Ioan Totu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ioan totu.jpg

Ioan Totu (n. 1931, comuna Valea Mare, județul Valcea [1]; d. 1992, Bucuresti) a fost un demnitar al regimului comunist din România, specializat în macroeconomie. A fost viceprim-ministru al Guvernului (1982-1986), ministru al afacerilor externe (1986-1989), președinte al Comitetului de Stat al Planificării (1989). Membru al CC al PCR, membru supleant și ulterior membru al CPEX al PCR.

După evenimentele din 1989, Ioan Totu a fost arestat, judecat și condamnat la închisoare în cadrul procesului foștilor membri ai CPEx al PCR. În aprilie 1992 s-a sinucis.[2] Ioan Totu a fost căsătorit cu Maria Totu și a fost profesor universitar în cadrul Universității București.

Este considerat ca fiind un promotor al trecerii la un nivel superior in relatia romano-israeliana, fiind singurul ministru de externe al Republicii Socialiste Romania care a efectuat o vizita oficiala in Israel, dupa 1971. De asemenea, un participant activ in procesul de normalizare al relatiilor intre statul Israel si palestinieni. Apreciat in mod deschis de diplomatia israeliana ca fiind reprezentantul unui alt tip de abordare decat cel traditional - cel reprezentat de Ceausescu, atat in planul diplomatic, cat si in planul guvernamental si de partid:

"Dintre toti ministrii de externe pe care i-am cunoscut in perioada misiunii mele la Bucuresti (Andrei, Vaduva, Totu si Stoian), am avut cea mai buna relatie cu Totu. In ciuda reputatie sale ca ar fi avut o personalitate extrem de puternica, am gasit la el o abordare prieteneasca fata de Israel. De multe ori, raspundea argumentelor mele, fara sa recurga la dogmele ideologice ale lui Ceausescu. Vizita sa oficiala in Israel, in calitate de ministru de externe, l-a tinut aproape de noi si de problemele noastre. Nu a ascuns nimanui bunele impresii pe care i le-au lasat toate cele vazute si auzite in Israel. [...] In cadrul reuniunilor oficiale, nu-l aplauda pe Ceausescu cu aceeasi insistenta cu care o faceau ceilalti. Si cu toate ca, in mod formal, l-a sustinut pe Ceausescu, in cadrul institutiilor de partid, eu nu-mi amintesc sa-l fi auzit pe Totu citand din Ceausescu, in interventiile sale publice (asa cum faceau colegii sai).

Dincolo de opiniile mele personale, cred ca sentintele dure impuse liderilor PCR, in perioada post-decembrista, au fost -in fapt - o incercare de a demonstra disocierea ierrahiei post-comuniste din Romania de predecesorii ei. Sinuciderea lui Totu a fost, poate, expresia protestului sau impotriva 'malaxorului justitiei' regimului post-comunist din Romania sau, poate, refuzul sau de a accepta soarta tarii sale, dupa inlaturarea fostului regim."[3] (Iosef Govrin: "Israeli-Romanian relations at the end of the Ceasescu era: As seen by Israeli's Ambassador to Romania 1985-1989").

Apreciat atat in calitate de specialist in domeniul macroeconomic - a condus si coordonat, intre altele, timp indelungat, Institutul Central de Cercetari Economice - cat si ca profesor al Facultatii de Drept, cariera politica a lui Totu este puternic marcata de personalitatea sa, Ioan Totu aflandu-se, nu de putine ori, in contradictie cu Nicolae Ceausescu. De altfel, eliberarea din functia de viceprim-ministru, in 1986, se produce pe fondul divergentelor intre Ceausescu si Totu, acesta din urma, in calitate de coordonator al institutiilor financiare din Romania, fiind un adversar declarat al acelerarii ritmului de rambursare a datoriei externe a Romaniei, accelerare pe care o considera daunatoare si greu sustenabila. Cu aceasta ocazie, Ioan Totu ii solicita lui Nicolae Ceausescu sa-i permita retragerea din Guvern, el urmand sa ramana simplu profesor al Facultatii de Drept din Bucuresti. Solicitarea este respinsa, atat de Nicolae cat si de Elena Ceausescu, care ii si precizeaza: "O sa pleci din Guvern cand o sa vrem noi, nu cand vrei tu!". In acest context, Ioan Totu este numit ministru de externe, functie pe care o va detine pana in noiembrie 1989, cand este - din nou - inlocuit. Si de aceasta data, ratiunile sunt legate tot de divergentele aparute in relatia cu Ceausescu, care-i reproseaza lui Totu, in principal, doua lucruri:

