Sari la conținut

Autoritarism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Hartă care prezintă țările/teritoriile în funcție de scorul Indicelui Democrației, conform raportului din 2022.

Autoritarismul este o formă de guvernare care implică o autoritate nelegitimă, în care normele liberale și democratice nu sunt respectate. În regimurile nedemocratice, guvernanții s-au auto-selectat sau dacă au fost aleși, nu pot fi înlăturați de la putere de către cetățeni prin alegeri libere și competitive. În totalitarism, regimurile respective fac uz de o anumită ideologie social-culturală „infailibilă”, prin care încearcă să mobilizeze masele și care nu permite pluralismul politic.

Regimurile autoritare, neavând la bază o singură ideologie, își justifică legitimitatea prin diverse motive, precum patriotism sau naționalism, dezvoltare economică, „justiție socială” și necesitatea de a menține ordinea.

O formă extremă a autoritarismului este totalitarismul.

Originea termenului

[modificare | modificare sursă]

Termenul "autoritarism" a fost introdus în teoria științifică de către teoreticienii Școlii de la Frankfurt, însemnând un anumit set de caracteristici sociale, inerente atât culturii politice cât și conștiinței în masă în general.

Autoritarismul este, în primul rând, un sistem socio-politic bazat pe subordonarea statului sau a liderilor acestuia.

În al doilea rând - o trăsătură socială sau trăsătură de personalitate, în psihologia personalității, caracterizată de încrederea că în societate trebuie să existe loialitate strictă și necondiționată față de un conducător, subordonarea necontestată a oamenilor față de autorități.

Un regim politic compatibil cu principiile autoritarismului înseamnă absența unei democrații autentice, atât în ceea ce privește desfășurarea liberă a alegerilor, cât și în chestiuni de guvernare. Adesea combinată cu dictatura unui individ (un grup individual - o oligarhie), care se manifestă într-un grad sau altul.

Exemple

[modificare | modificare sursă]

Nu există o definiție precisă a autoritarismului, dar se încearcă o serie de măsurători anuale, inclusiv raportul anual al Freedom House despre Freedom in the World.

Actuale

[modificare | modificare sursă]

Următoarea este o listă neexhaustivă de exemple de state care sunt în prezent (sau frecvent) caracterizate ca autoritare:

Stat Perioadă Grupare sau persoană conducătoare Note și referințe
 Afganistan 1996–2001; 2021– Taliban Teocrație totalitară. Clasat pe ultimul loc în indicele democrației.[1]
 Angola 1975– MPLA Sistem autoritar[2]
 Azerbaijan 1993– Partidul Noul Azerbaijan Partid autoritar sub conducerea familiei Aliyev[3][4][5][6][7][8]
 Bahrain 1783– Casa Khalifa Monarhie autoritară[9]
 Belarus 1994– Alexander Lukașenko Conducător autoritar[10][11][12][13][14]
Burundi Burundi 2005– CNDD–FDD Partid etnic autoritar[15]
 Cambodgia 1979– Partidul Popular Cambodgian [16][17]
 Camerun 1982– Paul Biya Conducător autoritar[18][19]
 China 1949– Partidul Comunist Chinez China a primit 9 din 100 de puncte în Scorul Global al Libertății 2024 al Freedom House.[20] Partidul se promovează ca fiind „consultativ” pe probleme locale, iar unii cercetători descriu sistemul chinez drept „un autoritarism fragmentat”.(Lieberthal), „un stat negociat” sau „un regim autoritar consultativ”.[21]
 Republica Congo 1969–1992; 1997– Partidul Congolez al Muncii Sub o conducere autoritară[22]
 Cuba 1959– Castrism Ideologie totalitară care menține sistemul monopartid[23]
 Djibouti 1977– Adunarea Populară pentru Progres [24][25]
 Egipt 2014– Abdel Fattah el-Sisi Conducător autoritar[26]
 El Salvador 2019– Nayib Bukele Conducător autoritar și populist[27][28]
 Guineea Ecuatorială 1979– Teodoro Obiang Nguema Mbasogo Conducător autoritar[29]
 Eritrea 1993–[a] Isaias Afwerki Eritrea este considerată o dictatură totalitară fără alegeri libere.[30]
 Eswatini 1968– Casa Dlamini Monarhie autoritară[31]
 Etiopia 2018– Abiy Ahmed Abiy Ahmed și partidul său sunt considerați „autoritari” de către unii activiști și dizidenți.[32] Este considerat de către anumiți oameni "un dictator fermecător".[33][34]
