Limba sârbocroată

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Limba sârbocroată este un termen de specialitate creat de lingvişti sârbi şi croaţi pentru a desemna limba vorbită de sârbi, croaţi, bosniaci şi muntenegreni. În fosta Iugoslavie era şi denumirea uneia dintre limbile oficiale, pe lângă limba slovenă şi limba macedoneană. Variante oficiale ale acestei denumiri mai erau „limba croatosârbă”, „limba sârbă sau croată” şi „limba croată sau sârbă”.

Din punctul de vedere al sociolingvisticii, termenul „limba sârbocroată” denumeşte o limbă abstand, adică dialectele şi graiurile sale prezintă suficiente trăsături structurale comune obiectiv stabilite pentru a constitui o limbă unitară. În acelaşi timp, această entitate lingvistică constă din patru limbi standard aparte, care formează tot atâtea limbi ausbau, fiecare având statut de limbă oficială:

• limba sârbă, în Serbia, Bosnia şi Herţegovina, precum şi în unele localităţi din Croaţia^[1] şi Muntenegru^[2]

• limba croată, în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, precum şi în unele localităţi din Serbia^[3] şi Muntenegru

• limba bosniacă, în Bosnia şi Herţegovina, precum şi în unele localităţi din Serbia^[4] şi Muntenegru

• limba muntenegreană, în Muntenegru

[modifică] Scurt istoric al ideii de limbă sârbocroată

Ideea de limbă sârbocroată apare pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul luptei pentru emancipare naţională a sârbilor şi a croaţilor, care trăiesc sub stăpâniri străine. În Croaţia este epoca Reînnoirii naţionale croate promovată de Mişcarea ilirică. Ljudevit Gaj, conducătorul acesteia, este în acelaşi timp lingvistul care contribuie cel mai mult la stabilirea standardului limbii croate literare moderne, pe care îl fundamentează pe dialectul štokavian cu pronunţare (i)jekaviană. În aceeaşi perioadă, în Serbia, Vuk Stefanović Karadžić lucrează la standardizarea limbii sârbe pe baza aceluiaşi dialect. Există chiar un acord semnat la Viena, în 1850, de către şapte cărturari croaţi şi sârbi, printre care şi Vuk Karadžić, care stabileşte unele norme comune pentru limbile croată şi sârbă.

Începând cu epoca aceea, domeniul lingvisticii interferează cu cel politic până în zilele noastre, relaţia dintre croată şi sârbă pendulând de la o epocă la alta între ideea unei limbi unice şi cea a două limbi aparte, în funcţie de evenimentele istorice prin care trec vorbitorii lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mişcările de independenţă se intensifică. Pentru mulţi croaţi aceasta nu se poate cuceri decât împreună cu ceilalţi slavi de sud, în primul rând cu sârbii. Episcopul croat din Đakovo, Josip Juraj Strossmayer, elaborează în 1866 un prim program de unificare a slavilor de sud din Imperiul Habsburgic, folosind termenul „iugoslav”, şi întemeiază la Zagreb Academia Iugoslavă de Ştiinţe şi Arte. Dintre şcolile lingvistice care se formează în Croaţia, cea numită a „vukoviştilor croaţi” sau a „tinerilor gramaticieni” urmează ideile lui Vuk Karadžić. Influenţa lor este mare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, ei reuşind să impună definitiv stadardul limbii croate bazat pe dialectul štokavian. Lingviştii europeni care studiază limba sârbilor şi a croaţilor o consideră una şi aceeaşi limbă.

Apropierea dintre sârbă şi croată continuă după Primul Război Mondial, de data aceasta în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit mai târziu Regatul Iugoslav, sub egida Serbiei, ţară învingătoare în război. Ideea de limbă sârbocroată este din ce în ce mai mult promovată de autorităţile de la Belgrad, ba mai mult, acestea încearcă să impună sârba cu pronunţare ekaviană ca limbă a întregului stat, ceea ce nu este pe placul croaţilor doritori de independenţă.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fiinţează Statul Independent al Croaţiei, satelit al Germaniei naziste, care persecută minoritatea sârbă. Pe plan lingvistic se practică depărtarea cât mai mare a limbii croate de cea sârbă, prin încercări de „purificare” de elementele necroate.