- ca a semnat, in 1989, in calitate de reprezentant al Romaniei, Documentul final al CSCE de la Viena, in ciuda opozitiei initiale a lui Ceausescu. Pentru semnarea documentului, Totu se folosise de un subterfugiu, convingandu-l pe Ceausescu sa transmita un document continand comentariile Presedintelui Romaniei la adresa Documentului final al reuniunii, comentarii care n-au fost, insa, inserate in corpul principal al Documentului final si

- ca s-a opus, in discutiile sale cu Ceausescu, renuntarii in mod unilateral de catre Romania la Clauza natiunii celei mai favorizate in relatia cu SUA.

Dupa 1985, relatiile lui Ceausescu in special cu 'intelectualii' din conducerea PCR (Stefan Andrei, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Totu), se deterioreaza progresiv, convingerea - cel putin a celor de mai sus - fiind ca Ceausescu ar trebui inlocuit de la conducerea partidului. In virtutea ideii ca pentru a avea succes intr-o astfel de incercare, este nevoie de sprijinul institutiilor de forta (in speta armata si Securitatea), Totu initiaza o discutie cu fostul sau coleg de liceu, generalul Iulian Vlad, ajuns - intre timp - Seful Departamentului Securitati Statului. Vlad refuza, insa, orice implicare intr-un astfel de demers.

In aceste conditii, 'intelectualii' se reorienteaza. Ştefan Andrei se aştepta ca Nicu Ceauşescu să preia - provizoriu - conducerea după disparitia lui Nicolae Ceausescu. Avusese cu Nicu discuţii deschise în acest sens: „După discuţiile cu el, i-am atras pe câţiva în această poziţie. Printre care pe Ion Traian Ştefănescu, pe Ioan Totu, pe Nicolae Giosan. Şi pe alţii care vedeam evitarea unei etape Jiang Qing în România" ("I se spunea Machiavelli" - Stefan Andrei in dialog cu Lavinia Betea - Ed. Adevarul, 2011).

Evenimentele vor capata, insa, o alta turnura. Sprijinit de Moscova si de o pleiada intrega de spioni KGB si GRU, printre care asa-zisul general Nicolae Militaru, Ion Iliescu preia puterea, in 22 decembrie 1989, folosindu-se de revolta populara izbucnita impotriva lui Ceausescu. Ioan Totu va fi incarcerat, in ianuarie 1990 si va fi judecat, alaturi de ceilalti fruntasi comunisti, intr-un proces menit sa-i netezeasca lui Iliescu calea spre controlul total al puterii in Romania, dupa ce anterior, Iliescu il eliminase pe Ceausescu, executat la Targoviste, dupa un simulacru de proces, la 26 decembrie 1989.

Aversiunea noii puteri si in special a lui Ion Iliescu fata de Ioan Totu a fost si ramane de notorietate. De altfel, Ioan Totu a platit scump pentru asta, fiind condamnat, in prima instanta la cea mai grea pedeapsa: 5 ani si 6 luni inchisoare. Instanta de apel anuleaza, insa, decizia primei instante si achita - cu sentinta definitiva - intregul lot al fostilor demnitari comunisti. In disperare de cauza, gruparea lui Iliescu forteaza procurorul general sa atace hotararea definitiva printr-un recurs in anulare, o cale exceptional de atac, absolut inaplicabila in acest caz. Totusi, recursul in anulare este admis.

