Caransebeș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Caransebeș
—  Municipiu  —
Primăria municipiului Caransebeș
Primăria municipiului Caransebeș
Stema Caransebeș
Stemă
Caransebeș se află în România
{{{alt}}}
Caransebeș
Poziția geografică
Coordonate: Coordonate: 45°25′17″N 22°13′19″E / 45.42139°N 22.22194°E / 45.42139; 22.2219445°25′17″N 22°13′19″E / 45.42139°N 22.22194°E / 45.42139; 22.22194

Țară  România
Județ Caraș-Severin

SIRUTA 51010
Atestare documentară 1289

Localități componente Jupa

Guvernare
 - Primar Ion Marcel Vela (PNL,02008, reales 2012 USL)

Suprafață
 - Total 73,58  km²

Populație (2011)[1][2]
 - Total 24.689 locuitori
 - Densitate 386 loc./km² 
 - Recensământul anterior, 2002 28.301 locuitori

Site: Primăria Caransebeș

Poziția localității Caransebeș

Caransebeș (în maghiară Karánsebes, în germană Karansebesch), este un municipiu în județul Caraș-Severin, Banat, România. În Evul Mediu până în secolul al XVI-lea Caransebeşul a fost centrul politic al unui district românesc care se bucura de autonomie şi istorie proprie.[3] (Istoria districtelor româneşti din Banatul timişan)

Geografie[modificare | modificare sursă]

Așezare geografică[modificare | modificare sursă]

Caransebeş în Harta Iosefină a Banatului, 1769-72

Municipiul Caransebeș este situat în sud-vestul României, având coordonatele de 45° 25' latitudine nordică și 22° 13' longitudine estică.

Este a doua localitate ca mărime a județului Caraș-Severin și are o poziție geografică strategică, fiind așezată în zona de contact a muntelui cu dealul și câmpia, care pătrunde până aici sub forma unui golf alungit în lungul Timișului.

Caransebeșul se găsește totodată și la încrucișarea a patru drumuri principale ale Banatului care duc spre nord - prin Lugoj - la Timișoara, spre sud - prin Poarta Orientală - la Orșova și Dunăre (DN 6 – E 70), spre vest - pe văile Pogăniciului și Bârzavei - la Reșița (DN 58), iar spre est - prin trecătoarea Porților de Fier ale Transilvaniei, prin Sarmisegetuza - la Deva și Hunedoara (DN 68).

Geografic, orașul se situează aproximativ între confluența Bistrei (la nord) și a Sebeșului (la sud) cu Timișul, având o altitudine medie de 280 m.

Zona depresionară a Caransebeșului este mărginită de munți înalți spre est, sud și vest.

Partea cea mai înaltă o formează Munții Țarcu, delimitați de văile Timișului și Bistrei. În acest masiv se pot separa trei subunități: Masivul Petreanu, cu Vârful Pietrei (2192 m), Masivul Țarcu, care culminează cu Vârful Țarcu (2190 m) și Masivul Muntele Mic (1806 m). Masivul Țarcu prezintă mai multe culmi ce se desprind din Vârful Țarcu. Spre nord-est există o culme pe care se găsesc Vârful Căleanu (2192 m), Mătania (2160 m) și Baicu (2123 m), iar spre nord-vest avem culmea Jigoriei (1463 m), care face legătura cu Muntele Mic.

În partea de vest a orașului Caransebeș se găsesc Munții Semenicului. Relieful coboară la nord de Vârful Semenic până spre Vârful Nemanul Mare (1122 m), ce se prelungește printr-o serie de culmi, cum ar fi Dealu Mare (639 m) și Corcana (489 m), ce ajung până aproape de Caransebeș.

În partea de nord avem Masivul Poiana Ruscă, ce se înalță deasupra zonelor depresionare învecinate. Vârfurile cele mai înalte sunt Padeșul (1374 m) și Rusca (1355 m). Din zona înaltă pornesc culmi radiale ce coboară formând zona de dealuri limitrofe.

Depresiunea Caransebeșului, unde este așezat orașul, cu un relief colinar, se termină în zona de terase a Timișului. În general, dealurile din jurul Caransebeșului sunt formate din depozite pliocene, străpunse de șisturi cristaline. Zona cea mai joasă o formează extrema sudică a Câmpiei Lugojului, ce atinge zona depresiunii în nord-vest.

Considerată ca o depresiune submontană, depresiunea Caransebeșului desparte munții înalți și masivi din nord și est, de dealurile joase din vest și de câmpia din nord-vest. Suprafața ei este redusă – circa 120 km² (de la Constantin Daicoviciu până la Cheile Armenișului – 40 km, iar de la gara Cornuțel până la est de Bucova – aproximativ la fel). Depresiunea are forma unei cuvete ovale pe direcția NV-SE, cu două trimiteri pe direcțiile V-E și N-S pe văile celor două râuri: Bistra și Timișul superior.

Hidrografie[modificare | modificare sursă]

Zona depresiunii Caransebeșului este udată de râul Timiș cu afluenții lui. Timișul, cel mai mare râu al Banatului (cu o lungime totală de 339,7 km, din care 241,2 km pe teritoriul românesc), își are izvoarele în versanții estici ai Munților Semenic, care se unesc cu pâraiele Semenic, Grădiște și Brebu la lacul cunoscut sub numele de Trei Ape. De aici începe Timișul. Timișul constituie artera hidrografică principală care drenează cursurile de ape din tot spațiul încadrat de Munții Cernei, Țarcu, Muntele Mic și Munții Poiana Ruscă. Primul afluent este Râul Rece, ce vine dinspre Țarcu, în zona Teregova. De aici cursul Timișului își schimbă direcția, orientându-se de la sud către nord. La Armeniș, primește ca afluenți pe Râul Lung și Râul Alb, ambele din zona Țarcu. Ieșind din Cheile Armenișului, în Timiș, se varsă, pe stânga, două râulețe, Slatina și Golețul, râuri ce poartă numele localităților prin care trec. În dreptul Caransebeșului, pe dreapta, Timișul primește Sebeșul, ce adună toate apele din sectorul Muntele Mic. În zona satului Jupa (Tibiscum), în Timiș se varsă cel mai mare afluent din zonă – râul Bistra – format din Bistra Mare și Bistra Mărului, ce se unesc la Oțelu Roșu. Acestea adună apele din Masivul Godeanu. La Caransebeș, din cauza pantei reduse, râul descrie largi meandre. În zona Sacu, Timișul intră in județul Timiș. Se varsă în Dunăre pe teritoriul Serbiei. Sebeșul izvorăște din sudul Muntelui Mic, trece prin Borlova și Turnu-Ruieni și se varsă apoi în Timiș. Până la Borlova are aspectul unui pârâu cu ape repezi și o vale adâncă și îngustă, iar de aici panta devine mică și valea sa se lărgește treptat. Ieruga, care a trecut prin centrul orașului, este o abatere a Sebeșului, astăzi canalizată, pe care cândva existau mai multe mori, de unde și denumirea de Canalul Morilor. În anul 1581, este amintită ca „Apa Monachilor”(Aqua Monachorum). Potocul este un pârâu care udă nord-estul orașului și vara devine un firicel de apă care poate fi trecută cu piciorul. Acesta alimenta, pe vremuri, cu apă, cetatea Caransebeșului. Numele său provine din latină, poto – potare, căci într-o cronică de la Mânăstirea Neamț, se spunea „hic rivus nominatur Potocus”, cu referire la râul care alimenta așezarea. Prin cartierul Caransebeșul Nou, curge pârâul Zlagna (Zlăgnița).

