Imperiul German (1933-1945)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Marele Imperiu German
Großdeutsches Reich1
1933 – 1945
Drapel Stemă
Steag Stema Germaniei naziste
Deviză națională
"Ein Volk, ein Reich, ein Führer."
"Un popor, un imperiu, un conducător."
Imn național
Das Lied der Deutschen 2
Localizarea {{{nume_genitiv}}}
Germania în 1941, înainte de invadarea Uniunii Sovietice
Capitală Berlin
Limbă/limbi germană
Formă de guvernare Dictatură
Führer
 - 19341945 Adolf Hitler
 - 1945 Karl Dönitz
Istorie
 - Fondare 30 ianuarie 1933
 - Abolirea 5 iulie 1945
Monedă Goldmark (până în 1914)
Papiermark (după 1914)
Precedat de
Succedat de
Flag of Germany (3-2 aspect ratio).svg Republica de la Weimar
Flag of Saar 1920-1935.svg [[Saar]]
Flag of Austria.svg Prima Republică a Austriei
Flag of Czechoslovakia.svg Cehoslovacia
Flag of Luxembourg.svg Marele Ducat al Luxemburgului
Zonele aliate de ocupație din Germania
Zonele aliate de ocupație din Austria
Cehoslovacia
Republica Populară Polonia
Luxembourg
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia
1. Între 1933 și 1943 Deutsches Reich, după aceea Großdeutsches Reich.
2. Era folosită doar prima strofă.

Germania nazistă, Germania hitleristă, Germania fascistă și al Treilea Reich (al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933-1945) desemnează statul german în perioada anilor 1933 - 1945, când țara a stat sub controlul ferm al partidului totalitar nazist NSDAP - Partidului Muncitoresc German Național-Socialist - și a fost condusă de regimul dictatorial al liderului nazist, Adolf Hitler, denumit de germani în acea perioadă „der Führer”, în traducere „Conducătorul”.

„Al Treilea Reich” este traducerea termenului german Drittes Reich și este folosit ca sinonim pentru Germania nazistă. Termenul se referă mai mult la statul nazist și guvernarea lui monopartită decât la țara și poporul ei. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1922, ca titlu de carte, de către scriitorul conservator Arthur Moeller van den Bruck. A fost adoptat de propaganda nazistă, care considera Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană ca primul Reich, Imperiul German dintre anii 18711918 ca pe cel de-al doilea, și propriul lor regim ca pe cel de-al treilea. Numerotare a fost făcută și pentru a sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919-1933. Cucerirea puterii de către naziști a fost un proces complex.

Cel de-al Treilea Reich s-a supranumit „Reich-ul milenar” (sau „Reich-ul de o mie de ani”), întrucât conducătorii naziști voiau astfel să propage ideea că ideologia și puterea nazistă sunt invincibile, vor dura chiar și 1000 de ani, aidoma Sfântului Imperiu Roman (Imperiul romano-german). Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiționale germane cu simbolurile naziste în încercarea de a forța percepția că toate erau identice. Astfel, Partidul nazist a folosit termenul de „Al Treilea Reich” sau „Reich-ul milenar” pentru a face legătura dintre așa-numitul trecut glorios și viitorul, care se sugera că urma să fie de asemeni glorios. În momentele sale de glorie, cel de-al Treilea Reich controla cea mai mare parte a Europei. Totuși, din cauza înfrângerilor suferite în 1944 pe frontul de răsărit din partea Uniunii Sovietice, și pe frontul de vest din partea aliaților anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „Reich-ul milenar” nu a rezistat decât 12 ani, din 1933 până în 1945. Datorită acestei durate scurte unii istorici numesc Germania nazistă și „Reich-ul de 12 ani”. Există dovezi că Hitler nu agrea denumirea Drittes Reich, datorită faptului că ar fi sugerat o poziție inferioară predecesorilor săi.

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziștii au trimis armate importante de-a lungul și de-a latul Europei continentale, excepție făcând Elveția, Spania, Portugalia, Andora, Vaticanul, Suedia și zonele din preajma Munților Urali. Acțiunile belicoase au avut menirea creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania („Germania, capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între granițele ei pe toți apartenenții la Herrenrasse (cetățenii de origine germană "pură"). Acestă politică s-a soldat prin exterminarea a aproximativ 11 milioane de oameni de diverse etnii și categorii social-politice: evrei, rromi, opozanți politici (liberali, comuniști ș.a.), marginalizați ai societății (handicapați, homosexuali), în plus zeci de milioane de combatanți și civili din zonele de lupte au căzut victime ale războiului declanșat și purtat de naziști.