În timpul procesului, Ioan Totu a avut câteva luări de poziţie dure la adresa noii puteri. A se remarca ironia fina si verticalitatea opiniilor, chiar si in conditiile dificile in care se afla:

„De asemenea, în aceeaşi hotărâre (a primei instanţe, n.n.), a spus Ioan Totu, se motivează pedeapsa stabilită pentru că am manifestat 'asperităţi de limbaj'. Cine recepţionează o asemenea formulare poate să-şi închipuie orice, inclusiv încălcarea celor mai elementare norme ale eticii. În realitate, formularea respectivă are la bază o intervenţie a mea în care-mi exprimam dorinţa de a trăi până când voi vedea toţi trădătorii de ţară judecaţi după faptele lor. Menţionez că n-am nominalizat pe nici unul dintre câţi cunosc, pentru că sunt mulţi şi-mi era teamă că poate omit pe cineva. Dacă unele persoane au făcut alergie, iar o personalitate marcantă a declarat pu­blic, înainte de pronunţarea sentinţei, că «i-a fiert sângele în el» când a recepţionat cele spuse de mine, cred că nu sunt eu vinovat că suferea de hipertensiune. De asemenea, faptul că al doilea judecător a declarat într-un interviu că eu am făcut unele aluzii la pu­terea executivă care exista atunci, cred că nu poate fi considerat o motivare a sentinţei pronunţate, ci o dezvăluire (pentru care îl rog să primească toate mulţumirile mele cordiale) a imixtiunii unor persoane din fostul Executiv în atribuţiile justiţiei, care în cazul meu a constat în dictarea sentinţei (...). Mulţi au sperat că prin arestarea, judecarea şi condamnarea noastră vor intra în paradis. Realitatea este că numai un număr redus au reuşit să aibă această satisfacţie (...). Ştiu că dumneavoastră, onorată instanţă, n-aveţi nici o vină, aşa cum nici noi nu suntem vinovaţi, în pofida acuzaţiilor care ni se aduc. Şi noi, şi dumneavoastră jucăm într-o piesă al cărei scenariu a fost elaborat de alţii. Noi, după gratii, nu mai avem ce face decât să vorbim, dacă suntem întrebaţi sau dacă ni se dă voie (...). Ceea ce îmi provoacă mari suferinţe este nu încheierea vieţii mele, ci traumele la care au fost şi sunt supuşi membrii familiei. Ca ultim cuvânt, îi rog să facă eforturi şi să-şi aline durerile cu amintirile zecilor de ani petrecuţi împreună, în armonie şi cu demnitate, cu spe­ranţa că poate reunirea noastră va fi cât mai curând.”

Urmare a acestui recurs in anulare, Ioan Totu va fi condamnat, din nou, la cea mai grea pedeapsa, 15 ani si 6 luni inchisoare. Moare in imprejurari misterioase, la cateva zile de la aceasta sentinta, la 21 aprilie 1992, versiunea oficialitatilor fiind ca s-a sinucis. In volumul V al memoriilor sale - "Cronos autodevorandu-se: Reductia celulara", Dumitru Popescu, fost coleg cu Ioan Totu, atat in CPEx cat si in inchisoare, nu are niciun fel de retineri in a afirma ca Ioan Totu a fost asasinat fie de KGB, fie din dispozitia KGB-ului.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan V.Totu (coordonator), Politica PCR de industrializare socialistă a țării, București, Editura Academiei R.S.R., 1978;
  • Ioan V.Totu (coordonator), Progresul economic in România 1877-1977, București, Editura Politică, 1977;
  • Ioan V.Totu (coordonator), Procesul economic în România: 1877-1977, București, Editura Politică, 1977;
  • Ioan V.Totu (coordonator), Politica Partidului Comunist Român de industrializare socialistă a țării, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978.
  • Ioan V.Totu & als., (coordonator), Tratat de economie contemporană. Vol.1 : Sistemul științelor economice și sistemele economice contemporane, București, Editura Politică, 1986;
  • Ioan V.Totu & als., (coordonator), Tratat de economie contemporană. Vol.2 : Economia națională. Reproducție socială și mecanisme economice, Bucuresti, Editura Politică, 1987.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.bibliotecivalcene.ro/biblioteca_detalii.asp?b=82
  2. ^ http://www.jurnalul.ro/acum-20-de-ani/acum-20-de-ani/sinucidere-sau-asasinat-politic-562167.html
  3. ^ [3]http://books.google.ro/books?id=a3nsAgAAQBAJ&pg=PA1&lpg=PA1&dq=israeli-romanian+relations&source=bl&ots=WveZaikScs&sig=ruWgp4Ndi7zZlV1qlKKaO4EQyQk&hl=ro&sa=X&ei=uD61U73sF4nG7Ab7l4GYBg&redir_esc=y#v=onepage&q=totu&f=false

Legături externe[modificare | modificare sursă]