Climă[modificare | modificare sursă]

Datorită așezării municipiului Caransebeș în partea de sud-vest a țării, sub influența directă a Mării Adriatice și la adăpostul Munților Carpați, zona se integrează în climatul temperat-continental moderat, subtipul bănățean, cu influențe mediteraneene. Subtipul climatic al Banatului de sud și sud-est este caracterizat prin contactul dintre masele de aer atlantic și presiunea făcută de masele de aer mediteranean, ceea ce oferă un caracter moderat regimului termic. Iernile și verile fiind scurte ca durată, iar primăverile și toamnele mai lungi, temperaturile sunt moderate la ambele extreme, atât la cald, cât și la rece. Temperaturile medii variază între 0 °C și 1 °C în lunile de iarnă, iar vara sunt cuprinse între 21 - 23 °C, ceea ce demonstrează influența sudică în această parte a Banatului. Cele aproape patru luni de primăvară și toamnă oferă principala caracteristică a depresiunii Caransebeș, din punct de vedere climatic, temperatura medie fiind de 11,5 °C. Clima zonei Caransebeșului este mai caldă decât a munților din est (zona Țarcu), mai rece decât a zonei din sud de pe Dunăre (unde influența mediteraneană este mai puternică) și mai moderată decât cea a câmpiei vestice. Primăvara este un anotimp relativ călduros cu o medie a temperaturilor de peste 10 °C. Trecerea primăvară - vară se face relativ brusc prin călduri timpurii. Media temperaturilor vara, puțin peste 20 °C, arată că vara este un anotimp cu călduri potolite, nu sufocante. Trecerea de la vară la toamnă are loc, mai întotdeauna, în mod lent, toamna apărând ca o prelungire a verii, în care temperatura scade treptat. Temperatura toamnei este ceva mai ridicată decât a primăverii. Trecerea de la toamnă la iarnă se face relativ brusc. Temperatura medie a iernii, peste 0 °C, arată că acest anotimp nu este prea friguros. În ultimii 50 de ani, cea mai ridicată temperatură (39,6 °C) s-a înregistrat la 4 iulie 2000, iar cea mai scăzută temperatură ( -32,2 °C) a fost măsurată în ziua de 9 februarie 1929. În zona Caransebeșului, vânturile bat în puțin peste jumătate din numărul zilelor unui an. Acestea sunt cauzate de două fenomene climatice - primul fenomen este briza de munte, care bate ori de câte ori există o diferență de temperatură și presiune între zona alpină și depresiunea joasă; - al doilea fenomen este născut în urma schimbării de temperatură între zona joasă a Olteniei și zona joasă a depresiunii Caransebeșului. Curenții de aer ce se formează determină o mișcare puternică de aer în culoarul Timiș - Cerna, apărând un fenomen asemănător cu cel produs prin suflarea aerului la gura unei țevi. Când cele două fenomene se suprapun, în Caransebeș avem un vânt foarte puternic. Analizând regimul precipitațiilor, la Caransebeș, avem o medie de 737 mm/an. Cele mai mari cantități de precipitații în zona depresionară sunt în lunile mai - iunie, precum și toamna, în octombrie - noiembrie. Zilele cu zăpadă variază între 25 și 30 pe an. Analiza factorilor climatici (temperatura aerului, vânturile și precipitațiile) arată că, deși înconjurată de înălțimi, depresiunea submontană a Caransebeșului prezintă o climă de tranziție între cea alpină a munților din est (zona Țarcu - Godeanu) și cea de stepă a câmpiei de la vest de dealurile Buziașului, cu influențe ale climei mediteraneene din sud. Climatul plăcut are influențe asupra faunei și florei locale și permite condiții bune de locuit pentru locuitorii zonei.

Soluri[modificare | modificare sursă]

Solul depresiunii Caransebeș este subțire și sărac în materii hrănitoare. În zona cea mai joasă, albiile minore și luncile apelor, solul este format din aluviuni noi – nisipuri, prundișuri și argile. În lungul Timișului solul aluvionar se prezintă sub forma unei fâșii, mai îngustă la sud de Caransebeș – unde albia este mărginită de maluri înalte – și mai lată în aval, unde zona inundabilă a fost mai mare, în special pe malul drept, care este mai jos decât cel stâng. Aici, la suprafață, solul este alcătuit din nisip și argilă, iar la bază din prundișuri, un amestec care dă naștere celui mai fertil sol din zonă și unde se cultivă cerealele. Aceasta fâșie îngustă este mărginită, de o parte și alta, de o suprafață întinsă de podzol, solul caracteristic regiunilor de dealuri, sol sărac în humus. Aceste suprafețe sunt favorabile plantelor de nutreț și pomilor fructiferi.

Subsolul bazinului Caransebeș este format, până la mari adâncimi, din roci friabile (argile, nisipuri, pietrișuri), depuse în acest șanț tectonic în neogen. Practic, zona Caransebeșului este o regiune formată din roci moi, înconjurată de jur împrejur de altele alcătuite din roci tari. Rocile mai vechi, pliocene, se întâlnesc pe versantul estic al Timișului, nu ca o fâșie continuă, ci ca niște insule care apar în formațiunile cuaternare. Dincolo de acestea se întinde vasta regiune a șisturilor cristaline, care formează roca predominantă a munților înconjurători.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Scurt istoric[modificare | modificare sursă]

Zona depresionară a Caransebeșului a fost locuită din cele mai vechi timpuri, acest fapt fiind atestat de numeroase descoperiri arheologice:

  • unelte din silex (calcedonie), datând din paleoliticul superior (cca. 35.000 - 10.000 î.e.n.), în zona Caransebeșului Nou;
  • așezări neolitice timpurii (cultura Starčevo-Criș), datând din mileniile VI-V î.e.n., în cartierul Țiglărie;
  • așezarea neolitică de mari dimensiuni, aparținând culturii Vinča, în zona Balta Sărată, așezare însemnată și pentru stabilirea cronologiei neoliticului din sud-vestul României (cca. 4800 - 4600 î.e.n.);
  • așezarea aparținând epocii mijlocii a bronzului (cca. 1600 - 1200 î.e.n.); depozitul de bronz cuprinzând 172 de piese descoperite pe Dealul Mare (1100 - 1000 î.e.n.);
  • descoperirile din prima epocă a fierului (Hallstatt);
  • monedele de tip tetradrahmă ștanțate de către daci (secolul al IV-lea î.e.n.).
Centrul orașului
Piața centrală și primăria

Pentru prima oară în istorie, în anul 101 e.n., este evidențiată importanța Banatului în cursul războaielor dacice, într-un fragment păstrat din comentariile împăratului Traian. În timpul Daciei romane, la șase kilometri de actuala vatră, se găsea castrul roman Tibiscum (Jupa), construit în anul 106 e.n., dar este posibil ca și pe teritoriul Caransebeșului actual să fi fost o așezare romană. La Tibiscum au fost găsite fragmente ceramice dacice, iar în apropiere au fost descoperiți tumuli dacici (sec I -II e.n.).

Denumirea de Tibiscum pare să fie de origine traco-dacică, însemnând „loc mlăștinos”. Din acest loc trupele romane, avându-l în frunte pe Traian, pornesc spre Tapae (localizat probabil în zona gării Zeicani, după Bucova), unde împăratul Traian îi învinge pe daci (Dio Cassius – Istoria romană). După ocuparea de către romani a Banatului și Olteniei și încheierea păcii dintre romani și daci (102 e.n.), odată cu organizarea provinciei, se pun bazele garnizoanei militare de la Tibiscum. Se construiește un castru mic de pământ, urmat de un castru mare, iar pe malul drept al râului Timiș se clădește un alt castru, care ființează până după anul 170 e.n. La Tibiscum sunt cantonate mai multe legiuni romane: Cohors I Sagittariorum, Numerus Palmyrenorum, ambele aduse din Siria, Cohors I Vindelicorum, din Raetia și Numerus Maurorum, din Nordul Africii. În anii 118-119 e.n., provincia Dacia este pusă sub comanda excepțională a lui Quintus Marcius Turbo, căruia colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi ridică două statui, una la Sarmizegetusa și cealaltă la Tibiscum, pentru vitejia avută în fața dușmanilor care au năvălit în Dacia.

Prin anul 170 e.n., Tibiscumul este distrus de marcomani sau de aliații lor, iazygii și dacii liberi, apărarea din Banat cade și războiul numit marcomanic durează până în anul 180 e.n. În timpul domniei împăratului roman Septimius Severus (193-211 e.n.), se ridică construcții impunătoare la Tibiscum și este posibil ca așezarea civilă din imediata apropiere a castrului militar să primească rangul de municipiu, așa încât orașul roman Tibiscum se alătură celor 11 orașe romane deja existente în Dacia. După retragerea administrației romane la sud de Dunăre (în anul 275 e.n., în timpul împăratului Aurelian), continuarea vieții locuitorilor rămași este pusă în evidență prin refacerea unor construcții și descoperirea unor importante tezaure monetare. Sunt atestate legături permanente cu lumea bizantină din sud. Sub domnia împăratului Constantin cel Mare (306-337), zona amplasată la nord de Dunăre este din nou controlată de către romani. În această perioadă, odată cu oficializarea creștinismului în Imperiul Roman (313), la Tibiscum se dezvoltă un important centru ecleziastic.

