Monica Lovinescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Monica Lovinescu (n. 19 noiembrie 1923, Bucureşti - d. 20 aprilie 2008, Paris [1][2]) a fost o femeie de litere română, ziaristă, critic literar şi cunoscută comentatoare de radio. După 1947 a trăit şi a activat în exil în Franţa.

Cuprins

[modifică] Biografie

Monica Lovinescu a fost fiica criticului literar Eugen Lovinescu şi verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu. A fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca.

Şi-a luat licenţa în Litere în 1946, la Universitatea din Bucureşti. La vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în revista Dimineaţa copiilor, iar la vârsta 15 ani îi apar nuvele şi schiţe în revistele Vremea şi Kalende (sub pseudonimul Ioana Tăutu). După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, publică sub propriul nume romanul "În contratimp" în Revista Fundaţiilor Regale, iar după război scrie critică teatrală în ziarul Democraţia al lui Anton Dumitriu[3]. A fost asistenta lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franţa ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic. Colaborează aici cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique. Este autoarea capitolului despre teatrul românesc din Histoire du Spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard, 1965). Traduce în franceză texte româneşti sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal, cel mai cunoscut fiind romanul La vingt-cinquième heure (A douăzeci şi cincea oră) de Virgil Gheorghiu. Colaborează la revistele româneşti din exil: Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Dialog, Agora. După 1990 publică şi în revistele literare şi politice din ţară, în Contrapunct, România literară, 22, etc.

Monica Lovinescu la Bucureşti în septembrie 1993

Din anul 1951 şi până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962, colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi Antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, în mediile culturale dar şi asupra unui public mult mai larg. În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei libere.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978). Monica Lovinescu a scris capitolul consacrat Istoriei teatrului românesc în Histoire des spectacles (Pléiade, editura Gallimard, 1965). Pentru întreaga sa activitate de ziaristă şi critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte. Din anul 1990, editura Humanitas i-a publicat cărţile, jurnalul şi volumele de studii şi articole citite la Europa Liberă.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost duse în România şi depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva saptămâni în Casa Lovinescu, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său. Monica Lovinescu donase apartamentul, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.

În 1999, preşedintele Emil Constantinescu i-a conferit ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler. În anul 2008, preşedintele Traian Băsescu a decorat-o post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Monica Lovinescu la Paris în mai 1994

[modifică] Cărţi publicate

  • Unde scurte. I, Limite, Madrid, 1978
  • Unde scurte, Humanitas, 1990
  • Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Cartea Românească, 1992
  • Seismografe. Unde scurte II, Humanitas, 1993
  • Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Humanitas, 1994
  • Est-etice. Unde scurte IV, Humanitas, 1994
  • Pragul. Unde scurte V, Humanitas, 1995
  • Insula Şerpilor. Unde scurte VI, Humanitas, 1996
  • La apa Vavilonului. I, Humanitas, 1999
  • La apa Vavilonului. II, Humanitas, 2001
  • Diagonale, Humanitas, 2002
  • Jurnal 1981–1984, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1985–1988, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1990–1993, Humanitas, 2003
  • Jurnal 1994–1995, Humanitas, 2004
  • Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005
  • Jurnal 1998–2000, Humanitas, 2006
  • Cuvântul din cuvinte, roman inedit, Humanitas, 2007

