Trandafirul Alb

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Fragment dintr-o foaie a primului manifest

„Un spirit puternic, o inimă slabă.”

(Sophie Scholl)

Trandafirul Alb (în germană Die Weiße Rose) este numele luat de un grup de studenţi din München care au format o mişcare de rezistenţă non-violentă în Germania nazistă. Acest grup de tineri curajoşi au activat din iunie 1942 până în februarie 1943, când membrii grupului au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la moarte prin decapitare. Mişcarea a redactat, tipărit şi distribuit şase foi volante, prin care populaţia era îndemnată să se opună regimului nazist.

[modifică] Membri

Membrii principali ai mişcării au fost fraţii Sophie Scholl şi Hans Scholl, precum şi colegii lor Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, toţi cu vârsta cuprinsă între 20 şi 26 de ani. Acestui grup de tineri i s-a adăugat şi profesorul Kurt Huber, care a redactat ultimele două manifeste.

Pe lângă aceştia, au mai existat numeroşi prieteni şi simpatizanţi care i-au ajutat: Hans Conrad Leipelt, Marie-Luise Jahn, Hans Hirzel, Susanne Hirzel, Heinz Brenner, Franz J. Müller, Eugen Grimmiger, Falk Harnack (care avea să devină cunoscut mai târziu ca regizor), Harald Dohrn (socrul lui Christoph Probst), arhitectul Manfred Eickmayer, în atelierul căruia se întâlneau adesea membrii grupării, pictorul Wilhelm Geyer, care închiriase atelierul lui Eickmeyer, punându-i-l la dispoziţie lui Hans Scholl, şi librarul Joseph Söhngen, a cărui pivniţă a servit ca ascunzătoare pentru foile volante.

[modifică] Numele mişcării

Aşa cum afirma Franz J. Müller, nu este cert încă de unde provine numele de „Die Weiße Rose”. Acesta s-ar putea datora Divinei Comedii a lui Dante, unde sufletele celor drepţi, înveşmântaţi în alb, formau un trandafir de aceeaşi culoare: „În chipul unei albe-roze acu/văzui oştirea cea de sfinţi pe care/prin sânge Crist mireasa şi-o făcu.”^[1]

O altă sursă de inspiraţie o reprezintă poezia cu acelaşi nume de Clemens Brentano, dar şi numele unei mişcări de rezistenţă olandeze împotriva spaniolilor. Hans Scholl însuşi a indicat Gestapoului doar poezia lui Brentano, pentru ca astfel gruparea lor să fie considerată inofensivă, iar ceilalţi membri să fie apăraţi de represaliile naziştilor.

[modifică] Cronologia evenimentelor

Fondat la München, acest grup de rezistenţă a răspândit şase manifeste („fluturaşi”), prin care îi chema pe conaţionali la implicarea în rezistenţă pasivă împotriva regimului. Cel de-al şaptelea manifest, pe care tinerii îl pregătiseră, n-a mai putut fi distribuit întrucât membrii grupului au fost arestaţi de SS (Gestapo).

Chiar dacă membrii erau doar studenţi la Universitatea din München, participaseră la război ca infirmieri fie pe frontul francez, fie pe cel rus, unde fuseseră martori oculari la atrocităţile naziste faţă de evrei şi faţă de toţi cei care se opuneau acestuia şi, nu în ultimul rând, martori ai atrocităţilor faţă de prizonierii de război. Din experienţa frontului au reţinut două lecţii fundamentale (care au şi fost expuse în manifestele lor):

regimul nazist era un regim inuman, totalitar şi crud până şi faţă de proprii cetăţeni şi
soarta pe care Wehrmacht-ul a suferit-o la Stalingrad va duce Germania – în cele din urmă – la înfrângerea totală.

Aceşti tineri refuzau militarismul prusac al Germaniei lui Adolf Hitler şi credeau într-o Europă federală care aderă la principiile creştine ale toleranţei şi dreptăţii. Citând pe larg Biblia, pe Lao Tze, pe Aristotel şi pe Novalis, pe Goethe şi pe Schiller, făceau apel la ceea ce ei considerau intellighenzia nemţească, cu speranţa că aceasta îi va ajuta în mod intrinsec să se opună nazismului.

La început, manifestele au fost răspândite în mulţime, fiind trimise cu sutele către diferite oraşe din Bavaria şi din Austria, întrucât membrii nădăjduiau că Germania meridională va fi mai receptivă faţă de mesajele lor antimilitariste.