Hunii, prima populație nomadă de origine turanică, invadează Europa în anul 375 și ocupă vremelnic ținuturile noastre, până la moartea lui Attila (453), când conglomeratul hun se destramă, astfel că, în timpul împăratului bizantin Iustinian (527-565), ambele maluri ale Dunării erau sub stăpânire bizantină. Prin anul 558, avarii sunt menționați în zona noastră, conduși de către chaganul Bayan (558-605), pentru ca, în 559, cutrigurii, popor nomad înrudit cu hunii, conduși de Zabergan, în alianță cu slavii și bulgarii, să pătrundă în ținuturile noastre. Deoarece reprezentau un pericol permanent pentru Imperiul Bizantin, în anul 593, generalii Petru și Priscus întreprind o expediție victorioasă în nordul Dunării împotriva triburilor avaro-slave. În anul 602, are loc prăbușirea limesului danubian, prin pătrunderea și așezarea slavilor în masă în sudul fluviului. Primele descoperiri arheologice în zona Caransebeșului, care atestă existența unor așezări distincte ale populației băștinașe sedentare, diferite de cele ale slavilor sau avarilor, sunt datate din secolele VIII-IX în zona Potocului și pe strada Romanilor.

Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul Bizanțului (976-1025) din anul 1020, era menționat un „castru episcopal” la Dibiskos - vechiul Tibiscum din timpul romanilor - iar populația neo-latină, ce trăiește la nord și sud de Dunăre, apare sub denumirea de vlahi. Secolul al XI-lea este o perioadă de frământări și pătrunderi ale populațiilor migratoare, în special ale maghiarilor, care reușesc să-și exercite dominația asupra zonei Caransebeșului, incluzând-o în cadrul Banatului de Severin, pentru ca în secolul al XII-lea să se producă transferul centrului de greutate de la Tibiscum spre Caransebeș. Acum, se trece de la așezarea antică spre noul oraș medieval, ce se va dezvolta în jurul cetății. Regele Ladislau al IV-lea Cumanul vizitează cetatea în anul 1289 și revine aici în 1290, când pe 29 aprilie într-un document este menționat numele de Caransebeș, aceasta fiind considerată prima atestare documentară a orașului. Caransebeșul este numit Opidum (târg), la fel ca și în registrele dijmelor papale din anii 1332-1337. După I. Bartolomei, prima mențiune despre Caransebeș s-a făcut într-o consignație de zeciuială papală din secolul al XII-lea.

Biserica „Sfântul Gheorghe”

În secolul al XIV-lea, cetatea, orașul și districtul românesc apar sub numele de Sebeș. De fapt Caran și Sebeș au fost două așezări distincte de o parte și de alta a Timișului. Numele de „caran” este, probabil, de origine celtică și înseamnă „loc de piatră”, iar „sebeș” este numele unui râu, termen de origine dacică. O altă ipoteză este că numele orașului nostru era Sebeș și adaosul de Caran (Cauran, Caravan, Căvăran) a fost impus de necesitatea de a-l distinge de alte orașe cu același nume din țară, Caranul fiind situat la 14 km nord pe locul comunei Constantin Daicoviciu (fostă Căvăran) de azi.

Există și opinia că numele orașului ar proveni din „kara”– negru – în limbile popoarelor migratoare din Asia și „sebes” – însemnând iute, repede – în maghiară. Numele orașului în forma completă de „Caransebeș”, se întâlnește în actele de cancelarie începând cu 1370 (in districtu Karansebesus). Castelanii cetății au fost amintiți în documentele din aceea perioadă, astfel, în 1318, este menționat într-un document semnat de regele Carol Robert, Petru, comite de Sebeș, iar în 1325 apare ca și castelan Szeri Posa.

Caransebeșul, o zonă de locuire românească compactă, era o așezare importantă, căci în anul 1352 este amintit ca sediu al provinciei Sebeș, iar din anul 1360, ca sediu al Banatului de Severin și centru administrativ, politic și militar al celor opt districte autonome românești din Banat. De remarcat este că termenul de „banat” era denumirea dată provinciilor în care a fost împărțit imperiul româno-bulgar al asăneștilor cu capitala la Târnovo, iar „severin” provine din „sever”– nord – în limba slavă. Adunările obștești de aici, ilustrează prerogativele cnezilor și nobililor români și autonomia locală de care se bucurau românii în cadrul instituțional impus de regalitatea angevivă. Caransebeșul a fost totodată și principalul centru unde se întrunea forul comun de judecată al celor opt districte. Ziua de întrunire era joia și aceasta a rămas, din Evul Mediu și până azi, ziua de târg în Caransebeș. Primul jude al Caransebeșului, amintit în anul 1360, se numea Sturza sau Struzo.

De remarcat că până la Ioan Popa, în 1688, conducătorii orașului au fost, aproape în totalitate, români și menționăm pe: Ștefan Dan (1457), Nicolae Lazăr (1494), Ștefan Stoica (1498), Matei Lazăr (1515), Petru Racoviță (1535), Pavel Bucoșniță (1561), Nicolae Florea (1581), Ion Ioșiga (1593), Nicolae Moise (1599), Mihai Voevod Vaida (1601), Todor (1627), Lugojan (1635), Simion (1648), Florea (1654). Cronicarul maghiar Szamoskozy scria, înainte de 1598, despre nobilul român Ștefan Ioșiga, ajuns cancelar al Ardealului, că este originar din Caransebeș – ,,ex Karan-Sebesso Valachorum oppido”. În anul 1369, este atestată documentar prima adunare a românilor din Banat, când „obștea cnezilor și a altor români din districtul Sebeș”, ca și „toți bogații și săracii din cetatea Sebeșului”, cer banului Benedict Himfy scutirea de o nouă taxă. Există documente care atestă că, în 1365, Ioan al V-lea Paleologul, în drum spre Buda, este primit cu mare fast în Caransebeș, iar în 1419, regele Sigismund vizitează de mai multe ori orașul, revenind în 1428 și 1429. La 9 iulie 1424, într-o diplomă, regele Sigismund amintește de „castro nostro Sebesiensi”. Vlad Dracul împreună cu turcii devastează Caransebeșul în anul 1432.

Biserica romano-catolică

Ioan de Hunedoara poposește la Caransebeș pe 18 octombrie 1447 și 29 octombrie 1453, când dăruiește orășenilor, pentru servicii credincioase, jumătate din prediul Racovița, situat la marginea de nord a orașului. Politic, Caransebeșul are un mare rol în apărarea drepturilor populației românești din zona de deal și de munte a Banatului împotriva nobilimii și regalității maghiare. Militar, oastea districtelor a fost mereu în fruntea luptelor împotriva turcilor. Regele Vladisav al II-lea recunoaște privilegiile orașului în 17 ianuarie 1497, iar în anul următor, acordă orașului dreptul de spadă. În secolul al XVI-lea, ca date de referință sunt vizitele în oraș ale lui Ioan Zapolya, Laiotă Basarab (1545), Radu Ilie Haidăul (1552), inginerului italian Alessandro Cavalini da Urbino (care repară fortificația de aici –1552), cronicarului italian Giovan Andrea Gromo (1564-1565, care lasă pagini frumoase despre zonă, tradiții și locuitori) și Mihai Viteazul (1600), care dă o diplomă din cetatea Caransebeșului. La 16 iunie 1531, Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei (1510-1526) și rege al Ungariei (1526-1540), reconfirmă caransebeșenilor drepturile date de Sigismund de Luxemburg, iar pe 5 februarie 1532 acordă locuitorilor scutirea de orice tribut.