În Iugoslavia comunistă, promovarea limbii sârbocroate şi încercările de a estompa diferenţele dintre sârbă şi croată devin componente ale politicii lingvistice oficiale, acceptată şi de comuniştii croaţi, ceea ce reiese clar din acordul de la Novi Sad (1954), semnat de 25 de lingvişti şi scriitori, 18 sârbi şi şapte croaţi. În acesta se prevede că limba comună a sârbilor, croaţilor, muntenegrenilor şi bosniacilor este sârbocroata, care poate fi numită şi croatosârbă, având două variante literare, sârba şi croata.

În urma relativei liberalizări a regimului iugoslav din anii 1960, intelectualii croaţi îşi manifestă nemulţumirea cauzată de dominaţia limbii sârbe în organismele oficiale. În 1967, şapte lingvişti şi scriitori semnează „Declaraţia despre situaţia şi denumirea limbii literare croate”, prin care revendică egalitatea în drepturi nu a trei, ci a patru limbi din Iugoslavia: slovena, croata, sârba şi macedoneana, precum şi încetarea dominaţiei limbii sârbe pe plan statal şi în instituţiile federale. În anii 1970, în Croaţia, limba literară croată este declarată entitate aparte.

[modifică] Situaţia actuală

De la începutul anilor 1990, în cursul procesului de destrămare a Iugoslaviei, tendinţele naţionaliste se accentuează. Autorităţile fiecărei ţări suverane nou formate folosesc şi limba cu scopul făuririi naţiunii respective. Astfel sârba, croata, bosniaca şi muntenegreana devin limbi oficiale aparte, iar termenul „limbă sârbocroată”, apărut tot din motive politice, este considerat compromis.

În urma proclamării independenţei Croaţiei (1991), tendinţele puriste destinate să despartă limba croată de cea sârbă se întăresc în această ţară, „sârbismele” şi „internaţionalismele” fiind denunţate şi respinse. Se reintroduc în limba croată numeroase cuvinte mai mult sau mai puţine ieşite din uz de mai multe decenii şi se creează neologisme cu bază slavă^[5].

În Serbia, tendinţele puriste se manifestă în mai mică măsură. Nu au avut loc o revoluţie lingvistică destinată să elimine cuvintele „nesârbeşti” din limbă, nici o reformă a limbii, nici acţiuni de epurare. De exemplu, deşi constituţia prevede că limba oficială a statului este sârba scrisă cu alfabetul chirilic^[6], alfabetul latin se menţine în folosinţă curentă.

Limba bosniacă devine oficială şi se elaborează standardul ei în urma înfiinţării statului independent Bosnia şi Herţegovina.

Constituţia Muntenegrului, independent din 2006, prevede că limba oficială a ţării este limba muntenegreană, având şi aceasta standardul său.

[modifică] Denumirea limbii de către vorbitorii ei

Majoritatea vorbitorilor nu şi-a desemnat niciodată limba ca fiind sârbocroata. Acesta era un termen de specialitate folosit şi de oficialităţi. Sârbii au afirmat totdeauna că vorbesc sârbeşte, iar croaţii că vorbesc croata. Muntenegrenii considerau în general că vorbesc sârba sau, uneori, muntenegreana, iar bosniacii spuneau că vorbesc croata sau, uneori, sârba sau bosniaca. Şi astăzi există o minoritate care afirmă că vorbeşte sârbocroata, dar numai statisticile din Croaţia operează cu acest termen. Aici numărul celor care declară ca limbă maternă sârbocroata este de 4.961, iar al celor cu limba maternă croatosârba – de 2.054, în total 7.015 persoane dintr-un număr de 4.437.460 de locuitori^[7]. În Serbia, după datele recensământului din 2002^[8], şi în Muntenegru, conform celor ale recensământului din 2003^[9], în aceste ţări n-ar fi vorbitori de sârbocroată. Pentru Bosnia şi Herţegovina nu sunt disponibile date despre numărul locuitorilor după limbile vorbite^[10].

Marea majoritate a vorbitorilor limbii numite cândva oficial sârbocroată îşi denumesc limba cu unul din termenii „sârbă”, „croată”, „bosniacă” şi „munetenegreană”.

[modifică] Denumirea limbii în afara fostei Iugoslavii

În unele ţări, statisticile care iau în seamă limba maternă a locuitorilor continuă să folosească termenul „sârbocroată”. În Elveţia se iau în considerare numai vorbitorii de sârbocroată^[11], iar în Canada se menţionează separat vorbitorii de sârbă, de croată şi de sârbocroată ^[12]. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a adoptat denumirea oficială folosită în Bosnia şi Herţegovina, „limba bosniacă/croată/sârbă”, prescurtată BCS.

