Revoluțiile de la 1989

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Revoluțiile din 1989)
Salt la: Navigare, căutare
Revoluțiile de la 1989

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.
Alte nume Căderea comunismului, Toamna națiunilor
Participanți Cetățenii Blocului răsăritean
Locație Europa Centrală și de Est
Data 9 martie 1989 - 27 aprilie 1992
Rezultat

Revoluțiile din 1989 au fost o serie de revoluții de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90, care a rezultat în prăbușirea regimurilor comuniste atât din Europa Central-Răsăriteană, cât și din alte părți ale lumii. Perioada poartă denumirea de Toamna națiunilor, inspirată de termenul „Primăvara națiunilor” atribuit Revoluțiilor din 1848.

Context[modificare | modificare sursă]

Dezvoltarea Blocului răsăritean[modificare | modificare sursă]

Pentru informații suplimentare, vezi Blocul răsăritean.
Al patrulea congres al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, desfășurat în 1963.
Coadă la intrarea unui magazin, scenă tipică în Polonia anilor 1980.

Socialismul a început să capete avânt în rândul clasei muncitoare globale încă din secolul al XIX-lea. Acesta a culminat la începutul secolului XX, când mai multe state și colonii și-au format propriile partide comuniste. Multe dintre țările implicate aveau structuri ierarhice cu guverne monarhice și structuri sociale aristocratice cu o nobilime bine stabilită. Socialismul era indezirabil în cercurile claselor conducătoare (care au început să includă lideri de afaceri industriale) din statele de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX; astfel, comunismul a fost reprimat. Promotorii săi au fost persecutați în timp ce oamenii au fost descurajați din a-l adopta. Această practică a existat chiar și în state care exercitau un sistem pluripartidic.

Revoluția Rusă din 1917 a dus la emergența primului stat comunist în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), odată ce bolșevicii au răsturnat dinastia Romanov.

În timpul perioadei interbelice, comunismul s-a bucurat de o susținere crescândă în multe părți ale lumii, în special în orașe și metropole. Aceasta a condus la desfășurarea unei serii de epurații politice în multe țări, menite stăvilirii mișcărilor. Rezistența violentă împotriva acestor represiuni a afectat popularitatea comunismului atât în centrul cât și în estul Europei.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Germania nazistă cât și URSS ocupaseră țări în Europa Răsăriteană în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania se întoarse împotriva celei din urmă, și începuse invazia teritoriului său: bătăliile de pe Frontul de Est au fost cele mai mari din istorie. URSS s-a alăturat Aliaților, urmând ca în cadrul Conferințelor de la Teheran și Ialta aceștia să stabilească statutul Europei Răsăritene ca parte a „sferei de influență politică sovietice”. Soveticii i-au înfruntat pe germani până într-un impas militar, în urma căruia au reușit să îi împingă înapoi înspre vest și să atingă Berlinul înainte de încheierea războiului. Ideologia nazistă era violent anti-comunistă, căci naziștii au suprimat brutal mișcările comuniste din țările sub ocupație. Comuniștii au jucat un rol important în rezistența anti-nazistă din țările respective. Odată ce sovieticii au forțat retragerea armatei germane, aceștia au asumat control temporar asupra teritoriilor devastate.

După al Doilea Război Mondial, sovieticii s-au asigurat ca acei comuniști care au ajuns la putere în țările ocupate să fie loiali Kremlinului. Aceștia au păstrat trupe pe toată întinderea teritoriilor. În cadrul Războiului Rece, între statele legate prin Pactul de la Varșovia și Occidentul capitalist unit prin NATO se menținuseră tensiuni asidue. Revoluția Chineză din 1949 a adus și consolidat comunismul în China.

În timpul Revoluției ungare din 1956, o revoltă națională spontană anti-autoritară, Uniunea Sovietică a invadat Ungaria pentru a-și re-impune controlul. În 1968, o acțiune similară de represiune față de Primăvara de la Praga avuse loc prin organizarea invaziei Pactului de la Varșovia a Cehoslovaciei.