În România și Germania de azi folosirea simbolurilor naziste, printre care svastica (crucea încârligată), este interzisă prin lege (cu unele excepții).

Cronologia evenimentelor[modificare | modificare sursă]

  • 1919-1933 Republica de la Weimar, spre sfârșitul căreia au avut loc evenimentele care au dus la numirea lui Hitler în postul de cancelar (prim-ministru) al Germaniei (30 ianuarie 1933).
  • 1933 Gleichschaltung (română: nivelare; sunt măsuri legale luate de naziști pentru a transforma instituțiile publice democratice în cele ale statului totalitar).
  • 1935 Legile rasiale de la Nürnberg împotriva evreilor.
  • 1939-1945 declanșarea și desfășurarea Celui De-Al Doilea Război Mondial, însoțit de mari crime de război și genocid, război care a provocat moartea a circa 55 milioane de oameni.
  • 8 mai 1945 capitularea necondiționată a Germaniei naziste.

Politica antebelică, 1933-1939[modificare | modificare sursă]

În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci Franz von Papen, generalul Kurt von Schleicher a eșuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută, ci doar cea relativă. Totuși aceasta a ajuns pentru intrarea naziștilor în parlament. La 30 ianuarie 1933 președintele Germaniei Paul von Hindenburg îl numește cancelar pe Adolf Hitler.

Consolidarea puterii[modificare | modificare sursă]

Istoria Germaniei
Stema Germaniei
Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migrațiilor
Imperiu Francilor
Evul Mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului
Apariția națiunii germane
Confederația Rinului
Confederația Germană
Confederația Germană de Nord
Imperiul German
Imperiul German
Primul Război Mondial
Republica de la Weimar
Republica de la Weimar
Germania nazistă
Germania nazistă
Al Doilea Război Mondial
Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupația și împărțirea
Expulzarea germanilor
Republica Democrată Germană
Germania de Vest
Reunificarea Germaniei
Germania modernă
Germania

Portal Germania
 v  d  m 


Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27 februarie 1933 Hermann Göring a înscenat incendierea Reichstag-ului, acțiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum și alte legi și drepturi cetățenești. O consolidare mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru reconstruirea Reich-ului) de la 30 ianuarie1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la Weimar”, care era un stat federal puternic descentralizat, într-un stat centralizat. Au fost desființate parlamentele statelor federației, transferând drepturile suverane ale poporului guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale. Ultimul act administrativ, care a transformat practic peste noapte Germania într-o dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta dădea cancelarului Germaniei aceleași puteri legislative ca și cele ale Reichstag-ului, proclamând că șeful guvernului poate aproba amendamente la constituție în mod arbitrar, și asigurându-i cancelarului puteri speciale în caz de urgență, care suspendau practic toate libertățile civile și transformau Germania într-o țară cu un sigur partid politic.

La moartea președintelui Hindenburg la 2 august 1934 parlamentul dominat de naziști a unit funcțiile oficiale de Reichspräsident (președintele Reich-ului) și Reichskanzler (cancelar, prim-ministru) într-una singură, și l-a învestit pe Hitler cu noul titlu de Führer und Reichskanzler (conducător și cancelar al Reich-ului).

„Norddeutscher Bund” (Liga nord-germană) steagul din 1867 până în 1935 (interzis de nazişti ca fiind "reacţionar")

Doar armata a rămas independentă de controlul nazist. Membrii organizației paramilitare Sturmabteilung, prescurtat SA ("Cămășile brune"), au așteptat să obțină poziții dominante în noua configurație a puterii. Dorind să păstreze relațiile bune cu armata, Hitler a inițiat în noaptea de 30 iunie 1934 așa-zisa Noapte a cuțitelor lungi, o acțiune de epurare a liderilor SA ca și a altor inamici politici, acțiune dusă la îndeplinire de o altă structură de elită a naziștilor, SS-ul. La scurt timp după aceasta, comandanții forțelor armate regulate au jurat credință noului stăpân al Germaniei.

Înființarea unei forțe polițienești acționând în afara autorității civile, Gestapo (prescurtare de la Geheime Staatspolizei, poliția secretă de stat), a pus în lumină tactica naziștilor de a folosi mijloace de forță pentru a controla direct societatea germană. Luând exemplul epurărilor staliniste, această structură a „descoperit” peste 100.000 de "spioni" și de "trădători", toți fiind din rândul criticilor regimului și al disidenților. Cei mai mulți germani de rând, mulțumiți de creșterea economică și de standardul de viață îmbunătățit, au rămas tăcuți și supuși. Dar mulți oponenți politici, îndeosebi comuniști și socialiști, au fost pârâți de turnătorii omniprezenți, apoi încarcerați în închisori și lagăre, unde au fost maltratați, mulți dintre ei fiind chiar torturați și uciși. Numărul victimelor politice ucise sau dispărute în primii ani ai regimului nazist este estimat la mai multe zeci de mii.