 Hong Kong (regiune special administrativă din  China) 2020– Tabăra pro-Beijing (Hong Kong) De la adoptarea Legii Securității Naționale din Hong Kong, guvernul din Hong Kong a început să ia măsuri drastice împotriva activiștilor, politicienilor și agențiilor de știri pro-democrație. Acest lucru este considerat de mulți un semn al autoritarismului crescând în Hong Kong.[35][36][37]
 Ungaria 2010– Fidesz Sistemul partidului dominant[38][39]
 Iran 1979– Adunarea Experților După Revoluția Iraniană, Iranul a devenit un stat clerical totalitar (nominal o „republică islamică”) bazat pe autoritatea absolută a Liderului Suprem neales al Iranului, bazat pe conceptul șiit strict de Tutela Juristului Islamic. Dacă va avea ocazia, acest organism juridic îi va înlătura pe politicienii reformiști.[40][41] În 2000, Juan José Linz a scris că „este dificil să încadrăm regimul iranian în tipologia existentă, deoarece acesta combină înclinația ideologică a totalitarismului cu pluralismul limitat al autoritarismului și organizează alegeri regulate în care candidații care susțin politici și cei din funcții diferite sunt adesea învinși”.[42]
 Israel 1996–1999;
2009–2021;
2022–		 Beniamin Netanyahu și Likud Deși s-a lăudat că este „singura democrație din Orientul Mijlociu”, tratamentul aplicat palestinienilor este strict autoritar, cum ar fi interdicția de a comemora Nakba membrilor Knessetului, interdicția de a bloca un stat suveran palestinian sau chiar nerespectarea rezoluțiilor ONU.[43][44][45][46]
 Iordania 1946– Hașemiții Monarhie autoritară[47]
 Laos 1975– Partidul Popular Revoluționar Lao Sistem monopartid[48]
 Mali 2020– Assimi Goita Dictatură militară
 Maroc 1957– Dinastia Alawi Monarhie autoritară[47][49][50]
 Mozambique 1975– FRELIMO Partid dominant, dar respectă limitarea mandatelor.[51]
 Myanmar 1962– Tatmadaw Tatmadaw a permis unei administrații alese democratic să exercite o anumită putere între 2016 și 2021, fără a permite controlul civil asupra armatei.[52]
 Nicaragua 1979–1990; 2007– Daniel Ortega Conducător totalitar[53][54]
 Coreea de Nord 1949– Partidul Muncitoresc Coreean sub dinastia Kim Unii academicieni consideră Coreea de Nord ca fiind cel mai totalitar stat.[55][56]
 Oman 1970– Casa Al Said Monarhie absolutistă[57]
 Palestina 1964– Organizația pentru Eliberarea Palestinei [58]
 Qatar 1971– Casa Thani Monarhie autoritară[59]
 Rusia 2000– Vladimir Putin Conduce încă din 2000, cu o rotație între 2008 și 2012 când a ocupat funcția de prim-ministru[60][61][62][63][64][65]
 Rwanda 2000– Paul Kagame Conducător autoritar sprijinit de propriul său grup etnic[66]
 Arabia Saudită 1934– Casa Saud Monarhie absolutistă. De asemenea, este interzisă construirea de lăcașuri de cult neislamice.[67]
 Singapore 1965– Partidul Acțiunii Populare Sistemul partidului dominant, regim hibrid[68][69]
 Sudanul de Sud 2011– Mișcarea Populară de Eliberare a Sudanului sub Salva Kiir Mayardit Vid de putere[70]
 Sudan 2021– Abdel Fattah al-Burhan Stat eșuat și o dictatură militară[71]
 Tajikistan 1994– Emomali Rahmon Conducător autoritar[72]
 Togo 1967– Familia Eyadema Dictatură ereditară efectivă. După atingerea limitei de mandat, Gnassingbe a transformat sistemul prezidențial într-unul parlamentar, fiind el însuși în fruntea consiliului de miniștri.[73]
 Tunisia 2019– Kais Saied
 Turcia 2003– Partidul Justiției și Dezvoltării subRecep Tayyip Erdoğan Observatorii au descris-o drept un „regim autoritar competitiv”. Erdoğan a schimbat sistemul parlamentar într-unul prezidențial, fiind el însuși președinte.[74]
 Turkmenistan 2006– Familia Berdimuhamedow Dictatură ereditară totalitară.[75][76]
 Emiratele Arabe Unite 1971– Familiile regale ale Emiratelor Arabe Unite Monarhii diarhice [77][78]
 Uganda 1986– Yoweri Museveni Lider autoritar[79]
 Uzbekistan 1989– Partidul Liberal Democrat din Uzbekistan Partid autoritar[80][81][82]
 Venezuela 1999– Chavismo Această ideologie a pus capăt perioadei democratice din Venezuela prin alegeri libere.[83]
 Vietnam 1976– Partidul Comunist Vietnamez Sistem monopartid[84]
 Zimbabwe 1980– ZANU-PF Sistem autoritar[85][86]