Emergența Solidarității în Polonia[modificare | modificare sursă]

Haosul laburist din Polonia anilor '80 a dus la formarea sindicatului independent Solidaritatea, condus de către Lech Wałęsa, care ajunge în timp o forță politică de sine stătătoare. Pe 13 decembrie 1981, primul-ministru polonez Wojciech Jaruzelski a sancționat dizolvarea Solidarității prin declararea legii marțiale în Polonia, suspendarea sindicatului și întemnițarea liderilor săi.

Mihail Gorbaciov[modificare | modificare sursă]

Cu toate că mai multe țări din Blocul estic au încercat niște reforme economice și politice limitate și nereușite încă din anii ‘50 (de exemplu Revoluția ungară din 1956 și Primăvara de la Praga din 1968), ascensiunea lui Mihail Gorbaciov la putere în 1985 a semnalat tendința spre o mai vastă liberalizare. În mijlocul anilor ‘80, o generație mai tânără de apparatciki sovietici, conduși de Gorbaciov, au început să advoce reformă fundamentală pentru a recupera ani de stagnare (1964-1985). După decenii de dezvoltare, Uniunea Sovietică se confrunta cu o perioadă de declin economic sever și avea nevoie de credite și tehnologie din Occident ca să compenseze pentru înapoierea sa crescândă. Costurile de a-și menține armata, KGB-ul, subvențiile acordate statelor-client etc., au tensionat mai tare economia Uniunii Sovietice.

Primele semne ale unei reforme majore au apărut în 1986 când Gorbaciov a lansat o politică de glasnost în Uniunea Sovietică și a accentuat nevoia de restructurare economică (perestroika). În primăvara anului 1989, Uniunea Sovietică nu numai a întâlnit dezbatere media plină de viață, dar de asemenea a organizat primele alegeri multi-candidat în Congresul Deputaților Poporului al URSS. Chiar dacă glasnost a advocat în mod ostensibil sinceritate și critică politică, ele au fost permise numai într-un spectru îngust dictat de stat. Oamenii de rând în Blocul răsăritean erau încă supuși poliției secrete și reprimării politice.

Gorbaciov și-a îndemnat omologii din Europa Centrală și de Sud-Est să imite perestroika și glasnost în propriile țări. Însă, în timp ce reformiștii din Ungaria și Polonia au fost încurajați de forța liberalizării din Est, alte țări din Blocul răsăritean au rămas sceptice și au evitat reforma. Crezând că inițiativele lui Gorbaciov de reformă nu vor dura mult, lideri comuniști intransigenți precum Erich Honecker în Republica Democrată Germană, Todor Zhivkov în Bulgaria, Gustáv Husák în Cehoslovacia și Nicolae Ceaușescu în România au ignorat apelurile pentru reformă.

Spre revoluție[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor '80, atât statele caucaziene cât și cele baltice cereau Moscovei autonomie mai accentuată, în timp ce Kremlinul pierdea încet o parte din controlul asupra unor regiuni sau elemente din întreaga URSS. În noiembrie 1988, Republica Sovietică Socialistă Estonă a emis o declarație de suveranitate,[1] care avea să ducă eventual la emiterea unor proclamări similare de autonomie în alte state membre.

Accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 a avut efecte politice și sociale majore care au catalizat sau cel puțin parțial cauzat revoluțiile din 1989. Unul dintre rezultatele politice ale dezastrului a fost creșterea rapidă în importanță a noii politici sovietice glasnost.[2][3] E dificil să fie stabilit costul economic total al exploziei. Conform lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică a cheltuit 18 miliarde de ruble (echivalentul a 18 miliarde de dolari americani din acea vreme) pe izolare și decontaminare, dând efectiv faliment.[4]

Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991[modificare | modificare sursă]

Polonia a dat avântul exploziei revoluționare din 1989,[5][6] în urma căreia sentimentul anti-regim cuprinse și Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre caracteristicile comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor de rezistență civilă, prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartide s-a afirmat și care au contribuit presiunii pentru schimbare.[7] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean al cărei popor au dat jos de la putere regimul comunist prin violență,[8] în măsura în care regimurile comuniste din cauză au folosit violența împotriva populațiilor răsculate. Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din 1989, au eșuat să stimuleze o schimbare politică în China, însă prin imaginile lor puternice de curajoasă sfidare au contribuit la precipitarea evenimentelor din celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea câștigase o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul în mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei de fier, ceea ce duse la exoduri în masă ale germanilor răsăriteni prin Ungaria, fenomen care a destablizat regimul est-german. Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la iminenta cădere a Zidului Berlinului, un semnal simbolic al viitoarei reunificări germane din 1990.

Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state independente (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan) care și-au declarat independența în cursul anilor 1990-91. Restul URSS, care îi constituise partea cea mai întinsă, a devenit Rusia in decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. De la 1992, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia, și Republica Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai târziu Serbia și Muntenegru, ajungând în final să se scindeze în două state, Serbia și Muntenegru. Serbiei se ajunse să i se rupă și mai mult din teritoriu odată cu proclamarea parțial recunoscută a statului Kosovo. Cehoslovacia s-a dizolvat la trei ani după căderea regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul 1992.[9] Impactul a fost simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai departe în țări precum Cambodia, Etiopia, Mongolia (condusă până în 1996 însă de un guvern comunist re-ales democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea comunismului (și a URSS) i-a convins pe unii comentatori să declare sfârșitul Războiului Rece.

În timpul adoptării consecutive a unor forme variate ale economiei de piață, a existat inițial un declin general în nivelul de trai.[10] Reformele politice erau diverse, doar patru țări ajungând să fie supuse în continuare monopolului politic al partidelor comuniste din fiecare: China, Cuba, Laos, și Vietnam. Multe organizații comuniste și socialiste din Occident și-au cedat principiile îndrumătoare social-democrației. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, având loc o revigorare a clasei politice italiene în anii '90. Panorama politică a Europei a fost drastic schimbată, căci numeroase state din Est au aderat la NATO și Uniunea Europeană, ceea ce a avut ca rezultat o integrare socială și economică mai puternică a acestora.

Schimbări de regim în afara Europei Răsăritene[modificare | modificare sursă]

În februarie 1986, așa-numita „Revoluție a puterii poporului” din Filipine l-a dat jos pe cale pașnică de la putere pe dictatorul Ferdinand Marcos și l-a adus pe Corazon Aquino în postul de președinte.

Efectul domino al revoluțiilor de la 1989 a avut efecte și asupra altor regimuri precum cel de tip apartheid sud-african și junta militară a dictatorului chilian Augusto Pinochet, care au urmat să fie dizolvate în anii '90 în urma retragerii fondurilor și sprijinului diplomatic din Occident. Argentina, Ghana, Indonezia, Nicaragua, Coreea de sud, Suriname, Taiwan și Yemenul (scindat politic în Nord și Sud) au ajuns să fie conduse, alături de multe altele, de guverne alese democratic.

Estimări concrete ale numărului de democrații la nivel global variază în funcție de criteriile pe baza cărora se efectuează, însă conform unor măsurători odată cu anii '90 târzii existau în lume peste 100 de democrații, o creștere semnificativă în doar câteva decenii.[necesită citare]

Impactul Solidarității se amplifică[modificare | modificare sursă]

Pentru informații suplimentare, vezi Solidaritatea.
20–21 martie 1981, publicația „Wieczór Wrocławia” (Seară în Wrocław). Spațiile libere au rămas în urma cenzurii guvernului a unor articole de pe prima (dreapta, „Ce s-a întâmplat în Bydgoszcz?”) și ultima pagină (stânga, "Alertă de grevă la nivel național"), lăsându-le doar titluri. Tipografii—membri ai sindicatului Solidaritatea—au decis să publice ziarul în condițiile acestea. Pe partea inferioară a primei pagini apare confirmarea directă din partea organizației a acestei decizii.

În de-a lungul anilor '80, Solidaritatea a continuat să funcționeze ca o organizație clandestină aflată în afara legii, și cu susținerea Bisericii Catolice. Însă, odată cu încheierea deceniului, Solidaritatea devenise suficient de puternică să prevină încercările lui Wojciech Jaruzelski de reformă, iar prin grevele naționale din Polonia anului 1988 a avut succes în deschiderea dialogului cu guvernul acestuia. Pe 9 martie 1989, ambele tabere și-au oferit consimțământul asupra transformării parlamentului într-unul bicameral sub denumirea de Adunare Națională. Seimul deja existent urma să devină camera inferioară. Senatul avea să fie ales de către popor. Fiind din punct de vedere tradițional o funcție ceremonială, președenției avea să i se ofere putere sporită.[11].