[modifică] Cărţi scrise în colaborare şi traduceri

  • Adriana Georgescu-Cosmovici, Au commencement était la fin (La început era sfârşitul), Hachette, Paris, 1951. Traducere de Monica Lovinescu, sub pseudonimul Claude Pascal. Monica Lovinescu a notat, traducând direct în franceză, mărturia Adrianei Georgescu, fostă şefă de cabinet a prim-ministrului Rădescu, refugiată în Occident după o anchetă barbară.
  • Virgil Gheorghiu, La vingt-cinquième heure (A douăzeci şi cincea oră), Plon, Paris, 1956, traducere de Monica Lovinescu sub pseudonimul Monique Saint-Côme.
  • Stephen Lighton, L'Amérique n'a pas encore parlé, P. Mourousy, Paris, 1956. Semnată cu pseudonimul Stephen Lighton, a fost scrisă de Monica Lovinescu împreună cu Virgil Ierunca, subvenţionaţi de un industriaş israelian de origine română, Stroe Lupescu.
  • Ion Luca Caragiale, Une nuit orageuse; M’sieu Leonida face à la réaction; Une lettre perdue (O noapte furtunoasă, Conu' Leonida fata cu reacţiunea; O scrisoare pierdută), adaptare din româneşte de Eugène Ionesco şi Monica Lovinescu, L’Arche, Paris, 1994.
  • Marin Sorescu, Les nerfs, ça existe (Există nervi), 1970 (manuscris; difuzat la 1 iunie 1970 la postul de radio France-Culture).

[modifică] Ingrijiri de ediţie

  • Eugen Lovinescu, Sburătorul: agende literare, vol. I-VI, Minerva, Bucureşti, 1993-2002 (ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt; note de Alexandru George, Margareta Feraru şi Gabriela Omăt).

[modifică] Cărţi despre Monica Lovinescu

  • Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Humanitas, 2000.
  • Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Humanitas, 1998, 2005. Cartea evocă figura mamei Monicăi Lovinescu, Ecaterina Lovinescu, arestată de comunişti la vârsta de 71 de ani. Soţia criticului Eugen Lovinescu a murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună.
  • Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Vremea, 2008.

[modifică] Filme despre Monica Lovinescu

  • Mariana Bădan, Vocea speranţei, TVR, 2005.
  • Alexandru Solomon, Război pe calea undelor, 2007.

[modifică] Aprecieri

Decesul Monicăi Lovinescu este o mare pierdere pentru conştiinta românească şi europeană. Regretată de oameni de cultură, scriitori, jurnalişti[4]:

  • Tia Şerbănescu, jurnalist şi scriitor:
„Ştia prea bine că iubirea ei adâncă şi aspră pentru noi şi pentru ţara în care-i sunt îngropaţi părinţii ne găseşte nepregătiţi pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare dar n-a încetat să ni se devoteze şi să depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care l-a scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio şi scris pe o copertă era semnul că suntem bine-cuvântaţi de ea şi bine scrişi de ea. [...] Absenţa Monicăi Lovinescu [după revoluţie] a fost încă un semn - arăta ce fel de "revoluţie" a fost şi cui a dat puterea: celor care i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris şi care se lăfăie şi azi în Parlament şi la televizor. [...] Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât să-i ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj este cel fără speranţă. Dar poate că acolo unde a plecat, îngerul dreptăţii îi va săruta mâna şi pentru noi.”[5]
  • Doina Jela, scriitor si editor:
„Nu era greu s-o iubeşti pe Monica Lovinescu. Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, insuportabil de grei pentru ea, chiar şi în ultimele zile, a ştiut să facă din ceasurile pe care le petreceai alături de ea clipe de sărbătoare. Prin caldură, atenţie faţă de celălalt, demnitate în suferinţă, distincţie, umor. [...] Au iubit-o oamenii, fiindcă o asemenea perseverenta pedagogie severă şi iubitoare nu ramîne niciodată fără răspuns, oricît am fi de sceptici şi mizantropi”.
„Nu doar umorul a ferit-o pe Monica Lovinescu de vanităţi si de lăcomiile deşarte ale lumii acesteia. Nu doar plămada rară din care era alcătuita. Ci tocmai suferinţa, atît de bine, de domneşte ascunsă. [...] S-ar fi smuls mereu din propria suferinţă, din propriul cosmar, un chin faţă de care chinurile iadului sînt nimic, pentru a sări în ajutorul altcuiva. Indiferenţa morală era, în ochii ei, păcat de neiertat.”
„Nu sînt singura căreia i-a spus 'Să nu mă plîngi. Pentru mine moartea este acum o fericire.'. De aceea nu pentru ea trebuie sa plîngem ca a plecat dintre noi, acum în Săptămîna Mare... Pe noi trebuie sa ne plîngem. Pentru noi Monica Lovinescu ar fi trebuit sa nu moară niciodată. Niciodată nu o să fim destul de maturi, de limpezi, de fermi ca să ne putem lipsi de discernamîntul ei moral, de intransigenţa ei iubitoare, de devotamentul pe care ni l-a arătat şi de iubirea ei pentru noi, mai bună decît propria noastră iubire de noi. Fiindcă era o iubire exigentă, necomplezentă cu laşităţile, vanităţile, trufiile si lăcomiile noastre.”[6]
„Monica Lovinescu are aura unei posterităţi ilustre, fiind fiica lui Eugen Lovinescu. Ea a fost legată de a patra generaţie de postmaiorescieni, de grupul de la Sibiu - Calotă, Radu Stanca, Doinaş -, de care şi eu sunt legat, chiar dacă sunt mai tânăr decât ei.”
„Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti. Deşi nu a trăit în România în ultimii 50 de ani, a cunoscut bine România, a iubit-o, a slujit-o, în numele unei valori a spiritului liber pe care le-a susţinut. Critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din sursele de încredere şi putere pe care românii au simţit-o ani în şir, în eterul undelor Europei Libere”.
„Odată cu dispariţia Monicăi Lovinescu, se stinge vremea trăirii în cultură pe viaţă şi pe moarte, a literaturii făcând ştiri de prima pagină, a artei la baionetă cu politica.”
„Monica Lovinescu reprezintă o rasă aproape dispărută: credincios practicant al lucidităţii morale; un om gata să moară pentru un principiu, pentru o convingere.”
„Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe la Europa Liberă s-au agăţat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră. În ultimii ani, cât a stat literalmente ţintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo românii n-au mai avut nevoie, pur şi simplu, de Monica Lovinescu. La ce bun să ţii minte un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria. Şi asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima ei condiţie: civilizaţia aducerii aminte”.
„Adevărul e că, neştiind să onorăm spiritul altuia, nu ne place să avem eroi şi, mai ales, nu ne place să avem eroi contemporani. Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esenţial din viaţa lor, deoarece, dispărându-le simţul comunitar, aşa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui”.
„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului şi o voce a celor care nu puteau să aibă o voce înainte de 1989”.
„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în puşcărie şi ştiind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată şi mutilată de către un regim certat cu umanitatea şi cu adevărul, Monica Lovinescu a înţeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizaţi în numele lui. Înainte de 1989, Monica Lovinescu a fost vocea tuturor celor care nu puteau să aibă o voce, iar după 1989 a fost un soi de memento al faptului că societatea şi politica românească continuă să fie lipsite de criterii, iar deciziile importante sunt luate tot fără exigenţă etică. A murit un martor al adevărului”.
„Nu îmi pot imagina apariţia cărţilor care vor rămâne în literatura română din perioada comunistă fără vocea protectoare, inconfundabilă, a Monicăi Lovinescu.”

[modifică] Referinţe

  1. ^ Alina Neagu (21 aprilie 2008). A murit Monica Lovinescu. Hotnews.
  2. ^ Monica Lovinescu a încetat din viaţă Mediafax, 21 aprilie 2008
  3. ^ Monica Lovinescu a încetat din viaţă Mediafax, 21 aprilie 2008
  4. ^ Conform Mediafax
  5. ^ Tia Şerbănescu, Monica Lovinesc Curentul, 21 aprilie 2008.
  6. ^ Doina Jela, Intolerabilul s-a produs Observatorul cultural, 25 aprilie 2008.

[modifică] Legături externe

Virgil Ierunca

Virgil Ierunca

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Casa din Paris
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Lovinescu
Unelte personale
În alte limbi