Istorice

[modificare | modificare sursă]

Următoarea este o listă neexhaustivă de exemple de state care au fost din punct de vedere istoric autoritare.

Stat Perioadă Grup sau persoană conducătoare Note și referințe
 Algeria 1999–2019 Abdelaziz Bouteflika [87]
 Argentina 1946–1955 Partidul Justițialist sub Juan Perón Vezi și peronism.[88][89]
1966–1973 Guvern militar Vezi și Revoluția Argentiniană.[88][89]
1973–1976 Partidul Justițialist sub Juan și Isabel Perón [88][89]
1976–1983 Jorge Rafael Videla Vezi și Procesul Național de Reorganizare.[88][89]
 Austria 1933–1938 Partidul Creștin Social sub Engelbert Dollfuß și Frontul Patriotic sub Kurt Schuschnigg Cezi și Statul Federal al Austriei și Ständestaat.
 Bangladesh 2009-2024 Liga Awami sub Sheikh Hasina [90]
Brazilia 1937–1945 Getúlio Vargas Vezi și epoca Vargas.[91]
1964–1985 Dictatura militară din Brazilia Începută odată cu lovitura de stat din 1964.[91]
Birmania 1962–2011 Guvernul militar și Partidul Programului Socialist din Birmania Începută odată cu lovitura de stat din Birmania din 1962 și încheiată odată cu reformele politice din Birmania din 2011-2012.[92]
 Burundi 1961–1993 UPRONA
 Statele Confederate ale Americii 1861–1865 Jefferson Davis Republică Herrenvolk cu o „democrație a rasei albe”.[93][94]
 Ciad 1982–1990 Hissène Habré Habré was deposed by Idriss Déby, he was tried in Senegal for crimes against his country and died in prison months after the man who removed him from power died in combat.
 Chile 1973–1990 Juntă militară sub Augusto Pinochet Începută odată cu lovitura de stat din 1973.[95]
Republica Chineză 1927–1949 Kuomintang și guvernul naționalist sub Chiang Kai-shek Republica Chineză din Taiwan este enumerată mai jos.
 Republica Democrată Congo 1997–2019 Laurent-Désiré Kabila și Joseph Kabila Zaire este listat mai jos.[96]
 Croația 1941–1945 Ustașa sub Ante Pavelić Vezi și Statul Independent al Croației
1990–1999 Uniunea Democrată Croată sub Franjo Tuđman [97][98]
 Cehoslovacia 1938–1939 Partidul Unității Naționale
 Egipt 1952–2011 Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat, și Hosni Mubarak [99]
 Guineea Ecuatorială 1968–1979 Francisco Macias Nguema
 Etiopia 1974–1991 Mengistu Haile Mariam și Partidul Muncitorilor din Etiopia [100]
1991–2019 Frontul Democrat Revoluționar al Poporului Etiopiean [101]
 Fiji 2006–2022 FijiFirst[b] [102][103][104][105]
 France 1793–1794 Comitetul Salvării Publice, un guvern provizoriu în timpul terorii iacobine sub Maximilien Robespierre. Vezi și Revoluția Franceză
 Gabon 1961–2023 Partidul Democrat Gabonez Ali Bongo este răsturnat de o lovitură de stat militară.
 Gambia 1994–2017 Yahya Jammeh Jammeh este înlăturat de la putere prin alegeri democratice și este forțat să demisioneze.
 Germania Nazistă 1933–1945 Partidul Muncitoresc Național-Socialist German Vezi și nazism.
 Guineea 1958–2021 Ahmed Sekou Touré, Lansana Conté, Moussa Dadis Camara și Alpha Condé Guineea a fost marcată de o serie de conducători autoritari care au denunțat regimurile anterioare pe probleme democratice.
 Guineea-Bissau 1980–1999 João Bernardo Vieira Nino Vieira a guvernat într-un mod autoritar în anii '80 și '90 până la răsturnarea sa, iar în 2005 a revenit la președinție până la asasinarea sa în 2009.
 Ungaria 1920–1944 Miklós Horthy și Partidul Unității [106]
 Indonesia 1959–1998 Sukarno și Suharto Vezi și Era democrației ghidate și Noua Ordine.
 Iran 1925–1979 Dinastia Pahlavi [107]
Irak 1968–2003 Partidul Socialist Baathist sub Ahmed Hassan al-Bakr și Saddam Hussein
Regatul Italiei (1861-1946) Italia 1922–1943 Partidul Național Fascist [108]
Imperiul Japonez 1931-1945 Hirohito și Asociația de Asistență pentru Domnia Imperială
 Liberia 1886–1980 Adevăratul Partid Whig Partid care a condus Liberia timp de mai bine de 100 de ani, al cărui monopol a fost răsturnat de lovitura de stat liberiană din 1980.
1980–1990 Samuel Doe Președintele liberian ajunge capturat și executat marcând intrarea într-o lungă perioadă de timp de război civil.
 Kazakhstan 1990–2022 Amanat Fost numit Nur Otan. Actualul președinte, Kassym-Jomart Tokayev, a renunțat la apartenența sa la partid, stabilind în amendamentele celei de-a doua republici că niciun președinte nu trebuie să fie afiliat vreunui partid.[18]
Libia 1969–2011 Muammar Gaddafi A început cu lovitura de stat libiană din 1969 și s-a încheiat cu războiul civil libian din 2011.[109]
 Lithuania 1926–1940 Antanas Smetona Încheiat odată cu ocupația sovietică.[110]
 Macedonia 2006–2016 Nikola Gruevski [111][112]
 Mali 1968–1991 Moussa Traoré Moussa is deposed in the 1991 Malian coup d'état and sentenced to death twice, exonerated in May 2002.
Massachusetts Bay Colony 1630–1691 John Winthrop [113][114]
 Mexic Neconsecutiv între 1833–1855 Santa Anna