Odată cu anul 1989, Uniunea Sovietică ajunse să reprofileze doctrina Brejnev în favoarea non-intervenției în politica internă a aliaților săi est-europeni, schimbare căreia îi fusese atribuită denumirea de doctrina Sinatra, ca o referință umoristică la melodia My Way de artistul american Frank Sinatra. Polonia a devenit prima țară din Pactul de la Varșovia care se despărțise definitiv de dominația URSS.

Mișcările politice naționale[modificare | modificare sursă]

China[modificare | modificare sursă]

Noul lider chinez Deng Xiaoping (în funcție între 1982–87) a dezvoltat conceptul de „socialism cu particularități chineze”, bazat pe un concept de economie socialistă de piață în jurul anului 1984, care însă se opri din progres.[12]

Primele demonstrații ale studenților chinezi, care le-au precedat pe cele din 1989 din capitală, au avut loc la Hefei în decembrie 1986. Studenții cereau desfășurarea de alegeri la nivel de campus, șansa de a studia în străinătate și o accesibilitate mai accentuată la cultura pop occidentală. Protesele lor s-au folosit ca avantaj de atmosfera politică slăbită prin meeting-uri împotriva încetului ritm al reformelor. Secretarul-general Hu Yaobang, protejat al lui Deng Xiaoping și un susținător fruntaș pentru reforme, a fost blamat pentru emergența protestelor și forțat să demisioneze din funcție în ianuarie 1987. Hu a urmat să fie denunțat în continuare și prin viitoarea „Campanie de liberalizare anti-burgheză”.

Protestele din Piața Tiananmen au fost inflamate de moartea lui Hu Yaobang la 15 aprilie 1989. În ajunul înmormântării sale de stat, au existat aproximativ 100.000 de studenți care s-au adunat în Piața Tiananmen pentru a o observa; consecutiv, niciun lider nu a ieșit prin Marea Sală a Poporului din Beijing. Mișcarea a continuat pentru șapte săptămâni la rând.[13]

Vizita lui Gorbaciov în China pe 15 mai din timpul protestelor a adus multe agenții străine de știri la Beijing, a căror mediatizare simpatizantă a protestatarilor a reușit să galvanizeze un spirit liberator în rândul central-, -sud-est- și est-europenilor care le urmăreau. Conducătorii chinezi, în mod particular secretarul-general PCC Zhao Ziyang, au început mai devreme de omologii lor sovietici să reformeze în mod radical economia, erau deschiși schimbărilor la nivel politic, însă nu și dacă se ajungea la haosul instalat în timpul Revoluției Culturale.

Mișcarea, începută pe 15 aprilie la moartea lui Hu, durase până pe 4 iunie 1989 când Piața Tiananmen fusese pătrunsă de tancuri care au restructurat spiritul de revoltă. În Beijing, răspunsul militar la protestele desfășurate al guvernului comunist i-a îndatorat pe mulți civili cu curățarea pieței de morți și răniți. Numărul exact al pierderilor este unul incert.

Pe 7 iulie 1989, președintele Mihail Gorbaciov a denunțat în mod implicit folosirea violenței împotriva celorlalte națiuni-satelit. Adresându-se membrilor celor 23 de națiuni ale Consiliului Europei, Gorbaciov nu a făcut nicio referire directă la doctrina Brejnev, pe baza căreia Moscova își evidenția dreptul de a folosi forța armată pentru a preveni retragerea vreunei țări din Pact, însă a afirmat că „Orice interferență în afacerile interne sau orice încercare de a restricționa suveranitatea statelor – apropiate, aliate sau altele – este inadmisibilă”.[14]


Continuarea - în lucru.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • „1989 - Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene”, Ediție de: Dumitru Preda și Mihai Retegan, București, Editura Fundației Culturale Române [1]

Video[modificare | modificare sursă]