Un italian, G. P. Campani, scrie în anul 1584 că „Lugojul și Caransebeșul sunt în Valachia”, amintind caracterul românesc al zonei. La trei decenii după G. A. Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă faptul că localitățile Caransebeș și Lugoj sunt provincie românească. În anul 1536, a fost constituit Banatul de Lugoj - Caransebeș, iar din 1541, orașul trece sub stăpânirea principilor ardeleni. Sub domnia regelui Ioan II Sigismund Zapolya (1559-1571), Caransebeșul era considerat oraș regal, cu aceleași drepturi ca și Buda și Timișoara. Orașul este bântuit de ciumă în 1582, pentru ca tot atunci, la traducerea și tipărirea Paliei de la Orăștie, să participe Ștefan Herce și Efrem Zăcan. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Caransebeșul a avut o istorie zbuciumată datorită războaielor austriaco-turce, orașul trecând pe rând sub ocupația unuia sau altuia dintre beligeranți. Din 1603, când Caransebeșul este vizitat de cronicarul Szamoskozy Istvan, datează o descriere a acestuia. În același an, generalul Basta numește Caransebeșul „civitas”. În 1658, orașul trece sub dominație otomană (timp de 30 de ani), iar în anul 1660, orașul este vizitat de cronicarul turc Evlia Celebi (Evlya Chelebi), care îi face o frumoasă și documentată descriere. A urmat „războiul lung“ dintre turci și austrieci, început în anul 1683 și dus, cu unele intermitențe, până în 1699.

În 1688, oștile împăratului Leopold I, conduse de generalul Veterani, eliberează orașul și acesta ordonă inginerului Visconti refortificarea cetății, de tip bastionar, după sistemul italian vechi, pentru ca, în 1693, același general, să dea Caransebeșului anumite drepturi, cunoscute sub numele de „Reglementarea”. Generalul Veterani moare în august 1695 în bătălia austro-turcă de la Lugoj. Între 1699-1701, contele Luigi Ferdinando Marsigli își stabilește reședința la Caransebeș pentru demolarea cetăților din zonă și stabilirea liniei de frontieră, conform tratatului de pace de la Karlowitz (1699). Acest ofițer italian din armata austriacă a descris, pentru prima dată, ruinele antice de la Tibiscum, amintind și de cunoscuta inscripție dedicată împărătesei Cornelia Salonina de către „ordo municipii”, singura mențiune epigrafică datată a titlului de „municipium” pe care l-a avut orașul. Caransebeșul este bântuit din nou de ciumă în anul 1700. Într-un document din 1717, se atestă că orașul avea 400 de case. Din 1718, Banatul, prin pacea de la Passarowitz, trece sub dominația habsburgică. În 1738, are loc războiul austro-otoman și în Caransebeș staționează trupele imperiale, iar turcii devastează cetatea, pentru ca, în 1741, să se țină aici Conferința de pace pentru stabilirea liniei de frontieră dintre cele două imperii.

Caransebeș - ilustrată de epocă

Printr-un decret imperial din 1762, împărăteasa Maria Tereza înființează unități militare pentru paza granițelor și astfel, în anul 1768, s-a înființat Regimentul de graniță româno-bănățean nr. 13 (numărul provine de la Legiunea romană a XIII-a Gemini care a luptat aici, deși în ordinea înființării regimentelor numărul ar fi fost 14). De la înființare, regimentul a avut mai multe denumiri: Regimentul de graniță nr. 72 (1769), Regimentul de infanterie de graniță româno - ilir (1775), Regimentul de graniță valaho - ilir nr. 13 (1798), Regimentul de graniță valaho - bănățean nr. 13 (1838) și, în final, Regimentul de graniță româno - bănățean nr. 13 (1849). În domeniul organizării acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, în final, să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga până la Caransebeș, culoarul Timiș - Cerna (cu văile adiacente), de la Orșova până la comuna Șvinița, Craina Bănățeană și Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lăpușnicul Mare. Necesitățile militare au determinat autoritățile austriece ca, în anul 1780, să înceapă lucrările de măsurare a pământului și pentru întocmirea cadastrului; după terminarea lucrărilor, în anul 1807, s-a instituit Cartea Funciară. Din punct de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii care aveau un număr variabil de comune grănicerești (în total 96). În cei 104 ani de funcționare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofițeri superiori, un număr mare de ofițeri inferiori și subofițeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare. Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofițerii și grănicerii au fost răsplătiți cu numeroase ordine și medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 și 36 de argint clasa a 2-a. Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: „A lui Romus vitejie, peste noi români să fie”. Aceasta panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.

După 20 de ani de la desființarea regimentului năsăudean, este desființat, în 1871, și regimentul grăniceresc din Caransebeș, cauza constituind-o noua formă de guvernare, dualismul austro-ungar, dar și reducerea pericolului turcesc. Prin legea din 8 iulie 1871 în organizarea comunelor s-a trecut, de la regimul militar de administrare, la regimul civil. Totodată s-a înființat Regimentul 43 infanterie cezaro-regesc, ca regiment aflat direct sub comanda împăratului Franz Josef. În 1872, orașul este ridicat la rangul de municipiu. La 12 martie 1873, a avut loc prima adunare a Consiliului municipal, fiind ales ca primar Ioan Brancovici. Măsurile administrative, economice și financiare luate, ca și constituirea scaunului cercual și comitatului Severin, cu reședința la Caransebeș, au încheiat procesul de formare a administrației civile în fostul confiniu militar. În baza legilor din 1871 și 1873 s-a organizat Comunitatea de Avere. Constituirea acesteia s-a făcut pentru administrarea în formă colectivă a domeniului primit – jumătate din domeniul forestier și alpin al statului – ca o răscumpărare a servituților grănicerilor din zonă; cealaltă jumătate a trecut în proprietatea statului austro-ungar, fiind naționalizată după Unirea din 1918. Actul de împărțire definitivă a fost semnat în 28 ianuarie 1880.

Noua instituție a luat în primire un teritoriu de 251.919 jugăre. Acest vast domeniu forestier nu s-a repartizat pe comune, cum s-a procedat în alte regiuni grănicerești, ci s-a administrat în comun. În Adunarea Generală din 19 decembrie 1879, reprezentanții aleși ai comunelor au ales ca prim președinte al Comunității de Avere pe generalul Traian Doda. Comunitatea de Avere a fost o instituție de mare solidaritate, obștea a peste 30.000 de familii curat românești, țărani liberi, prin legi și toate tradițiile, liberi admiși la posesiuni de bunuri imobile în graniță, constituind o stavilă permanentă acțiunilor de deznaționalizare. Recensământul făcut în anul 1880 în teritoriul coroanei maghiare a scos în evidență că, în comitatul Severin, un procent de doar 14% era reprezentat de către cei ce cunoșteau limba maghiară. În iunie 1900, Mitropolitul primat al României vizitează orașul, fiind primit cu multă căldură. Sub mandatul primarului Constantin Burdea, în anul 1903, a fost construită frumoasa clădire a Primăriei municipiului. În octombrie 1905, marele nostru istoric, Nicolae Iorga este găzduit în Caransebeș.

Sinagoga din Caransebeș

La 24 octombrie 1916, moare la București, în urma rănilor primite în luptele din Defileul Jiului, generalul Ioan Drăgălina, erou al unității noastre naționale. În ziua de 25 octombrie 1918, într-un mare entuziasm, a fost ales, în unanimitate de voturi, Consiliul Național Român din Caransebeș, care împreună cu numeroși caransebeșeni, au constituit cea mai numeroasă delegație din Banat ce a participat la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Delegatul caransebeșean Ghiță Bona a strigat puternic în sala în care avea loc adunarea festivă: „Vrem unirea cu Patria-mamă, pe veci și fără condiții”. După armistițiul de la Belgrad, semnat în octombrie 1918, întreg Banatul a fost ocupat de către armata sârbă. În ianuarie 1919, sârbii s-au retras din zona noastră, locul lor fiind luat de armata franceză. Din 28 iulie 1919, întregul Banat a intrat sub administrația română, fiind treptat ocupat de trupe românești până în 20 august 1919, iar în urma hotărârii Conferinței de pace de la Paris din august 1919 s-a făcut delimitarea teritorială dintre Serbia și Regatul României. Statuia împăratului Franz Josef a stat pe soclul din parc până în aprilie 1919, când un român a legat-o de șaua calului, răsturnând-o. A fost trasă apoi în curtea Comunității de Avere, pentru ca, în 1936, să fie topită și bronzul ei să fie folosit la turnarea statuii generalului Drăgălina.