1876–1911 Porfirio Díaz, Juan Méndez, and Manuel Flores. Vezi și Porfiriato
1929–2000 PRI Mexicul era foarte autoritar când PRI era partidul de guvernământ în Mexic, dar în 2000, după aproximativ 70 de ani de guvernare, a pierdut alegerile prezidențiale din 2000. În cele din urmă, a revenit la putere în 2012, câștigând alegerile prezidențiale, dar a pierdut în cele din urmă puterea în alegerile prezidențiale din 2018, candidatul lor terminând pe locul 3. Vezi și masacrul de la Tlatelolco și alegerile prezidențiale falsificate din 1988
Imperiul Otoman 1878–1908 Abdul-Hamid al II-lea
1913–1918 Cei trei Pașa
 Muntenegru 1990–2023 Partidul Democrat al Socialiștilor din Muntenegru sub Milo Đukanović [115][116][117][118][119]
 Nicaragua 1936–1979 Familia Somoza Familia Somoza pierde puterea la revoluția sandinistă
 Paraguay 1954-1989 Alfredo Stroessner S-a încheiat cu lovitura de stat din Paraguay din 1989. Partidul Colorado al lui Stroessner continuă însă să domine politica paraguayană
 Filipine 1965–1986 Ferdinand Marcos Marcos a fost ales democratic, dar a folosit legea marțială pentru a-și extinde puterile. S-a încheiat odată cu Revoluția Puterii Populare
2016–2022 Rodrigo Duterte [120][121]
 Polonia 1926–1939 Sanație Vezi și lovitura de stat din mai
 Portugalia 1926–1933 Guvern militar Vezi și Dictatura Națională
1933–1974 Regimul Estado Novo sub António de Oliveira Salazar șiMarcelo Caetano Încheiat odată cu Revoluția Garoafelor[122]
 România 1938–1940 Frontul Renașterii Naționale și Carol al II-lea Dictatură regală. Încheiată odată cu abdicarea lui Carol al II-lea
1940–1941 Garda de Fier și Ion Antonescu Stat Național-Legionar sub un regim fascist. Încheiat odată cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941
1941–1944 Guvern militar sub Ion Antonescu Dictatură militară încheiată odată cu lovitura de stat de la 23 august 1944
1947–1989 Partidul Muncitoresc Român/Partidul Comunist Român Regim totalitar sub ideologia național-comunistă încheiat odată cu Revoluția Română din 1989
Statul Rus 1918–1920 Mișcarea albă sub Alexander Kolchak
 Rwanda 1961–1994 Gregoire Kayibanda și Juvenal Habyarimana
 Somalia 1969–1991 Siad Barre
Africa de Sud 1948–1994 Partidul Național Încheiat odată cu sfârșitul apartheidului[123][124]
 Coreea de Sud 1948–1960 Syngman Rhee [125][126]
1961–1987 Park Chung-hee și Chun Doo-hwan
 Uniunea Sovietică 1922–1991 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice Vezi și socialism autoritar
Spania franchistă 1936–1977 Francisco Franco și FET y de las JONS Până la tranziția către democrație[127]
 Sudan 1969–2019 Jaafar Nimeiry și Omar al-Bashir Regim înlăturat în lovitura de stat din 2019[18]
 Siria 1963–2024 Partidul Socialist Baathist sub familia al-Assad Stat polițienesc totalitar[128][129][130] sub o dictatură ereditară
 Taiwan 1945–1987 Kuomintang sub Chiang Kai-shek și Chiang Ching-kuo Republica Chineză (1927–1949) este mai sus în listă.[131]
 Thailanda 1948–1957 Plaek Phibunsongkhram Încheiat odată cu lovitura de stat din Thailanda din 1957
1958–1973 Sarit Thanarat and Thanom Kittikachorn Încheiat odată cu Revoluția Populară din Thailanda din 1973
2014–2023 Prayut Chan-o-cha [132]
2019–2024 Senatul Thailandei Senatul, format din 250 de membri, numiți de junta militară, are o putere considerabilă, având dreptul de a aproba numirea prim-ministrului, iar Camera Reprezentanților a fost adesea supervizată de Senat. La alegerile din 2023, chiar dacă Partidul „Înainte” cu Pita Limjaroenrat ca lider a avut cele mai multe voturi, Senatul l-a respins pe Pita din funcția de prim-ministru.[133]
 Tunisia 1987–2011 Zine El Abidine Ben Ali Vezi și Revoluția Tunisiană
 Turkey 1923–1950 Partidul Republican al Poporului [134][135]
 Turkmenistan 1991–2006 Partidul Democrat din Turkmenistan sub Saparmurat Niyazov Regim totalitar[75][76]
 Ucraina 1992–2005 Leonid Kucima Încheiat odată cu Revoluția Portocalie
2010–2014 Partidul Regiunilor sub Viktor Ianukovici Încheiat odată cu Euromaidan
Statul Ucrainean 1918 Pavlo Skoropadskyi A început cu lovitura de stat din 1918 și s-a încheiat cu revolta anti-hatman.
 Uganda 1971-1979 Idi Amin Dada
Regatul IugoslavieiRepublica Socialistă Federativă Iugoslavia Iugoslavia 1929–1934 Alexandru I și JRSD Vezi și Dictatura din 6 ianuarie
1934–1941 Milan Stojadinović și JRZ
1944–1990 Liga Comuniștilor din Iugoslavia sub Josip Broz Tito (–1980) Vezi și decesul și funeraliile de stat ale lui Iosip Broz Tito[136][137]
Republica Federală Iugoslavia Republica Federală Iugoslavia 1992–2000 Partidul Socialist din Serbia sub Slobodan Milošević Vezi și răsturnarea lui Slobodan Milošević[138][139]
 Zair 1965–1997 Mobutu Sese Seko Republica Democrată Congo după 1997 este enumerată mai sus[96]

