se ocupă cu studiul vocalelor unei limbi.
  • vorbire - utilizarea limbii în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivități.
  • vorbitor - cel care folosește limbajul articulat; cel care vorbește cu alții; locutor, emițător.
  • vulgar:
- (despre limbă) vorbit de popor; popular;
- denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală și medie.


     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Z[modificare | modificare sursă]

     0–9  A  B  C  D  E  F  G  H  I  J  K  L  M  N  O  P  Q  R  S  T  U  V  W  X  Y  Z 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Constantinescu-Dobridor, Gheorghe - Mic dicționar de terminologie lingvistică, Editura Albatros, București, 1980.
  • Dicționar enciclopedic român - Editura politică București, 1962.

Legături externe[modificare | modificare sursă]