Între cele două războaie mondiale, orașul, fiind un important nod rutier și feroviar, cunoaște o dezvoltare accentuată, ajungând de la o localitate de graniță, cu un număr limitat de locuitori (în perioada dominației austro-ungare), la o urbe înfloritoare care se baza mai ales pe comerț, micii meșteșugari și zona agricolă înconjurătoare. În anul 1950, s-a renunțat la vechea împărțire teritorială și pentru doi ani, Caransebeșul, a fost reședința regiunii Severin, iar între anii 1950-1968, a fost și reședința raionului cu același nume. În perioada regimului comunist, orașul a fost oarecum vitregit, mai ales prin stabilirea reședinței județului Caraș-Severin la Reșița, deși, din majoritatea punctelor de vedere, Caransebeșul ar fi meritat această poziție. În anul 1995 Caransebeșul a fost declarat municipiu. Istoria zonei, cu patrimoniul ei arheologic și etnografic, poate fi mai bine cunoscută prin vizitarea Muzeului Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță situat în Piața Gen. Ioan Drăgălina, în fosta Cazarmă de infanterie a grănicerilor regimentului din Caransebeș, clădire construită în stilul barocului terezian între 1733 - 1754. Muzeul deține peste 48.000 de piese aparținând colecțiilor de arheologie, istorie etnografică, artă, documente și carte veche.

Regimentul de graniță romano-bănățean nr. 13[modificare | modificare sursă]

S-a înființat în anul 1767. De la înființare, regimentul a avut mai multe denumiri:

  • în anul 1769: Regimentul de graniță nr. 72;
  • în anul 1775: Regimentul de infanterie de graniță romano-ilir;
  • în anul 1798: Regimentul de graniță valaho-ilir nr. 13;
  • în anul 1838: Regimentul de graniță valaho-bănățean nr. 13;
  • în anul 1849: Regimentul de graniță romano-bănățean nr. 13.

În domeniul organizării a cunoscut mai multe stadii, pentru ca în final să cuprindă: Valea Bistrei, de la comuna Marga pana la Caransebeș; culoarul Timiș-Cerna (cu văile adiacente), de la Orșova pana la comuna Șvinița; Craina Bănățeană și Valea Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lapușnicul Mare.

Din punct de vedere militar, regimentul pe timp de pace a fost organizat pe 12 companii care aveau un numar variabil de comune grănicerești.

Pentru buna funcționare a regimentului au fost emise de Curtea de la Viena legi grănicerești:

  • la înființarea regimentului, acesta s-a condus după legea din anul 1754, numita “Drepturile confiniare militare pentru generalatul Carestatului și Vorosdinului;
  • în anul 1807 a fost emisa Legea fundamentala grănicereasca;
  • în anul 1850 a fost emisă o nouă lege care aducea îmbunătățiri legii din anul 1807.

Instruirea grănicerilor se făcea astfel:

  • a recruților timp de 3 ani la Caransebeș;
  • rezerviștii executau instrucție și ședințe de tragere în zilele de duminică și sărbători.

Serviciul de pază pe graniță:

  • fiecare companie grănicereasca primea un număr variabil de posturi de pază pe linia de frontieră;
  • soldații grăniceri stăteau în posturile de pază opt zile, conform unei planificări făcute de comandantul de companie.

Serviciul de poștă era organizat astfel:

  • Poșta civilă prin poștalioane. Posturile de postă erau la Caransebeș, Marga, pe Valea Bistrei, iar pe Culoarul Timiș-Cerna erau la Slatina, Teregova, Cornea, Mehadia și Orșova;
  • Poșta militară era organizată prin curieri călare.
Caransebeș - ilustrată de epocă (1915)

Serviciul de sanitar:

  • la sediul regimentului din Caransebeș
  • un spital militar
  • în compunerea conducerii regimentului era un medic de regiment, doi medici principali, 4 medici chirurgi, 8 medici secundari
  • la sediul fiecărei companii exista un medic și o moașă.

Învățământul:

  • În fiecare comuna grănicerească funcționa o școală național-grănicerească cu doua clase și cu limba de predare română;
  • La sediile de companii a funcționat câte o școală cu trei clase și cu limba de predare germană (cu timpul, numărul acestor școli a fost redus).
  • La sediul regimentului:
    • o școală capitală, cu patru clase și limba de predare germană;
    • o școală de ofițeri și subofițeri cunoscută sub numele de școala matematică, apoi regimentală;
    • o școală de fete;
    • o grădiniță.

În cei 104 ani de funcționare a regimentului, acesta a dat 25 de generali, peste 200 de ofițeri superiori, un număr mare de ofițeri inferiori și subofițeri. Peste 40 de grăniceri au urmat cursuri superioare (a se vedea „Oameni de seamă ai Caransebeșului”).

Pentru faptele de vitejie, drapelul regimentului, ofițerii și grănicerii au fost răsplătiți cu următoarele ordine și medalii: 10 din aur, 31 de argint clasa 1 și 36 de argint clasa a 2-a.

Pe una din panglicile drapelului de luptă al regimentului a fost scris: "A lui Romus vitejie, peste noi români să fie". Această panglică este expusă la Muzeul de istorie din Viena.

Cetatea Caransebeș[modificare | modificare sursă]

Palatul Korongy

Este atestată documentar în anul 1289, când regele Ladislau al IV-lea Cumanul o vizitează. Situată într-un loc de importantă strategică (ea închide culoarul Timiș-Cerna), cetatea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Forma inițială a cetății a fost de tip donjon, în jurul acestuia fiind construite case particulare, care formau orașul. Pentru o bună apărare a donjonului și a orașului, acestea au fost împrejmuite cu un zid.

Zidul a fost construit din piatră de râu nefasonată și legată cu var stins în momentul construcției.

În anul 1688 generalul austriac Veterani a eliberat orașul de sub dominație otomană și dă dispoziții inginerului Visconti să refortifice cetatea. Acesta întocmește un plan, care însă nu a fost terminat.

Refortificarea cetății s-a făcut în timp de doi ani, aplicându-se în fiecare colț al zidului de incintă al orașului câte un bastion. Astfel s-a ajuns la o cetate de tip bastionar, construită în stil italian vechi. Fiecare bastion avea un nume: Arhiducal, Transilvania, Imperial și Orșova.

Orașul fortificat și cetatea au fost construite în actualul cvartal format de străzile Romanilor, General Trapșa, Nicolae Popea și Cetății. În urma tratatului de pace încheiat la Karlowitz, în anul 1699, cetatea a fost demolată. Comisia de demolare a cetății a fost condusă de contele Marsigli. Mai pe larg, acest subiect se regăsește în lucrarea lui Liviu Groza "Aspecte militare ale Caransebeșului medieval", Lugoj, 1993.

Municipiul roman Tibiscum[modificare | modificare sursă]

Fondate de către romani în anul 106 d.Chr., așezările de la Tibiscum au fost și rămân cele mai importante vestigii ale antichității clasice din Banat. De aproape cinci sute de ani, acestea "vorbesc" lumii de gloria și virtuțile unei civilizații pe care noi astăzi încercăm să o descifrăm. Apartenența Tibiscumului la lumea mediteraneană, o lume ce este determinată de Roma și moștenirea sa, în care spațiul și timpul se întrepătrund, constituie de fapt cvintesența civilizației latine, lăsate nouă moștenire de către înaintași acum aproape două mii de ani. Versurile scrise de un poet rămas anonim, pe marmura de la Tibiscum rămân și astăzi emblematice pentru tot ce a însemnat "Roma și destinul său": "terra tenet corpus nomen lapis atque animam aer quam melius fuer...".

Cadrul fizico-geografic[modificare | modificare sursă]

Situat în partea de sud-vest a României, cel mai de seamă oraș roman al Daciei vestice se află așezat între următoarele coordonate geografice: 45° 28' 45" latitudine nordică și 22° 10' 15" longitudine estică. Ruinele antice se află răspândite pe raza satelor Jupa și Iaz, fiind despărțite astăzi de cursul râului Timiș. Conform Cărții Funciare din Caransebeș, partea aflată pe raza satului Jupa se amplasează în punctul "La Drum" - Zăvoi. Partea aflată pe teritoriul satului Iaz, comuna Obreja, se află amplasată în punctul numit "Traianu" (în limba sârbă Trajanu adj. = durabil, trainic, permanent). Teritoriul pe care s-a amplasat anticul Tibiscum se încadrează din punct de vedere geomorfologic în Câmpia Timișului aflată la o altitudine de 180 m. Această zonă se învecinează la nord cu Masivul Poiana Ruscăi; spre est se deschide culoarul Bistrei, caracterizat printr-un relief colinar ce urcă treptat spre Masivul Muntele Mic, care face parte din Munții Țarcu; la vest se află Dealurile Zăgujenilor ce ating 300 m altitudine în Măgura Poienii; spre sud se deschide Depresiunea Caransebeșului caracterizată printr-un relief colinar. Datorită așezării în partea de sud-vest a țării, nu departe de Marea Adriatică și la adăpostul Munților Carpați, locul unde se fondează așezarea antică Tibiscum se încadrează climatului temperat-continental moderat, subtipului bănățean, cu nuanțe submediteraneene.

