Tratatul de la Brest-Litovsk

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Tratatul de la Brest-Litovsk
dintre Rusia Bolșevică și Puterile Centrale
Traktat brzeski 1918.jpg
Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă și rusă
Semnat
Locația
3 martie 1918
Brest-Litovsk
Semnatari Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria
Flag of Bulgaria.svg Regatul Bulgariei
Flag of the German Empire.svg Imperiul German
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Flag of Russian SFSR (1918-1937).svg Rusia Bolșevică
Limbi bulgară, germană, maghiară, rusă, turcă

Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de "Brest-Litovsk"), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din primul război mondial. Tratatul a devenit practic nul până la sfârșitul anului dar, importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letonie și Lituaniei.

Armistițiul și negocierile pentru pace[modificare | modificare sursă]

Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (în polonă: Brzesc Litewski, în belarusă: Брэст Літоўскі) în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas datorită pretențiilor bolșevicilor de a obține "pace fără anexări și despăgubiri" — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu plătea nici un ban și nu ceda nici o palmă de pământ, rămânând practic un imperiu.

Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale care nu încetau, Lev Troțki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat retragerea a Rusiei de la masa tratativelor pe 10 februarie 1918 și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție caracterizată drept "lipsa războiului — lipsa păcii".

Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat cu hotărâre acțiunea, arătând că bolșevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluțuionară a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.

Reluarea ostilităților[modificare | modificare sursă]

Consecințele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolșevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale au denunțat armistițiul pe 18 februarie 1918 și in următoarele zile au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Printre ghețurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Peterburg. În ciuda demonstrațiilor și protestelor care au avut loc luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania și Austro-Ungaria nu au reușit o revoltă de proporții, iar pe 3 martie bolșevicii au căzut de acord asupra unor condiții de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.

Tratatul de pace[modificare | modificare sursă]

Tratatul, semnat între Rusia bolșevică pe de-o parte și Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligeranță în niște condiții neașteptat de umilitoare, care au umbrit victoria bolșevicilor din Revoluția din Octombrie 1917.

Noul guvern bolșevic (comunist) rus a renunțat integral la pretențiile asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice, (Estonia, Letonia și Lituania), ca și asupra Poloniei, Belarusului, a districtelor turcești Erdehan și Kars, și asupra districtului georgian Batumi.

Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenționa să le transforme de facto în parți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu. În legătură cu teritoriile cedate, tratatul stipula că "Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală ". Se intenționa de fapt să fie impuși candidați germani pe tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.

Până în cele din urmă, înfrângerea Germaniei în primul război mondial, (marcat de armistițiul cu țările Antantei de la Compiègne, de pe 11 noiembrie), a făcut posibilă declararea independenței reale a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani impuși țărilor respective au fost nevoiți să renunțe la tron.

Daunele de război[modificare | modificare sursă]

Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata unor daune de război substanțiale.

Efectele de durată ale tratatului[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Brest-Litovsk a avut efect numai pentru opt luni, fiind denunțat de guvernul bolșevic în noiembrie 1918, după înfrângerea Germaniei și a aliaților ei la sfârșitul primului război mondial. În aprilie 1922, în Tratatul de la Rapallo, Germania accepta anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, cele două țări semnatare fiind de acord să renunțe reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială.

În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop s-au inversat practic cele mai multe dintre prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Brest-Litovsk a marcat o reducere importantă a teritoriului controlat de bolșevici. În timp ce independența Poloniei și Finlandei a fost acceptată în principiu, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a creat o baza primejdioasă pentru acțiunile antibolșevice în Războiul civil rus care avea să vină, (19181920). Mulți naționaliști ruși și chiar și unii dintre revoluționari erau înfuriați de acceptarea de către bolșevici a condițiilor tratatului, ei înrolându-se în forțele Armatei Albe anticomuniste. Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au rămas în mâinile antibolșevicilor până la finele celui de al doilea război mondial.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]