În februarie 1943, „Trandafirul Alb” a adoptat o poziţie mai viguroasă împotriva lui Hitler şi a aparatului său de reprimare. Concret, această atitudine s-a tradus în faptul că ultimul manifest (al şaselea) a fost distribuit chiar în holul principal al Universităţii, în plus, au lansat slogane anti-hitleriste şi au pictat caricaturi antinaziste pe zidurile din München şi chiar pe porţile universităţii. Transformarea de fond a grupului (de la prietenie la mişcare socio-politică) apare evidentă în cel de-al şaptelea manifest al cărui text îl pregătiseră deja cu titlul: „Mişcarea de rezistenţă în Germania”.

Christoph Probst, căsătorit şi tată a trei copii, s-a decis să împartă manifestele făţiş în speranţa că astfel va dezmorţi poporul din teama care-l paraliza; ca să-l acopere de o astfel de acţiune sinucigaşă, Sophie Scholl a preluat iniţiativa şi, pe 18 februarie 1943, la sfârşitul cursurilor, a distribuit manifestele în holul universităţii bavareze din München. Aproape toate manifestele multiplicate au fost distribuite în felul acesta. A fost identificată de un informator al Gestapo-ului, care era şi membru al partidului nazist. Astfel a fost arestată împreună cu fratele ei, Hans Scholl. În buzunarul lui Hans a fost găsit manuscrisul pregătit pentru cel de-al şaptelea manifest; zadarnic a încercat Hans să-l înghită, n-a reuşit. Plecând de la acest manuscris a fost identificat şi Christoph Probst, care îl scrisese. În aceeaşi zi a fost arestat şi el. Alexander Schmorell, aflând de cele petrecute de la Lilo Ramdohre, se gândeşte să-l prevină şi pe Willi şi să fugă amândoi din faţa celor ce aveau să se întâmple. N-a mai apucat însă să-l anunţe pe Willi, deoarece şi acesta fusese arestat. Atunci a încercat să scape în Elveţia, iarna grea însă şi zăpada mare nu i-a permis să treacă munţii. Astfel a fost nevoit să se reîntoarcă în München. La întoarcere reuşeşte să treacă de blocurile de control, fiind găzduit de câţiva prieteni, printre care şi Lilo. Pe 22 februarie primii trei membri au fost executaţi cu ghilotina, întrucât au fost „găsiţi vinovaţi de înaltă trădare”. Două zile mai târziu a fost publicată o fotografie a lui Alexander (care fusese turnat de cerşetorul Alois Pitzinger, căruia îi făcuse portretrul); fotografia era însoţită de un text prin care se oferea recompensa de 1000 de mărci celui care va oferi informaţii despre el. În aceeaşi zi (26 februarie) a fost arestat într-un refugiu antiaerian.

Ceilalţi membri ai grupului au fost decapitaţi şi ei în vara anului 1943. Prietenii şi colegii „Trandafirului Alb”, care au ajutat la pregătirea şi distribuirea manifestelor, au fost arestaţi când au înfruntat pericolul şi au adunat fonduri pentru văduva şi orfanii lui Cristoph Probst: în urma unui simulacru de judecată au fost condamnaţi la temniţă pentru perioade cuprinse între câteva luni şi zece ani.

Odată cu prăbuşirea regimului nazist, Die Weiße Rose a devenit simbolul cel mai pur al opoziţiei faţă de tiranie, fără nici un interes personal de putere sau de auto-celebrare. Faima şi stima de care se bucura erau atât de puternice, încât compozitorul Carl Orff, la venirea aliaţilor, întrebat de ce n-a părăsit Germania nazistă, a răspuns că a fost unul dintre fondatorii mişcării Trandafirului Alb; pe dată a fost lăsat în libertate. Este foarte adevărat că el, personal, a fost în legătură cu profesor Huber, însă nu sunt probe că ar fi fost în vreun fel oarecare împlicat în mişcare (istoricii consideră că declaraţia lui a fost să scape de arestare şi de alte percheziţii).

Memorialul Scholl din faţa Universităţii LMU din München

La Universitatea bavareză Ludwig-Maximilians-Universität din München s-a ridicat în 1968 un grup statuar al fraţilor Scholl şi piaţa a fost numită Geschwister-Scholl-Platz (piaţa fraţilor Scholl) în cinstea lui Hans şi a Sophiei Scholl. În afara acestei pieţe poporul şi-a arătat recunoştinţa faţă de sacrificiul lor fondând şi instituţiile Geschwister-Scholl-Institut şi Geschwister-Scholl-Preis, acesta din urmă fiind un premiu acordat în fiecare an unei personalităţi literare: în 2006 premiul a fost acordat scriitorului român Mihail Sebastian.

Istoria acestei mişcări de rezistenţă împotriva tiraniei a inspirat scriitori şi cineaşti.