Note explicative

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Eritrea gained de facto independence in 1991; de jure independence was achieved in 1993.
  2. ↑ While FijiFirst's leader, Frank Bainimarama, still forms government in Fiji, democratic elections were held again in 2014 after eight years without elections following the 2006 Fijian coup d'état.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑
    • Sakhi, Nilofar (decembrie 2022). „The Taliban Takeover in Afghanistan and Security Paradox”. Journal of Asian Security and International Affairs. 9 (3): 383–401. doi:10.1177/23477970221130882. Afghanistan is now controlled by a militant group that operates out of a totalitarian ideology.
    • Madadi, Sayed (). „Dysfunctional centralization and growing fragility under Taliban rule”. Middle East Institute. Accesat în . In other words, the centralized political and governance institutions of the former republic were unaccountable enough that they now comfortably accommodate the totalitarian objectives of the Taliban without giving the people any chance to resist peacefully.
    • Sadr, Omar (). „Afghanistan's Public Intellectuals Fail to Denounce the Taliban”. Fair Observer. Accesat în . The Taliban government currently installed in Afghanistan is not simply another dictatorship. By all standards, it is a totalitarian regime.
    • „Dismantlement of the Taliban regime is the only way forward for Afghanistan”. Atlantic Council. . Accesat în . As with any other ideological movement, the Taliban's Islamic government is transformative and totalitarian in nature.
    • Akbari, Farkhondeh (). „The Risks Facing Hazaras in Taliban-ruled Afghanistan”. George Washington University. Arhivat din original la . Accesat în . In the Taliban's totalitarian Islamic Emirate of Afghanistan, there is no meaningful political inclusivity or representation for Hazaras at any level.
  2. ↑ „Freedom in the World Angola Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  3. ↑ Vincent, Rebecca (). „When the music dies: Azerbaijan one year after Eurovision”. Al Jazeera. Arhivat din original la . Accesat în . Over the past several years, Azerbaijan has become increasingly authoritarian, as the authorities have used tactics such as harassment, intimidation, blackmail, attack and imprisonment to silence the regime's critics, whether journalists, bloggers, human rights defenders, political activists or ordinary people taking to the streets in protest.
  4. ↑ Stocks, Tom; Miranda Patrucic; Ilya Lozovsky; Kelly Bloss. „Azerbaijan's Ruling Aliyev Family and Their Associates Acquired Dozens of Prime London Properties Worth Nearly $700 Million”. OCCRP (în engleză). Accesat în . The Aliyev family's rule over Azerbaijan began with Ilham's father Heydar Aliyev, a longtime Soviet official who took control of the country two years after it gained its independence in 1991. The elder Aliyev was an authoritarian leader, and under his watch Azerbaijan began developing into a corrupt petro-state.
  5. ↑ Jamgochian, Nevdon (). „Artwashing a Dictatorship”. Hyperallergic (în engleză). Accesat în . This family, the Aliyevs, have ruled Azerbaijan in some manner for 50 years.
  6. ↑ Horan, John (). „Azerbaijan's Aliyev calls snap presidential election for February -- Spoiler alert: He's going to be re-elected by a huge margin”. Eurasianet. Aliyev effectively inherited the Azerbaijani presidency after his father Heydar's death in 2003. Heydar Aliyev had been president since 1993. He was also the head of Soviet Azerbaijan in 1969-82. So if Ilham wins in February and serves out his fifth term through 2031, the Aliyev dynasty will have led Azerbaijan in one form or another for more than 50 years in a span of just over 61 years.
  7. ↑ „Nagorno-Karabakh conflict: Who is Azerbaijan's President Ilham Aliyev?”. France 24 (în engleză). . Accesat în . The next generation of the Aliyev dynasty looks set to continue the family's leading role in Azerbaijani politics.
  8. ↑ „Azerbaijan's opposition sidelined by snap presidential election”. European Forum for Democracy and Solidarity (în engleză). . Accesat în .
  9. ↑ Nebil Husayn, Authoritarianism in Bahrain: Motives, Methods and Challenges Arhivat în , la Wayback Machine., AMSS 41st Annual Conference (29 September 2012); Parliamentary Elections and Authoritarian Rule in Bahrain Arhivat în , la Wayback Machine. (13 January 2011), Stanford University
  10. ↑ Rausing, Sigrid (). „Belarus: inside Europe's last dictatorship”. The Guardian. London. Arhivat din original la . Accesat în .
  11. ↑ „Belarus's Lukashenko: "Better a dictator than gay"”. Reuters. Berlin. . Arhivat din original la . Accesat în . ...German Foreign Minister's branding him 'Europe's last dictator'
  12. ↑ „Profile: Alexander Lukashenko”. BBC News. BBC. . Arhivat din original la . Accesat în . ..an authoritarian ruling style is characteristic of me [Lukashenko]
  13. ↑ „Belarus: Events of 2004”. Essential Background – Belarus. Human Rights Watch. . Arhivat din original la . Accesat în .
  14. ↑ „Human rights by country – Belarus”. Amnesty International Report 2007. Amnesty International. . Arhivat din original la . Accesat în .
  15. ↑ Schudel, Matt (). „Pierre Nkurunziza, Burundian president who led authoritarian regime, dies at 55”. The Washington Post. Accesat în .
  16. ↑ Bumiller, Elisabeth (). „In Cambodia, Panetta Reaffirms Ties With Authoritarian Government”. The New York Times. Arhivat din original la . Accesat în .
  17. ↑ Morgenbesser, Lee (). The Rise of Sophisticated Authoritarianism in Southeast Asia. Cambridge University Press. doi:10.1017/9781108630061. ISBN 978-1-108-63006-1. Arhivat din original la . Accesat în .
  18. 1 2 3 Freedom in the World 2016: Anxious Dictators, Wavering Democracies: Global Freedom Under Pressure (PDF). Freedom House. .
  19. ↑ „Amnesty International Report 2009: State of the World's Human Rights”. Amnesty International. . Arhivat din original la .
  20. ↑ „China: Freedom in the World 2024 Country Report”. Freedom House (în engleză). Accesat în .