Pentru opoziția politică din această perioadă, vezi Mișcarea germană de rezistență

Politica socială[modificare | modificare sursă]

Vezi de asemenea Politica rasială a Germaniei naziste

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul atingerii "purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Arta abstractă și arta de avangardă a fost scoasă din muzee și expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst („artă degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulțimile care vizitau aceste expoziții de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expozițiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulțime uriașă a stat la rând să vadă o expoziție de „artă degenerată” în München, în timp ce la expoziția oficială, unde erau puse pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

Naziștii și-au atins scopurile prin persecutarea și uciderea celor considerați impuri, pricipalele ținte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova și homosexualii.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetățenia germană și li s-a interzis să mai ocupe funcții în instituțiile statului. Cei mai mulți evrei germani angajați și-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de șomerii considerați corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziștii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acțiunea organizată pe plan național fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri și vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente pentru acest act nazist samavolnic se folosește denumirea Pogromnacht - noaptea pogromului. Drept consecință a situației create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietățile fiindu-le confiscate de statul nazist.

Naziștii au inițiat și alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviți” din populația germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfășurării căruia au fost uciși zeci de mii de germani handicapați și bolnavi incurabili. Această măsură criminală a fost luată în cadrul eforturilor de „menținere a purității rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau propagandiștii naziști. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost aplicate mai târziu și în lagărele de exterminare, culminând în ferocitate și brutalitate la holocaust și alte crime împotriva umanității. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale și până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Cercetări de dată recentă au arătat că naziștii s-au bucurat de sprijinul populației până târziu, spre sfârșitul războiului, în principal datorită programelor de asistență socială.

Politica economică[modificare | modificare sursă]

Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al Treilea Reich

. Atunci când naziștii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata șomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schițată o nouă politică economică pentru ridicarea națiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desființarea sindicatelor și impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creșterea masivă a deficitului bugetar. Însă, în același timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situația a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligațiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligațiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanțe mefo”. Deși s-a promis că aceste obligațiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbușirea fondurilor a fost amânată până după prăbușirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului prețurilor combinat cu o mare creștere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieței negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimiși în lagăre de concentrare sau împușcați pe loc) au împiedicat apariția fenomenului. Măsurile represive au ținut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaționistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe producția de export. Comerțul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.

Industria a rămas în cea mai mare parte nenaționalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obținerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare și resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcționari ai statului și reprezentanți ai sectorului privat. Concurența era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naționalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naționalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foștilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru și o bancă care finanța întreaga organizație.

Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunțat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producției de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Göring și-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia și problemele producției.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat și un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât și în amploare, cea mai importantă realizare fiind rețeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriașa organizație pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane și tranșee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producția pentru o reînarmare masivă, având ca scop creșterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldați până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite și moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

Statele marionetă[modificare | modificare sursă]

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Istoria militară a Germaniei pe durata celui de-al doilea război mondial
Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al doilea război mondial.
Drapelul nazist de război
Prizonieri morţi în lagărul Mittelbau-Dora (Nordhausen)

în 1939 acțiunile germane au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Polonia, Franța, Danemarca, Norvegia, Belgia și Olanda au fost invadate. La început, Anglia nu a putut face mult pentru a-i ajuta aliații europeni, iar Germania a supus Marea Britanie unui bombardament aerian intens pe durata bătăliei Angliei. După invadarea Greciei și a nordului Africii, Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, și a declarat război și SUA după atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din același an.

Persecutarea minorităților a continuat atât în Germania cât și în teritoriile ocupate sau dependente. Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutați în majoritate în ghetouri, unde au fost izolați de restul populației. În ianuarie 1942, la Conferința de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard Heydrich, a fost schițată așa-zisa „Soluția finală a problemei evreiești” (Endlösung der Judenfrage) din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ șase milioane de evrei, dar și alții (homosexuali, slavi, prizonieri politici), au fost exterminați în mod sistematic, și peste zece milioane de oameni au fost reduși cu forța la starea de sclavi. Acest genocid este denumit Holocaust, iar în limba ebraică Șoa. Germanii foloseau termenul eufemistic Endlösung — „soluție finală”. Mii de oameni erau transportați zilnic în lagărele de exterminare (supranumite și „fabricile morții”) sau în lagărele de concentrare (Konzentrationslager, abreviat oficial KL și postbelic KZ, pronunțat ca-țet). Lagărele de concentrare (unele dintre ele foste centre de detenție transformate mai apoi în uzine pentru uciderea în masă) aveau facilități pentru exploatarea muncii de sclavi a întemnițaților și pentru asasinarea condamnaților și distrugerea rămășițelor lor. Intenția a fost mai întâi internarea în lagărele de concentrare, de unde internații urmau să fie mutați și uciși în lagărele de exterminare din Răsărit (Polonia ș.a.).