Localizarea anticului Tibiscum[modificare | modificare sursă]

Războiul austro-turc de la sfârșitul secolului al XVII-lea, încheiat prin pacea de la Karlowitz din anul 1699, consfințește, pentru o scurtă perioadă de timp, apartenența unei părți a Banatului la Imperiul Otoman, doar până în anul 1718, când teritoriul este cucerit de către armatele austriece și devine o provincie a Imperiului Habsburgic. Prezența militarilor nu a împiedicat ca teritoriul Banatului să fie explorat sistematic și din punct de vedere al antichităților existente aici. Prima semnalare a unui monument antic ce provine de la Tibiscum este făcută de către italianul Aloysus Ferdinandus Marsigli din Bologna, care prin anul 1690 a notat și desenat o serie de monumente, ruine, castre și inscripții publicate în monografia Dunărea Pannono-Mysiana cu observații geografice, astronomice, fizice, în șase volume printre care și un altar onorific descoperit „lângă confluența râului Timiș cu Bistra (ad confluentes Temes et Bistram in Banatu Temesvariensi)”. Acest altar onorific, așa cum rezultă din text, este închinat Corneliei Salonina augusta soție a împăratului Gallienus (253-268 d.Chr.), de ordo municipii Tibiscensium. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1851, este descoperită la Jupa (jud. Caraș-Severin) o diplomă militară datată pe 13 decembrie 157 d.Chr., în timpul împăratului Antoninus Pius și aflată astăzi în colecțiile Muzeului Național din Budapesta. Diploma este dedicată veteranului Barsimso Callistensis f(ilio) Caes(area) ieșit la vatră din Cohortis I Vindelicorum miliariae ce a staționat la Tibiscum.

Cercetările arheologice moderne[modificare | modificare sursă]

Plecând de la informațiile existente, în anii 1923-1924, din inițiativa episcopului Greco-Catolic din Lugoj, Ioan Boroș, președinte al Comisiei Monumentelor filiala Banat, care și-a avut sediul la Lugoj și mai apoi la Timișoara, sunt întreprinse cercetări arheologice împreună cu G.G. Mateescu, conferențiar la Universitatea din Cluj. Rezultatele cercetărilor indică poziția castrului și a așezării civile, acestea rămânând nepublicate până în prezent, cu excepția unor inscripții aflate la Muzeul din Lugoj. Savantul român Constantin Daicoviciu împreună cu Ioachim Miloia, directorul Muzeului Banatului din Timișoara, ambii absolvenți ai Liceului "Traian Doda" din Caransebeș, întreprind o serie de cercetări de teren vizând și așezarea romană de la Tibiscum, unde sunt semnalate monumentele vizibile cu ochiul liber. Având inițiativa organizării unui parc arheologic la Jupa, în anul 1930 sunt declarate 7 ha din pășunea satului Jupa, teren cu destinația unor scopuri culturale, așa cum rezultă din documentele existente la C.F. Caransebeș (C. F. Caransebeș-Comuna Jupa, nr. 561.) Tot din aceste documente datate în anul 1931, satul Jupa este denumit Tibiscum (Jupa), iar halta C.F.R. poartă această denumire până în zilele noastre. Pâna în anul 1960 nu se face nici o referire la Tibiscum, zona fiind abandonată din punct de vedere științific. Este meritul tânărului, pe atunci căpitan, Liviu Groza, astăzi pensionar și personalitate binecunoscută în lumea științifică, să descopere, la 25 mai 1960, în malul râului Timiș ce curge în apropierea satului Jupa două tăblițe de bronz ale unei diplome militare. Diploma militară datată la 12 februarie (sau 31 ianuarie) în care apare unitatea auxiliară Palmyreni Sagittarii qui sut in Dacia Superiore numele și patronimicul ostașului veteran Perhev Athenatan, tipic palmyreno-semit. După părerea lui Constantin Daicoviciu "municipiul roman Tibiscum" se afla așezat de-o parte și de alta a râului Timiș care datorită numeroaselor revărsări l-a tăiat în două. Această descoperire deschide seria marilor cercetări arheologice ce se vor desfășura începând cu anul 1964 și până în prezent fără întrerupere. Cercetările arheologice sistematice sunt inițiate și conduse de profesorul Marius Moga, director al Muzeului Banatului din Timișoara. Alături de Marius Moga la cercetările arheologice au mai făcut parte din colectiv: Ortansa Radu, Florin Medelet, Doina Benea, Richard Petrovszky și Maria Petrovszky până în anul 1976. Din anul 1976 profesorul Marius Moga se retrage și responsabilitatea științifică a șantierului îi revine Doinei Benea care împreună cu Petru Bona, Richard Petrovszky, Maria Petrovszky, Petru Rogozea, Sorin Marius Petrescu, Eduard Nemeth, Mariana Crânguș și Călin Timoc pun în valoare o serie de monumente și obiective arheologice ce stau astăzi la baza Rezervației Arheologice de la Tibiscum, ce cuprinde o suprafață de 17 ha , inaugurată în anul 1980. Începând cu anul 1990 responsabilitatea științifică asupra cercetărilor arheologice din punctul "Traianu" revine cerc. st. dr. Adrian Ardet care pornește de la premisa existentă la începutul anilor '90 prin care orașul antic s-ar fi format pe partea dreaptă a râului Timiș. Cum ipotezele trebuie verificate cu ajutorul săpăturilor arheologice, acestea au scos la suprafață nu un sistem fortificat urban ci cu totul și cu totul altceva. A fost descoperită o mică fortificație de pământ peste care s-au construit o serie de clădiri din piatră de-a lungul drumului roman ce pleacă de la Tibiscum și își urmează calea spre Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Dierna.

Izvoarele istorice[modificare | modificare sursă]

Izvoarele istorice, care au ajuns până în zilele noastre, sunt destul de sărace în ce privește menționarea numelui antic de Tibiscum, chiar dacă, din punct de vedere geografic și economic, de-a lungul timpului, această așezare s-a dovedit a fi deosebit de importantă, fiind cunoscută geografilor, itinerariilor și istoricilor antichității. În ordinea lor aceste documente pornesc cu scrierile lui Ptolemeu "Introducerea în geografie" (III, 8, 4) care se afla amplasat pe râul de graniță al Daciei. Cel de-al doilea document, de o importanță covârșitoare, atât pentru noi, cât și pentru cunoașterea întregului imperiu roman în secolul al III-lea, îl reprezintă Tabula Peutingeriana, o copie, din secolele XI-XII, a unei hărți a drumurilor romane. Numele derivă de la posesorul documentului de la începutul secolului al XVI-lea și anume Conrad Peutinger din Augsburg. Harta este desenată pe un sul din pergament cu lățimea de 0,34 m și lungimea de 6,80 m, compus din 12 segmente, lipsind însă acela inițial cu numele autorului. În cadrul segmentului VII care prezintă drumurile romane din Dacia apare denumirea de Tivisco (pe hartă este schițată și o clădire) la capătul drumului ce pornea de la Apus fl(umen) și urma traseul Arcidava-Centum Putei-Berzobis-Aizis-Caput Bubali, drum cunoscut și din lucrarea gramaticului Priscianus (Gramatici latini, VI, 13), care la rândul său o copiase din istoria războaielor cu dacii, scrisă de Traian. Se spune că în primul război cu Decebal, împăratul a trecut prin Berzobis, apoi a plecat spre Aizis "…inde Berzobim, de inde Aizi processimus". Al doilea drum roman pornește de la Dierna urmând traseul Ad Mediam-Praetorium-Ad Pannonios-Gaganae-Masclianae și ajunge la Tivisco, urmând în continuare ruta Agnaviae-Pons Augusti și Sarmizegetusa. Așa cum putem constata, așezarea romană de la Tibiscum apare pe Tabula Peutingeriana de două ori menționată, fiind singurul caz de acest fel din Dacia, fapt ce a constituit subiecte de polemică ce nu au avut nimic comun cu cercetarea arheologică. Astăzi, datorită cercetărilor arheologice sistematice efectuate de-o parte și de alta a râului Timiș controversele nu-și mai au locul. Un ultim izvor literar antic îl constituie Geograful din Ravenna, autor creștin necunoscut care a trăit la Ravenna în secolul al VII-lea d.Chr. A redactat "Descrierea lumii" în cinci cărți. Izvorul principal al lucrării pare sa fi fost originalul hărții Tabula Peutingeriana. Elementele vechi din lucrare derivă dintr-un prototip geografic care a stat la baza lucrării "Itinerarium Antonini". Cert este faptul că acest autor menționează așezarea antică sub denumirea de Tibis, Tiviscum (Geograful din Ravenna, IV, 14.). Inscripțiile descoperite redau forma probabil corectă a rostirii de Tibiscum, așa cum o întâlnim sub forma prescurtarilor TIB, TI…, T..