  21. ↑ Ming Xia, China Rises Companion: Political Governance Arhivat în , la Wayback Machine., The New York Times. See also Cheng Li, The End of the CCP's Resilient Authoritarianism? A Tripartite Assessment of Shifting Power in China Arhivat în , la Wayback Machine. (September 2012), The China Quarterly, Vol. 211; Perry Link and Joshua Kurlantzick, China's Modern Authoritarianism Arhivat în , la Wayback Machine. (25 May 2009), The Wall Street Journal; Ariana Eunjung Cha, China, Cuba, Other Authoritarian Regimes Censor News From Iran Arhivat în , la Wayback Machine. (27 June 2009), The Washington Post.Kennedy, John; Nagao, Haruka; Liu, Hongyan (). „Voting and Values: Grassroots Elections in Rural and Urban China”. Politics and Governance. 6 (2): 90. doi:10.17645/pag.v6i2.1331 Accesibil gratuit.
  22. ↑ „Freedom in the World Republic of Congo Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  23. ↑ Ariana Eunjung Cha, China, Cuba, Other Authoritarian Regimes Censor News From Iran Arhivat în , la Wayback Machine. (27 June 2009), The Washington Post; Shanthi Kalathil and Taylor Boas, Internet and State Control in Authoritarian Regimes: China, Cuba and the Counterrevolution Arhivat în , la Wayback Machine. (16 July 2001), Carnegie Endowment for International Peace.
  24. ↑ Metelits, Claire; Matti, Stephanie (). „Authoritarianism and Geostrategic Policies in Djibouti”. Democratic Contestation on the Margins: Regimes in Small African Countries. Lanham, Maryland: Lexington Books. pp. 99–122. ISBN 978-0-7391-9343-3.
  25. ↑ Metelits, Claire; Matti, Stephanie (). „Deserting Democracy: Authoritarianism and Geo-Strategic Politics in Djibouti”. Presented at the African Studies Association Annual Conference, November 2013.
  26. ↑ Amr Adly, The Economics of Egypt's Rising Authoritarian Order Arhivat în , la Wayback Machine., Carnegie Middle East Center, 18 June 2014; Nathan J. Brown & Katie Bentivoglio, Egypt's Resurgent Authoritarianism: It's a Way of Life Arhivat în , la Wayback Machine., Carnegie Endowment for International Peace, 9 October 2014; Roula Khalaf, Sisi's Egypt: The march of the security state Arhivat în , la Wayback Machine., Financial Times (19 December 2016); Peter Hessler, Egypt's Failed Revolution Arhivat în , la Wayback Machine., New Yorker, 2 January 2017.
  27. ↑ Vivanco, José Miguel; Pappier, Juan (). „The U.S. can stop El Salvador's slide to authoritarianism. Time to act”. The Washington Post. Arhivat din original la . Accesat în .
  28. ↑ Goldberg, Mark Leon (). „Better Know Nayib Bukele, the Hipster, Millennial and Authoritarian President of El Salvador”. UN Dispatch. Arhivat din original la . Accesat în .
  29. ↑ „Freedom in the World Equatorial Guinea Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  30. ↑ Walker, Steve (). „Totalitarianism Is Still With Us”. The Atlantic. Accesat în .
  31. ↑ „Freedom in the World Eswatini Report”. Freedom House. Accesat în .
  32. ↑ „Ethiopia's PM Abiy Ahmed loses his shine”. POLITICO (în engleză). . Accesat în .
  33. ↑ Teshome, Moges Zewdu (). „Charming Abiy Ahmed, a very modern dictator”. Ethiopia Insight (în engleză). Accesat în .
  34. ↑ Mackintosh, Eliza (). „From Nobel laureate to global pariah: How the world got Abiy Ahmed and Ethiopia so wrong”. CNN (în engleză). Accesat în .
  35. ↑ „How democracy was dismantled in Hong Kong in 2021”. AP News (în engleză). . Accesat în .
  36. ↑ „What is Hong Kong's national security law?”. BBC News (în engleză). . Accesat în .
  37. ↑ Yang, Joshua (). „Hong Kong's Bureaucrats Don't Make Good Authoritarians”. Foreign Policy (în engleză). Accesat în .
  38. ↑ „MEPs: Hungary can no longer be considered a full democracy”. European Parliament. . Accesat în .
  39. ↑ „Rule of law in Hungary: EU threatens to cut billions”. eurotopics.net. . Accesat în .
  40. ↑ Mehrdad Kia, The Making of Modern Authoritarianism in Contemporary Iran, in Modern Middle East Authoritarianism: Roots, Ramifications, and Crisis (Routledge: 2013; eds. Noureddine Jebnoun, Mehrdad Kia & Mimi Kirk), pp. 75–76.
  41. ↑ Mehran Tamadonfar, Islamic Law and Governance in Contemporary Iran: Transcending Islam for Social, Economic, and Political Order (Lexington Books, 2015), pp. 311–313.
  42. ↑ Juan José Linz, Totalitarian and Authoritarian Regimes Arhivat în , la Wayback Machine. (Lynne Rienner, 2000), p. 36.
  43. ↑ Mehta, Jonaki; Intagliata, Christopher; Kelly, Mary Louise (). „What Israel's new judicial law says about its democracy”. NPR. Accesat în .
  44. ↑ „Israel passes law to strip Supreme Court of power to block government decisions, defying months of protests”. .
  45. ↑ „We are watching Israel build an authoritarian government in real time”. .
  46. ↑ Leifer, Joshua (). „Israel hasn't been a democracy for a long time. Now, Israelis need to face this fact | Israel | the Guardian”. The Guardian.
  47. 1 2 Yom, Sean (). „Why Jordan and Morocco are doubling down on royal rule”. The Washington Post. Arhivat din original la . Accesat în .
  48. ↑ Beckert, Jen. "Communitarianism." International Encyclopedia of Economic Sociology. London: Routledge, 2006. 81.
  49. ↑ „Governance of Morocco”. Fanack.com. Arhivat din original la . Accesat în .
  50. ↑ „Morocco: The Promise of Democracy and the Reality of Authoritarianism”. IAI Istituto Affari Internazionali (în italiană). . Arhivat din original la . Accesat în .
  51. ↑ „Can Mozambique's march to authoritarianism be stopped?”. issafrica.org (în engleză). . Accesat în .
  52. ↑ Beech, Hannah (). „Myanmar's Army Is Back in Charge. It Never Truly Left”. The New York Times. Accesat în .
  53. ↑ „Two years after Nicaragua's mass uprising started, why is Daniel Ortega still in power?”. The Washington Post. Arhivat din original la . Accesat în .
  54. ↑ „Human rights vs. authoritarianism in Nicaragua”. openDemocracy (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  55. ↑ „North Korea country profile”. BBC News. .
  56. ↑ „Kim Jong Un's North Korea: Life inside the totalitarian state”. The Washington Post.
  57. ↑ „Oman”. freedomhouse.org (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în .
  58. ↑ „Authoritarianism in Palestine”. Middle East Monitor (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în .