[modifică] Opinii ale lingviştilor

Controversele în jurul termenului „sârbocroată” sunt foarte vii de la dezintegrarea Iugoslaviei, nu numai între lingvişti sârbi şi croaţi, ci şi printre cei sârbi şi cei croaţi. Unii afirmă existenţa entităţii pe care continuă să o numească sârbocroată, alţii o recunosc şi o numesc diasistem, alţii refuză să o trateze ca entitate şi, prin urmare, nu o denumesc nicicum.

[modifică] Lingvişti sârbi

Unii lingvişti sârbi, precum Vera Bojić, Predrag Dragić Kijuk, Miloš Kovačević şi Tiodor Rosić^[13], sunt de părere că toţi vorbitorii dialectului štokavian sunt sârbi şi vorbesc sârbeşte, fie că sunt ortodocşi, catolici sau musulmani. Altfel spus, îi înglobează printre vorbitorii limbii sârbe nu numai pe muntenegreni, ci şi pe croaţii care vorbesc acest dialect şi pe toţi bosniacii.

Alţi lingvişti sârbi nu împărtăşesc această opinie, de pildă Pavle Ivić, Drago Ćupić, Novica Petković, Branislav Brborić şi Slobodan Remetić, care i se opun în numele Comitetului pentru Standardizarea Limbii Sârbe^[14], precum şi Ivan Klajn^[15] şi Predrag Piper^[16]. Acesta face distincţia dintre punctul de vedere sociolingvistic, după care sârba şi croata sunt limbi aparte, şi cel lingvistic, care le consideră ca o singură limbă. În privinţa termenului pentru a o denumi, el afirmă: „şi în zilele noastre lingviştii folosesc deseori, alături de denumirea limba sârbă sau limba croată, termenii limba sârbocroată sau croatosârbă ca denumiri lingvistice ale acestei limbi”. Acelaşi autor constată că în prezent, în Serbia, „politica lingvistică şi planificarea lingvistică se organizează în jurul noţiunii de limbă literară sârbă şi nu cea de limbă sârbocroată”^[17]. Pavle Ivić afirmă că „limba vorbită de sârbi se numeşte cel mai adesea sârbocroată în ştiinţă”, precizând că este vorbită şi de croaţi, şi de musulmanii din Bosnia şi Herţegovina, croaţii numind-o croată, iar sârbii – sârbă^[18]. Alt lingvist sârb, Ranko Bugarski, spune că limba sârbocroată „continuă să trăiască, deşi în mod neoficial”^[19].

[modifică] Lingvişti croaţi, bosniaci şi muntenegreni

Unii lingvişti croaţi admit existenţa entităţii lingvistice discutate, dar resping termenii sârbocroată şi croatosârbă ca fiind compromişi. Dalibor Brozović propune în locul lor termenul „diasistem slav de centru-sud”^[20], preluat din dialectologie. Ideea şi denumirea sunt adoptate de alţi lingvişti croaţi, precum Mijo Lončarić^[21], Ranko Matasović^[22], Josip Lisac^[23]. Sunt şi lingvişti bosniaci care împărtăşesc acest punct de vedere, de exemplu Dževad Jahić şi Senahid Halilović^[24]. Lingvistul muntenegrean Vojislav Nikčević, principalul promotor al ideii de limbă muntenegreană, preferă termenul „diasistem štokavian”, adică ignoră celelalte dialecte cuprinse în „sârbocroată”: čakavian, kajkavian şi torlakian.

Alţi lingvişti croaţi resping orice comunitate de limbă între croaţi, sârbi, muntenegreni şi bosniaci, afirmând că nu trebuie să se ocupe de asemănările dintre limbile lor, ci numai de limba croată. Prin urmare, ei nu acceptă nici termenii sârbocroată/croatosârbă, nici termenul diasistem slav de centru-sud. Un exemplu al acestei atitudini este cel al lui Zvonko Pandžić^[25] care vede în acest din urmă termen doar un avatar al denumirii „sârbocroată”.