Fondarea așezărilor romane de la Tibiscum[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al II-lea d.Chr. romanii fondează la vărsarea râului Bistra în Timiș primele așezări. Acestea sunt fortificații militare de pământ, având construcțiile interioare din lemn și folosite pentru apărarea principalei căi de acces spre noua capitală a Daciei Romane fondată în anul 106 d.chr. Pe partea stangă a râului Timiș, numită de noi Tibiscum-Jupa sunt cunoscute mai multe etape în evoluția fortificației militare. Încă din timpul războaielor daco-romane se pare că a existat un castellum de pământ cu dimensiunile de 60 X 60 m, transformat într-un castru, la început din pământ și mai apoi din piatră, cu dimensiunile de 110 X 101 m. Pe dreapta Timișului în așezarea de la Tibiscum-Iaz, este construită o fortificație din pământ cu dimensiunile de 90 X 60 m ce va fi discutată și analizată mai jos. După cucerirea Daciei și transformarea ei în provincie romană, la Tibiscum ca și în toată provinca nou formată pe lângă militarii staționați în castre, sunt aduși și primii coloniști. Aceștia sunt de fapt membrii familiilor militarilor, negustorii, comercianșii, meșteșugarii și constructorii care fondează și primele așezări. În imediata apropiere a castrului militar de la Tibiscum-Jupa, terenul afectat din ager publicus este pus la dispoziția noilor coloniști care își construiesc clădiri, magazii sau ateliere, la început din bârne de lemn, și mai apoi din piatră. Aceste așezări fondate de către coloniști au la început statutul de vicus militar, în cazul castrelor militare auxiliare, și de canabae în cazul castrelor militare legionare. Datorită creșterii numărului de coloniști din aceste așezări asistăm în prima jumătate a secolului al II-lea d.Chr. la o adevarată explozie urbană concretizată prin transformarea noilor așezări în municipii. Aflată într-o poziție geografică deosebită, Tibiscumul cunoaște o evoluție rapidă datorată în principal comerțului. Toate produsele schimbate între Mediterană și Provincia Dacia, tranzitau văile Timișului și ale Pogonișului. În acest sens încă din prima jumătate a secolului al II-lea în vicusul militar de la Tibiscum asistăm la prefaceri profunde, materializate prin transformarea clădirilor din lemn în construcții din piatră dispuse după o anumită tramă stradală.

Demografie[modificare | modificare sursă]


Circle frame.svg

Componența etnică a municipiului Caransebeș

     Români (82.14%)

     Romi (2.13%)

     Ucraineni (1.39%)

     Germani (1.07%)

     Necunoscută (12.0%)

     Altă etnie (1.23%)


Circle frame.svg

Componența confesională a municipiului Caransebeș

     Ortodocși (77.07%)

     Romano-catolici (3.49%)

     Penticostali (2.41%)

     Baptiști (3.5%)

     Necunoscută (12.18%)

     Altă religie (1.31%)

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Caransebeș se ridică la 24.689 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 28.301 locuitori.[1] Majoritatea locuitorilor sunt români (82,15%). Principalele minorități sunt cele de romi (2,13%), ucraineni (1,4%) și germani (1,07%). Pentru 12,01% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[2] Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (77,07%), dar există și minorități de baptiști (3,5%), romano-catolici (3,5%) și penticostali (2,42%). Pentru 12,19% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4]

Evoluția populației la recensăminte:


Politică[modificare | modificare sursă]

Primarul orașului este Marcel Vela, din PNL. Consiliul local al municipiului este alcătuit din 19 membri, împărțiți astfel:

    Partid Locuri Componența Consiliului
  Alianța Dreptate și Adevăr (9 PNL și 2 PD) 11                      
  Partidul Social Democrat 5                      
  Partidul România Mare 2                      
  Independenți 1                      

Economie[modificare | modificare sursă]

Caransebeșul, una dintre cele mai vechi așezări din Banat, în secolul al XVI-lea, devenise unul dintre cele mai importante centre comerciale din regiune fiind favorizat de așezarea sa geografică la intersecția drumurilor comerciale ale Europei de sud-est și ale Europei Centrale.

Istoricul ungur Pesty Frigyes (născut la Timișoara) menționa că la 1449 Caransebeșul era cunoscut ca un oraș comercial de prim rang.

Clădirea poștei

Activități economice intense sunt menționate în documente din secolul al XIX-lea. Astfel, în 1874, aici erau înregistrați 21 comercianți și 39 meseriași, existau muncitori în făbricuțele orașului sau în pădurile Comunității de Avere, iar cei mai mulți locuitori se îndeletniceau cu agricultura și creșterea animalelor. În 1875, este construită gara Caransebeș și depoul de locomotive. Sunt terminate liniile ferate spre Timișoara (1876) și Orșova (1878).

Între 1830 - 1831, la Caransebeș, peste râul Timiș, se realizează - folosind dimensiuni metalice fabricate în uzină (fier pudlat) - primul pod metalic în arc, cu calea jos, de către inginerul Carol Maderspach, unul dintre proprietarii Uzinei de metalice și de minerit din Rusca Montană.

În anul 1885, se construiește o hidrocentrală electrică, se pare prima hidrocentrală din Europa și a doua din lume, de către Asociația Schmidt și Dachler, astfel că între 1885-1888 Caransebeșul este iluminat electric cu becuri Edison (la Timișoara acest lucru se întâmpla cu 6 luni înainte), timp în care în orașele mari ale lumii se discuta întâietatea gazului de iluminat sau petrolului lampant. Vechea turbină cu ax vertical este înlocuită în 1905 cu o turbină Francis care funcționează până în 1929.

Dezvoltarea economică a dus la apariția mai multor societăți și asociații: Casa de păstrare, Camera comercială, Asociația meseriașilor. Începuturile industriale ale prelucrării lemnului în Caransebeș datează din anul 1912, când apare societatea Mundus, devenită mai apoi Combinatul de prelucrare a lemnului Balta Sărată din care azi mai functioneaza o parte divizata in societatea Mobirom.

După Marea Unire din 1918, orașul se dezvoltă puternic. Comerțul și meșteșugurile înfloresc. Lemnul din pădurile Comunității de Avere va contribui la dezvoltarea prelucrării și comercializării lemnului (fabrici de mobilă, butoaie, parchet, cherestea, furnir). Apar în oraș și fabrici de cărămidă, țiglă și teracote, dar cea mai mare parte a populației lucra în agricultură. În Caransebeș sunt deschise mai multe bănci și case de păstrare pentru finanțarea activităților economice. Se dezvoltă și atelierele de reparații vagoane.

După al Doilea Război Mondial au apărut noi întreprinderi și au fost modernizate cele existente. Astfel, în 1971, este dată în folosință uzina de construcții de mașini – ICM, triajul CFR este extins, transportul auto de mărfuri și călători se dezvoltă, iar în 1979 este inaugurat aeroportul din Caransebeș.

În intervalul de până la Revoluția din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forțată a economiei caransebeșene, în cadrul celei românești, în general.

Liceul „Traian Doda”

După 1990 s-au făcut resimțite rezultatele dezvoltării mult prea ambițioase, nejustificate și disproporționate a industriei. Multe din reperele industriale de referință și-au închis, total sau parțial, porțile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel național, a nivelului de trai și a gradului de dezvoltare al urbei. Dezvoltarea economică în ultimii ani s-a făcut fără existența unei strategii minime de dezvoltare a orașului și zonei.