  59. ↑ „Dictators Continue to Score in International Sporting Events”. Freedom House. Arhivat din original la . Accesat în .
  60. ↑ Way, Lucan. "The Evolution of Authoritarian Organization in Russia under Yeltsin and Putin." (2008). Kellogg Institute for International Studies https://kellogg.nd.edu/sites/default/files/old_files/documents/352_0.pdf
  61. ↑ Kolesnikov, Andrei (). „Putin's War Has Moved Russia From Authoritarianism to Hybrid Totalitarianism”. Carnegie Endowment for International Peace. Accesat în .
  62. ↑ Vock, Ido (). „How Russia descended into authoritarianism”. New Statesman. Accesat în .
  63. ↑ „Countries and Territories”. Freedom House. Accesat în .
  64. ↑ Rosefielde, Steven; Hedlund, Stefan (). Russia Since 1980. Cambridge University Press. p. 174. ISBN 978-0-521-84913-5. Accesat în . Duma election of 2003, reducing the legislature to a rubber stamp.
  65. ↑ Troianovski, Anton; Nechepurenko, Ivan (). „Russian Election Shows Declining Support for Putin's Party”. The New York Times (în engleză). ISSN 0362-4331. Arhivat din original la . Accesat în .
  66. ↑ „Freedom in the World Rwanda Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  67. ↑ Toby Craig Jones, Desert Kingdom: How Oil and Water Forged Modern Saudi Arabia (2011), Harvard University Press, pp. 5, 14–15; Kira D. Baiasu, Sustaining Authoritarian Rule Arhivat în , la Wayback Machine. Fall 2009, Volume 10, Issue 1 (30 September 2009), Northwestern Journal of International Affairs.
  68. ↑ „Lee Kuan Yew leaves a legacy of authoritarian pragmatism”. TheGuardian.com. . Accesat în .
  69. ↑ „January 5, 2017 Fear, smear and the paradox of authoritarian politics in Singapore”. . Accesat în .
  70. ↑ „Freedom in the World South Sudan Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  71. ↑ „BTI 2022”. Bertelsmann Transformation Index (în engleză). Gütersloh: Bertelsmann Stiftung. Arhivat din original la . Accesat în .
  72. ↑ „Freedom in the World Tajikistan Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  73. ↑ „Togo's dynasty lives on”. .
  74. ↑ Esena, Berk; Gumuscu, Sebnem (). „Rising competitive authoritarianism in Turkey”. Third World Quarterly. 37 (9): 1581–1606. doi:10.1080/01436597.2015.1135732. hdl:11693/36632 Accesibil gratuit.; Ramazan Kılınç, Turkey: from conservative democracy to popular authoritarianism Arhivat în , la Wayback Machine., openDemocracy (5 December 2015).
  75. 1 2 „Turkmenistan: Freedom in the World 2021 Country Report”. Freedom House (în engleză). Accesat în .
  76. 1 2 „Turkmenistan: Freedom in the World 2022 Country Report”. Freedom House (în engleză). Accesat în .
  77. ↑ „The dark side of the United Arab Emirates”. newint.org. . Arhivat din original la . Accesat în .
  78. ↑ „United Arab Emirates profile”. BBC News. . Arhivat din original la . Accesat în .
  79. ↑ „The subtleties of authoritarianism in Museveni's Uganda”. Africa Research Institute.
  80. ↑ Neil J. Melvin, Uzbekistan: Transition to Authoritarianism on the Silk Road Arhivat în , la Wayback Machine. (Harwood Academic, 2000), pp. 28–30.
  81. ↑ Shahram Akbarzadeh, "Post-Soviet Central Asia: The Limits of Islam" in Constitutionalism in Islamic Countries: Between Upheaval and Continuity (Oxford University Press, 2012: eds. Rainer Grote & Tilmann J. Röder), p. 428.
  82. ↑ „An Uzbek spring has sprung, but summer is still a long way off”. The Economist. . ISSN 0013-0613. Arhivat din original la . Accesat în .
  83. ↑ Human Rights Watch, Venezuela: Chávez's Authoritarian Legacy: Dramatic Concentration of Power and Open Disregard for Basic Human Rights Arhivat în , la Wayback Machine., 5 March 2013; Kurt Weyland, Latin America's Authoritarian Drift: The Threat from the Populist Left Arhivat în , la Wayback Machine., Journal of Democracy, Vol. 24, No. 3 (July 2013), pp. 18–32.
  84. ↑ Thomas Fuller, In Hard Times, Open Dissent and Repression Rise in Vietnam (23 April 2013), The New York Times
  85. ↑ Daniel Compagnon, A Predictable Tragedy: Robert Mugabe and the Collapse of Zimbabwe Arhivat în , la Wayback Machine. (University of Pennsylvania Press, 2011).
  86. ↑ „Zimbabwe's slither towards increased authoritarianism”. The Zimbabwean (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în .
  87. ↑ „Freedom in the World Algeria Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  88. 1 2 3 4 Todd L. Edwards, Argentina: A Global Studies Handbook (2008), pp. 45–46; Steven E. Sanderson, The Politics of Trade in Latin American Development (1992), Stanford University Press, p. 133; William C. Smith, Reflections on the Political Economy of Authoritarian Rule and Capitalist Reorganization in Contemporary Argentina, in Generals in Retreat: The Crisis of Military Rule in Latin America (1985), eds. Philip J. O'Brien & Paul A. Cammack, Manchester University Press.
  89. 1 2 3 4 Guillermo A. O'Donnell, Bureaucratic Authoritarianism: Argentina, 1966–1973, in Comparative Perspective (University of California Press, 1988); James M. Malloy, Authoritarianism and Corporatism in Latin America: The Modal Pattern, in Democracy in Latin America: Patterns and Cycles (1996; ed. Roderic A. Camp), p. 122; Howard J. Wiards, Corporatism and Comparative Politics: The Other Great "ism" (1997), pp. 113–114.
  90. ↑ „Bangladesh is now in effect a one-party state”. The Economist. ISSN 0013-0613. Arhivat din original la . Accesat în .
  91. 1 2 James M. Malloy, Authoritarianism and Corporatism in Latin America: The Modal Pattern, in Democracy in Latin America: Patterns and Cycles (ed. Roderic A. Camp), p. 122; Thomas E. Skidmore, The Political Economy of Policy-making in Authoritarian Brazil, 1967–70, in Generals in Retreat: The Crisis of Military Rule in Latin America (1985), eds. Philip J. O'Brien & Paul A. Cammack, Manchester University Press.
  92. ↑ Thomas Carothers, Q&A: Is Burma Democratizing? (2 April 2012), Carnegie Endowment for International Peace; President Discusses Burma/Myanmar in Transition at World Affairs Council Sacramento Arhivat în , la Wayback Machine. (3 April 2013), Asia Foundation; Louise Arbour, In Myanmar, Sanctions Have Had Their Day (5 March 2012), The New York Times.