În fine, sunt şi lingvişti croaţi care cred că cele patru limbi standard sunt una şi aceeaşi limbă din punctul de vedere al lingvisticii. Este, de exemplu, părerea lui Dubravko Škiljan^[26]. Radoslav Katičić spune în legătură cu graiurile croate din Herţegovina şi cele sârbe că sunt „dialecte diferite ale aceleiaşi limbi”^[27]. Snježana Kordić afirmă că este vorba de o limbă unitară atât din puncte de vedere lingvistic, cât şi sociolingvistic, şi că nu există nici un motiv să nu se mai numească sârbocroată^[28].

Autorităţile centrale din Bosnia şi Herţegovina au găsit o formulă pentru a trata împreună bosniaca, croata şi sârba, considerându-le totodată limbi aparte. Aceasta se manifestă, de exemplu, în programele şcolare de limbă maternă, care sunt unice pentru cele trei limbi^[29]. Lingvistul Nedad Memić foloseşte şi el prescurtarea BHS, pe care o declină ca orice substantiv (exemplu: u BHS-u ’în (limba) BCS’)^[30].

[modifică] Alţi lingvişti

Nu există unitate terminologică nici între lingvişti din alte ţări atunci când este vorba de fosta sârbocroată. Unii lingvişti folosesc termenul „sârbocroată”, de exemplu Robert D. Greenberg, care constată în acelaşi timp „dezintegrarea limbii sârbocroate unificate” şi vorbeşte despre cele „patru limbi urmaşe ale sârbocroatei”^[31].

Alţi lingvişti adoptă termenul diasistem slav de centru-sud, de exemplu Svein Mønnesland, care scrie: „Limba vorbită de croaţi, sârbi, musulmanii din Bosnia (sau bosniaci) şi muntenegreni poate fi calificată ca o singură limbă slavă, în sens lingvistic […]. Această limbă sau arie lingvistică situată între limbile slovenă şi bulgară/macedoneană poate fi numită slavă de centru-sud (pentru a evita termenul contestat sârbocroată)”^[32]. Juhani Nuorluoto este un alt autor care foloseşte acest termen^[33].

În unele universităţi, limba se predă cu denumirea „bosniacă/croată/sârbă (BCS)”^[34]. Wayles Brown şi Theresa Alt sunt autorii unui manual intitulat A Handbook of Bosnian, Serbian, and Croatian (Manual de bosniacă, sârbă şi croată)^[35], în care folosesc abrevierea BCS. În 1999, Paul-Louis Thomas folosea încă termenul sârbocroată ^[36], dar în 2008 apare pe situl Universităţii Sorbonne-Paris IV ca profesor de „limba şi literaturile bosniacă, croată, muntenegreană şi sârbă (BCMS)”^[37].

[modifică] Note şi referinţe

[modifică] Vezi şi

• Limba sârbă
• Limba croată
• Limba bosniacă
• Limba muntenegreană
• Lista Swadesh a limbilor croată şi sârbă

[modifică] Bibliografie

• ro Sala, Marius; Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile lumii, Mică enciclopedie, Bucureşti, E.Ş.E., 1981
• fr Thomas, P.-L., Serbo-croate, serbe, croate..., bosniaque, monténégrin : une, deux..., trois, quatre langues ? (Sârbocroată, sârbă, croată..., bosniacă, muntenegreană: una, două..., trei, patru limbi?), în „Revue des Etudes Slaves”, nr. 66/1, 1994.
• fr Thomas, P.-L., Fonction communicative et fonction symbolique de la langue (sur l’exemple du serbo-croate : bosniaque, croate, serbe) (Funcţia comunicativă şi funcţia simbolică a limbii (exemplul sârbocroatei: bosniacă, croată, sârbă), în „Revue des Etudes Slaves”, nr. 70/1, 1998.
• fr Thomas, P.-L, Bosniaque, croate, monténégrin, serbe : de l’étude d’une langue à l’identité des langues (Bosniaca, croata, muntenegreana, sârba: de la studierea unei la limbi la identitatea limbilor), în „Revue des Etudes slaves”, nr. 74/2-3, 2003.

[modifică] Legături externe

• en Jovanović, Natalija, Serbian Language: Origins, Evolution and Dialects (Limba sârbă: origini, evoluţie şi dialecte)
• fr Une idéologie linguistique. Serbe, monténégrin, croate et bosniaque: quatre langues en une (O ideologie lingvistică. Sârba, muntenegreana, croata şi bosniaca: patru limbi în una)
• en McLennan, Sean, Sociolinguistic Analysis of “Serbo-Croatian” (Analiză sociolingvistică a limbii sârbocroate), în „Calgary Working Papers in Linguistics”, vol. 18, 1996