Privatizarea în turismul zonei s-a făcut în pripă, fără a avea obiective bine conturate, fără un sprijin și o coordonare necesară a statului, postprivatizare, fără implicarea acestuia în rezolvarea problemelor de infrastructură și de mediu, în promovarea de programe turistice.

Caransebeșul are multe atuuri pentru a se dezvolta rapid în viitor și enumerăm câteva:

  • poziția geografică, în apropierea granițelor cu Ungaria și Serbia;
  • condițiile geografice (climă, hidrogeologice) favorabile;
  • nod de circulație rutieră, feroviară, aeriană;
  • populație cu un grad ridicat de toleranță, nivel redus de conflicte sociale între cetățeni;
  • infrastructură tehnică de alimentare cu apă, canal, de apărare contra inundațiilor, alimentare cu energie electrică și gaze naturale, relativ dezvoltată;
  • rețea de telecomunicații extinsă, modernizată;
  • rețea de fibre optice;
  • acoperire integrală cu telefonie mobilă;
  • forța de muncă relativ numeroasă, înalt calificată, la costuri scăzute, de toate gradele de pregătire;
  • rețea de învățământ dezvoltată și diversificată;
  • privatizare extinsă, număr mare de IMM-uri;
  • potențial turistic și agroturistic ridicat;
  • grad de poluare relativ redus.

Este necesară elaborarea unei astfel de strategii pentru a se pune la dispoziția celor interesați în progresul economic al zonei un mod unitar de gândire, care va fi benefic pentru o dezvoltare armonioasă și durabilă a Caransebeșului și a zonei. Se impune o mai puternică integrare a Zonei Caransebeș în Regiunea V Vest și în Euroregiunea Dunăre - Criș - Mureș - Tisa și constituirea unui mediu favorabil vieții și activităților economice.

Banca Comercială Română - Agenția Caransebeș

Atingerea acestui scop este posibilă doar într-un cadru global - economic, social, cultural – de dezvoltare durabilă, sub toate aspectele – temporal, calitativ și ecologic. În vederea îndeplinirii acestor deziderate, se urmărește, înainte de toate, asigurarea creșterii economice stabile, prin crearea și/sau dezvoltarea acelor ramuri și subramuri ale economiei zonei, care exploatează la maximum potențialul local existent. Dezvoltarea zonei se bazează, în principal, pe acțiunile întreprinzătorilor privați.

În acest scop, se preconizează creșterea atractivității mediului de afaceri, îmbunătățirea infrastructurii fizice (tehnice) și instituționale dependente de organele puterii locale, adoptarea unor reglementări locale coerente și stabile, vizând atragerea investitorilor autohtoni și, mai ales, străini. Observând tendințele dezvoltării economiei mondiale, se urmărește, în mod deosebit, facilitarea implementării în zonă a unor activități industriale competitive – utilizând tehnologii avansate, producătoare de rate ridicate ale valorii adăugate a produselor – și a activităților de prestări de servicii, de nivel calitativ ridicat. Se impune implementarea în zonă a tehnologiilor înalte, cât și formarea/recalificarea forței de muncă în conformitate cu cerințele economiei reale moderne preconizate a fi specifică zonei. De asemenea este necesară încurajarea apariției de mici întreprinderi, mobile și dinamice, precum și dezvoltarea ramurii serviciilor.

Această dezvoltare durabilă, competitivă, poate fi obținută doar într-un climat social stabil, coeziv și participativ. Conceptul are în vedere asigurarea participării locuitorilor la o viață culturală activă, sprijinirea activității tuturor cultelor din zonă, în spiritul ecumenismului, asigurarea condițiilor necesare pentru ca toți locuitorii să conviețuiască în armonie în zonă. Conceptul de dezvoltare acordă importanța cuvenită asigurării unor servicii de sănătate și de asistență socială pentru persoanele și grupurile defavorizate de înaltă calitate. Dezvoltarea economică a zonei nu poate fi un scop în sine. Ea se va realiza pentru a îmbunătăți nivelul de trai al locuitorilor, pentru a le asigura o viață mai prosperă și mai frumoasă. Una din preocupările esențiale ale organelor decizionale din zonă va trebui să fie și compatibilizarea legislației locale, cu aquis-urile comunitare, acceptate de către România prin acordul privind parteneriatul pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

Statuia lui Traian Doda

După revoluție, orașul Caransebeș și-a regăsit resursele de dezvoltare în inițiativa privată, dovada fiind mulțimea firmelor care activează în oraș și potențialul lor. Exporturile în creștere impun realizarea unui punct vamal în Caransebeș, deziderat care se împotmolește, de mai mulți ani, în birocrația centrală.

Turismul reprezintă sectorul cu cel mai mare potențial de dezvoltare. Domeniul Turistic Scorilo (Poiana Mărului, Muntele Mic, Țarcu) - prin modernizarea DJ 608A (37,5 km), Caransebeș - Muntele Mic, continuarea drumului din Valea Șucu, care va lega Poiana Mărului de Muntele Mic, construcția unui drum de acces de 4 km până la stația meteorologică Cuntu și stimularea turismului rural – este cuprins într-un plan de dezvoltare pe termen lung. Construcția variantei III a șoselei de ocolire a orașului va da un puternic impuls dezvoltării unei zone industriale în jurul traseului ei.

Adevăratul potențial economic al Caransebeșului nu a fost pus în valoare niciodată până acum. Așezarea geografică și resursele nelimitate ale zonei fac din Caransebeș un oraș atractiv și de perspectivă.

Stemă[modificare | modificare sursă]

Stema municipiului Caransebeș, se compune dintr-un scut curbat la bază, tăiat-despicat în talpă. Primul cartier, pe roșu, conține o cetate medievală de argint, cu două turnuri ascuțite și poartă centrală închisă, însoțită de un "soare-răsare" și o lună, ambele de aur. Deasupra cetății planează un braț drept înzăuat cu spadă, tot de argint. Cartierul al doilea, pe albastru, îl prezintă pe Sfântul Gheorghe ecvestru, străpungând cu sulița anticristul reprezentat printr-o amfipteră, totul de argint. Aureola Sfântului Gheorghe și solzii animalului sunt executate din aur. Al treilea cartier, pe aur, reprezintă un soldat roman cu scutul lăsat, sprijinindu-se într-o suliță cu vârful în jos, totul de culoare albă, ce sugerează marmura. Scutul este timbrat de o coroană murală din argint cu cinci turnuri crenelate, simbolizând statutul de municipiu al localității.

Semnificația elementelor însumate: Armele primului cartier fac trimitere la secolul al XIII-lea, perioadă în care Caransebeșul este atestat documentar și în care orașul fortificat cunoaște o puternică dezvoltare. Urbea este cunoscută ca un bastion de apărare a creștinătății împotriva invaziei păgâne, iar cei doi aștri semnifică libertatea, belșugul, veșnicia, dar și înnoirea Caransebeșului. Cartierul albastru, care semnifică credință, speranță și sinceritate, este rezervat credinței creștine a locuitorilor. Sfântul militar, patron spiritual al Episcopiei de Caransebeș, reprezintă victoria Binelui împotriva Răului.

Soldatul roman din ultimul cartier este întruchiparea lui Virtus, zeu roman al curajului, și face trimitere la virtuțile tradiționale: cinstea, curajul, sinceritatea, modestia, însușiri morale tipice locuitorilor acestei așezări.

Personalități[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 - populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu - Fundația Culturală pentru Inovație). http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002/etnii2002.zip. Accesat la 6 august 2013. 
  2. ^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_Tab_8.xls. Accesat la 5 august 2013. 
  3. ^  Vicenţiu Grozescu, Istoria districtelor româneşti din Banatul timişan, "Familia", nr. 16-31, Oradea, 1890 passim.
  4. ^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. http://www.recensamantromania.ro/wp-content/uploads/2013/07/sR_TAB_13.xls. Accesat la 5 august 2013. 

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Monografia orașului Caransebeș: împreună cu monografiile bisericilor, a episcopiei, a institutului teologic și pedagogic și cu bibliografiile celor care au lucrat în aceste instituții, Andrei Ghidu, Iosif Bălan, Editura Mirton, 2000
  • Tiparul Românesc Diecezan din Caransebeș: 1885-1918, Petru Călin, Editura Banatica, 1996

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Caransebeș

Vezi și[modificare | modificare sursă]