Monica Lovinescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Monica Lovinescu - Bucureşti 1993

Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, Bucureşti - d. 20 aprilie 2008, Paris ^[1]^[2]) a fost o ziaristă, critic literar şi cunoscută comentatoare de radio. A fost fiica criticului literar Eugen Lovinescu, verişoara prozatorilor Anton Holban, al lui Vasile Lovinescu sau a dramaturgului Horia Lovinescu şi soţia poetului şi publicistului Virgil Ierunca.

[modifică] Biografie

Şi-a luat licenţa în Litere la Universitatea din Bucureşti. A debutat cu o serie de nuvele şi schiţe în revista Vremea, a făcut critică teatrală la revista Democraţia şi a publicat pagini de proză în Revista Fundaţiilor Regale. A fost asistenta lui Camil Petrescu ]n cadrul seminarului de teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, se refugiază în Franţa, în septembrie 1947 ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic. Colaborează aici cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Temoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopedie de la Pleiade, Gallimard). Traduce cărţi româneşti sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal. Colaborează la revistele româneşti din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, , Dialog, Agora. După 1990 revine şi publică şi la revistele literare din ţară, în Contrapunct, România literară, 22, etc.

Monica la Bucureşti în septembrie 1993

Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, ca şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din anii 60, colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi Antiteze la Paris, care au avut o puternică influenţă în viaţa culturală a României, privată de informaţii asupra evenimentelor culturale şi politice din occident. În 1977 cu puţin timp înainte de sosirea lui Paul Goma la Paris a fost agresată fizic de un agent palestinian care primea ordine de la Securitate şi care o bate fără milă într-o parcare din faţa casei sale. La scurtă vreme după asta părăseşte spitalul în care fusese internată pentru a-şi denunţa agresorul de la microfonul Europei libere.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (Ed. Limite, Madrid, 1978). Monica Lovinescu a scris capitolul consacrat Istoriei teatrului românesc în Histoire des spectacles (Pléiade, Ed. Gallimard, 1965). Pentru întreaga sa activitate de ziaristă şi critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a "Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte". Din anul 1990 editura Humanitas a început să-i publice cărţile, jurnalul şi cărţile de studii şi articole citite la Europa Liberă.

A încetat din viaţă în 2008, la vârsta de 85 de ani, la un spital de lângă Paris. Postmortem a fost distinsă cu ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler. Urnele în care se găsea cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgile Ierunca au revenit în România, au fost expuse public la Ateneul Român, şi vor fi depozitate în Casa Lovinescu, care adăposteşte mai multe fundaţii culturale.

[modifică] Cărţi scrise în colaborare

În dialog cu Doina Jela a scris un volum cutremurător, Această dragoste care ne leagă în care este evocată figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu, arestată de comunişti la vârsta de peste 70 de ani. Soţia criticului Eugen Lovinescu a murit în închisoarea din Jilava şi a fost îngropată într-o groapă comună. În 2008, cu puţin timp înaintea se hotărăşte să lase casa din Paris statului român, pentru a fi pusă la dispoziţia studenţilor bursieri români din Paris cu toate că nu a fost de acord cu politica României postdecembriste, în special cu cea a regimului Iliescu.

În colaborare cu Gabriela Omăt, editoarea jurnalului lui Mihail Sebastian a editat agendele literare ale tatălui său, criticul Eugen Lovinescu, ediţia a ajuns până în prezent la volumul al şaselea.

A fost căsătorită cu poetul şi publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca.

Monica Lovinescu la Paris Mai 1994

[modifică] Cărţi publicate

Unde scurte. I (Ed. Limite, Madrid, 1978)
Unde scurte (Ed. Humanitas, 1990)
Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (Ed. Cartea Românească, 1992)
Seismografe. Unde scurte II (Ed. Humanitas, 1993)
Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Ed. Humanitas, 1994)
Est-etice. Unde scurte IV (Ed. Humanitas, 1994)
Pragul. Unde scurte V (Ed. Humanitas, 1995)
Insula Şerpilor. Unde scurte VI (Ed. Humanitas, 1996)
La apa Vavilonului. I (Ed. Humanitas, 1999)
La apa Vavilonului. II (Ed. Humanitas, 2001)
Diagonale (Ed. Humanitas, 2002)
Jurnal 1981–1984 (Ed. Humanitas, 2003)
Jurnal 1985–1988 (Ed. Humanitas, 2003)
Jurnal 1990–1993 (Ed. Humanitas, 2003)
Jurnal 1994–1995 (Ed. Humanitas, 2004)
Jurnal 1996–1997 (Ed. Humanitas, 2005)
Jurnal 1998–2000 (Ed. Humanitas, 2006)
Această dragoste care ne leagă, Ed. Humanitas, 2005
Cuvântul din cuvinte, roman inedit, (Ed. Humanitas, 2007)

[modifică] Aprecieri

Regretată de jurnalişti, oameni de cultură, scriitori, decesul criticului literar Monica Lovinescu este o mare pierdere pentru spiritualitatea românească şi europeană:^[3]

Emil Hurezeanu, jurnalist:

"Monica Lovinescu are aura unei posterităţi ilustre, fiind fiica lui Eugen Lovinescu. Ea a fost legată de a patra generaţie de postmaiorescieni, de grupul de la Sibiu - Calotă, Radu Stanca, Doinaş -, de care şi eu sunt legat, chiar dacă sunt mai tânăr decât ei.

Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti. Deşi nu a trăit în România în ultimii 50 de ani, a cunoscut bine România, a iubit-o, a slujit-o, în numele unei valori a spiritului liber pe care le-a susţinut. Critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din sursele de încredere şi putere pe care românii au simţit-o ani în şir, în eternul undelor Europei Libere"

Cristian Tudor Popescu, ziarist:

"O dată cu dispariţia Monicăi Lovinescu, se stinge vremea trăirii în cultură pe viaţă şi pe moarte, a literaturii făcând ştiri de prima pagină, a artei la baionetă cu politica.

Monica Lovinescu reprezintă o rasă aproape dispărută: credincios practicant al lucidităţii morale; un om gata să moară pentru un principiu, pentru o convingere."

Gabriel Liiceanu, filozof, ziarist, care a editat operele Monicăi Lovinescu:

Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte.

Adevărul e că, neştiind să onorăm spiritul altuia, nu ne place să avem eroi şi, mai ales, nu ne place să avem eroi contemporani. Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esenţial din viaţa lor, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui."

Horia-Roman Patapievici, filozof şi eseist:

"Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului şi o voce a celor care nu puteau să aibă o voce înainte de 1989.

Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în puşcărie şi ştiind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată şi mutilată de către un regim certat cu umanitatea şi cu adevărul, Monica Lovinescu a înţeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizaţi în numele lui. Înainte de 1989, Monica Lovinescu a fost vocea tuturor celor care nu puteau să aibă o voce, iar după 1989 a fost un soi de memento al faptului că societatea şi politica românească continuă să fie lipsite de criterii, iar deciziile importante sunt luate tot fără exigenţă etică. A murit un martor al adevărului."

Gabriela Adameşteanu, scriitoare, jurnalistă:

"Nu îmi pot imagina apariţia cărţilor care vor rămâne în literatura română din perioada comunistă fără vocea protectoare, inconfundabilă, a Monicăi Lovinescu."