În paralel cu Holocaustul, naziștii au dus o politică dură de cucerire, colonizare și exploatare a teritoriilor capturate de la Uniunea Sovietică și de la Polonia și a populației lor slave, ca parte a Generalplan Ost (planul general pentru est). Conform estimărilor, 20 de milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi ne-evrei și 7 milioane de soldați ai Armatei Roșii au fost uciși în ceea ce rușii au numit Marele război pentru apărarea Patriei. Planul nazist era să extindă Lebensraum („spațiul vital”) german spre est, dar pretextul lor oficial era acela al apărării civilizației occidentale împotriva bolșevismului.

Începând cu februarie 1943, după victoria de la Stalingrad, sovieticii au început o puternică contraofensivă împotriva armatelor germane, obținând în luna iulie o altă izbândă răsunătoare în bătălia de tancuri de la Kursk-Oriol. Până în februaruie 1944, armatele naziste au fost forțate să se retragă spre vest, până la fosta graniță a Poloniei, dând speranțe că războiul se va termina curând. Aliații au deschis în cele din urmă un al doilea front în Normandia în iunie 1944, dar sovieticii reușiseră deja să întoarcă soarta războiului împotriva naziștilor, în principal datorită eforturilor lor umane, cu numai aproximativ 5 - 15 % din materialele de aprovizionare venite din vest. Trupele sovietice care avansau spre vest au făcut joncțiunea cu cele ale aliaților lor occidentali pe fluviul Elba la 26 aprilie 1945 în dreptul localității Torgau.

La 30 aprilie 1945, după ce sovieticii pătrunseseră până în centrul capitalei Berlin, Hitler s-a sinucis. În perioada 48 mai 1945, forțele armate germane s-au predat necondiționat. Acesta a fost sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa și, odată cu crearea Comisiei Aliate de Control la 5 iunie 1945, cele patru Puteri Aliate „și-au asumat suprema autoritate în ceea ce privește Germania” (Declarația cu privire la înfrângerea Germaniei, Departamentul de Stat al SUA, Seria "Tratate și alte acte internaționale" nr. 1520).

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Puterile victorioase au împărțit Germania mai întâi în 4 zone de ocupație. La Conferința de la Potsdam granițele germane din zona sovietică de ocupație au fost mutate către vest, cea mai mare parte a teritoriului fiind dată Poloniei, ca o compensație pentru pierderea teritoriilor răsăritene poloneze în favoarea Uniunii Sovietice. Aproximativ jumătate din Prusia Orientală germană a fost anexată de către URSS, zonă numită în zilele noastre Kaliningrad. Exodul germanilor din Europa Răsăriteană, care a fost inițiat de Pactul Molotov-Ribbentrop, a fost terminat după război, când practic toți germanii din Europa Centrală au fost "reașezați" (alungați) la vest de linia Oder-Neisse, mutare care a afectat aproximativ 17 milioane de etnici germani. Zonele de ocupație franceză, americană și engleză au devenit mai târziu Germania de Vest, în timp ce zona sovietică a devenit Germania Răsăriteană comunistă. Germania de Vest s-a refăcut din punct de vedere economic până la sfârșitul anilor ’60, proces denumit Wirtschaftswunder – "miracol economic", în principal datorită ajutorului economic american primit prin Planul Marshall, în timp ce Estul s-a refăcut mai încet sub comunism, în mare parte datorită reparațiilor de război plătite Uniunii Sovietice și ca efect al economiei planificate centralizate.

După război, mai mulți lideri naziști care au supraviețuit războiului au fost puși sub acuzare de Tribunalul Aliat la Procesele de la Nürnberg pentru crime împotriva umanității. O mică parte dintre ei au fost condamnați la moarte și au fost executați, dar cei mai mulți au fost eliberați după cel mult 10 ani de închisoare, invocându-se motive medicale sau vârsta înaintată. În anii ’60, ’70 și ’80 s-au făcut mai multe eforturi în Germania de Vest pentru judecarea celor care s-au făcut direct responsabili de crime împotriva umanității, (de exemplu: Procesele de la Auschwitz). Cu toate acestea, mulți dintre cei care nu au fost printre conducătorii importanți au continuat să trăiască nestingheriți în toată această perioadă și mai târziu, în timp ce alții au reușit să fugă și să se ascundă în alte țări.

În toate statele europene în care au existat mișcări fasciste s-au luat măsuri legale pentru pedepsirea membrilor fostelor partide naziste sau fasciste. Totuși, unii dintre foștii conducători naziști au găsit mijloace de a se adapta noilor circumstanțe.

Copiii naziștilor, cei născuți în teritoriile ocupate de armata nazistă și care au avut ca tați soldați germani, inclusiv copiii Lebensborn, au fost uneori victimele diverselor represalii necontrolate, neoficiale.

Vezi și Procesele de la Nürnberg

Organizarea celui de-al Treilea Reich[modificare | modificare sursă]

Conducătorii Germaniei naziste au creat un număr mare de organizații pentru a-i ajuta să rămână la putere. Au reînarmat și au întărit armata, au pus la punct un aparat al securității statului extrem de puternic și și-au creat propria armată a partidului, Waffen SS.

Numind în diferite poziții din guvern numai membri ai partidului nazist NSDAP, până în 1933, guvernul german și partidul nazist au devenit practic una și aceeași organizație. Până în 1938, prin intermediul politicii de Gleichschaltung, instituțiile politice și administrative locale și-au pierdut orice putere și au fost subordonate liderilor naziști cunoscuți sub numele de Gauleiter (aceștia erau liderii provinciilor, în germană Gau, conform noii împărțiri administrativ-teritoriale).

Organizarea statului nazist, așa cum a fost în 1944, se prezenta astfel:

Șeful statului și al guvernului[modificare | modificare sursă]

Guvernul și autoritățile federale[modificare | modificare sursă]

Demnitățile publice ale Reich-ului[modificare | modificare sursă]

  • Conducătorul planului cincinalHermann Göring
  • Inspectorul silvic principal al Reich-ului – Hermann Göring
  • Inspectorul autostrăzilor
  • Președintele Băncii Reich-ului
  • Conducătorul Tineretului Reich-ului
  • Conducătorul Trezoreriei Reich-ului
  • Inspectorul general al Capitoliului Reich-ului
  • Consilierul pentru Capitoliul Mișcării (München)

Miniștri ai Reich-ului[modificare | modificare sursă]

Autorități de ocupație[modificare | modificare sursă]

Ramura legislativă[modificare | modificare sursă]

Armata, Wehrmacht[modificare | modificare sursă]

Șeful Comandamentului suprem al forțelor armate – Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel
Șeful Marelui stat major – Alfred Jodl
Comandanții Armatei
Generaloberst Werner von Fritsch (19351938)
Generalfeldmarschall Walther von Brauchitsch (19381941)
Führer și Reichskanzler Adolf Hitler (19411945)
Generalfeldmarschall Ferdinand Schörner (1945)
Comandanții Marinei
Großadmiral Erich Raeder (19281943)
Großadmiral Karl Dönitz (19431945)
Generaladmiral Hans-Georg von Friedeburg (1945)
Comandanții Aviației
Reichsmarschall Hermann Göring (până în 1945)
Generalfeldmarschall Robert Ritter von Greim (1945)

Organizații paramilitare[modificare | modificare sursă]

Poliția de stat[modificare | modificare sursă]

Biroul Central al Securității Reich-ului (RSHA — Reichssicherheitshauptamt)

Organizații politice[modificare | modificare sursă]

  • Partidul nazist — Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (abreviat NSDAP)
  • Organizații ale tineretului

Organizații al muncii[modificare | modificare sursă]

Organizații ale serviciilor publice[modificare | modificare sursă]

Organizații religioase[modificare | modificare sursă]

Organizații academice[modificare | modificare sursă]

  • Liga profesorilor universitari național-socialiști germani
  • Liga studenților național-socialiști

Persoane importante în Germania nazistă[modificare | modificare sursă]

Pentru lista membrilor guvernului lui Hitler vezi Membrii guvernului lui Hitler, ianuarie 1933 - aprilie 1945

Partidul nazist și Oficiali și conducători guvernamentali naziști[modificare | modificare sursă]

Personal SS[modificare | modificare sursă]

Militari[modificare | modificare sursă]

Alții[modificare | modificare sursă]

Victime celebre[modificare | modificare sursă]

Refugiați celebri[modificare | modificare sursă]

٭ Thomas Mann

Supraviețuitori celebri[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • „Al Treilea Reich”, David G.Williamson, traducere de Iris Manuela Gîtlan Anghel, 2013
  • „Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945”, de Ian Kershaw, traducere de Cristina Ispas, Editura Corint - [1]

Legături externe[modificare | modificare sursă]