  93. ↑ Dal Lago, Enrico (). Civil War and Agrarian Unrest: The Confederate South and Southern Italy. Cambridge University Press. p. 79. ISBN 978-1-108-34062-5. ...The slaveholding elites' project of Confederate nation building... the idea that the Confederacy was a "herrenvolk democracy" or "democracy of the white race"
  94. ↑ McCurry, Stephanie (). „The Confederacy Was an Antidemocratic, Centralized State”. The Atlantic (în engleză). Accesat în .
  95. ↑ Steven E. Sanderson, The Politics of Trade in Latin American Development (1992), Stanford University Press, p. 133; Carlos Huneeus, Political Mass Mobilization Against Authoritarian Rule: Pinochet's Chile, 1983–88, in Civil Resistance and Power Politics:The Experience of Non-violent Action from Gandhi to the Present (2009), Oxford University Press (eds. Adam Roberts & Timothy Garton Ash).
  96. 1 2 „Freedom in the World Democratic Republic of Congo Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  97. ↑ „Franjo Tudjman, Authoritarian leader whose communist past and nationalist obsessions fuelled his ruthless pursuit of an independent Croatia”. The Guardian. . Accesat în .
  98. ↑ „Franjo Tuđman”. Encyclopædia Britannica. Accesat în .
  99. ↑ Maye Kassem, Egyptian Politics: The Dynamics of Authoritarian Rule (2004); Andrea M. Perkins, Mubarak's Machine: The Durability of the Authoritarian Regime in Egypt (M.A. thesis, 8 April 2010, University of South Florida).
  100. ↑ „Quest to extradite Ethiopia's dictator Mengistu as Mugabe departs | DW | 11.12.2017”. Deutsche Welle.
  101. ↑ „Freedom in the World Ethiopia Report”. Arhivat din original la . Accesat în .
  102. ↑ „Is Fijian-style authoritarianism spreading?”. Australian Broadcasting Corporation. .
  103. ↑ „Fiji election renews semi-authoritarian rule”. Emerald Expert Briefings. oxan-es. . doi:10.1108/OXAN-ES239981.
  104. ↑ „Fijilive – an authoritarian government: Rabuka Gateway to Fiji, Fiji News, Fiji Rugby, Fiji Football, Fiji Sports, Fiji Picture Gallery, Fiji Business, etc”.
  105. ↑ Carnegie, Paul; Tarte, Sandra (). „The Politics of Transition in Fiji: Is it Charting a Democratic Course?”Necesită abonament cu plată. Australian Journal of Politics & History. 64 (2): 277–292. doi:10.1111/ajph.12458.
  106. ↑ Fischer-Galati, Stephen (). „Sources of Authoritarianism in Eastern and South-Eastern Europe”. În Berg-Schlosser, Dirk; Mitchell, Jeremy. Authoritarianism and Democracy in Europe, 1919–39: Comparative AnalysesNecesită înregistrare gratuită. Palgrave Macmillan. pp. 67–68. ISBN 978-1-349-42826-7.
  107. ↑ Ibrahim, Youssef M. (). „Years of Autocratic Rule by the Shah Threw Iran Into Turbulence”. The New York Times. ISSN 0362-4331. Accesat în .
  108. ↑ Waxman, Olivia B. (10 November 2020). "Historian: Today's Authoritarian Leaders Aren't Fascists – But They Are Part of the Same Story". Time. Retrieved 3 August 2021.
  109. ↑ Gaddafi's 41-Year-Long Rule, The Washington Post; Martin Asser, The Muammar Gaddafi Story (21 October 2011), BBC News; Alistair Dawber, One Libyan in three wants return to authoritarian rule (16 February 2012), Independent.
  110. ↑ Misiunas, Romuald J. (). „Fascist Tendencies in Lithuania”. Slavonic and East European Review. 48 (110): 88–109. JSTOR 4206165.
  111. ↑ Matthew Brunwasser, Concerns Grow About Authoritarianism in Macedonia, The New York Times, 13 October 2011.
  112. ↑ Andrew MacDowall, Fears for Macedonia's fragile democracy amid 'coup' and wiretap claims, The Guardian, 27 February 2015.
  113. ↑ Rolfs, D. (). No Peace for the Wicked: Northern Protestant Soldiers and the American Civil War. University of Tennessee Press. p. 18. ISBN 978-1-57233-662-9. Accesat în .
  114. ↑ Smith, Haig Z. (). „The Plymouth Company and Massachusetts Bay Company (1622–1639): Establishing Theocratic Corporate Governance”. Religion and Governance in England's Emerging Colonial Empire, 1601–1698. Cham: Springer International Publishing. pp. 71–111. doi:10.1007/978-3-030-70131-4_3. ISBN 978-3-030-70130-7.
  115. ↑ „Montenegro's Prime Minister Resigns, Perhaps Bolstering Country's E.U. Hopes”. The New York Times. . Arhivat din original la . Accesat în .
  116. ↑ „Montenegro's Djukanovic Declares Victory In Presidential Election”. Radio Free Europe. . Arhivat din original la . Accesat în .
  117. ↑ „Djukanovic si riprende il Montenegro con la benedizione di Bruxelles”. eastwest.eu. . Arhivat din original la . Accesat în .
  118. ↑ „Đukanović – posljednji autokrat Balkana”. Deutsche Welle. . Arhivat din original la . Accesat în .
  119. ↑ „Montenegro veteran PM Djukanovic to run for presidency”. France 24. . Arhivat din original la . Accesat în .
  120. ↑ Regilme, Salvador Santino F. Jr. (iunie 2021). „Contested spaces of illiberal and authoritarian politics: Human rights and democracy in crisis”. Political Geography. 89 (3). doi:10.1016/j.polgeo.2021.102427 Accesibil gratuit. hdl:1887/3188354 Accesibil gratuit. Parametru necunoscut |article-number= ignorat (ajutor)
  121. ↑ Curato, Nicole (). „Democratic expressions amidst fragile institutions: Possibilities for reform in Duterte's Philippines”. The Brookings Institution (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  122. ↑ Pinto, António Costa (). „Authoritarian legacies, transitional justice and state crisis in Portugal's democratization”. Democratization. 13 (2): 173–204. doi:10.1080/13510340500523895. Working paper.
  123. ↑ Tracy Kuperus, Building a Pluralist Democracy: An Examination of Religious Associations in South Africa and Zimbabwe, in Race and Reconciliation in South Africa: A Multicultural Dialogue in Comparative Perspective (eds. William E. Van Vugt & G. Daan Cloete), Lexington Books, 2000.
  124. ↑ The South Africa Reader: History, Culture, Politics (eds. Clifton Crais & Thomas V. McClendon; Duke University Press, 2014), p. 279.
  125. ↑ The Other R.O.K.: Memories of Authoritarianism in Democratic South Korea (11 October 2011), Woodrow Wilson International Center for Scholars; Sangmook Lee, Democratic Transition and the Consolidation of Democracy in South Korea Arhivat în , la Wayback Machine. July 2007, Taiwan Journal of Democracy, Volume 3, No. 1, pp. 99–125.
  126. ↑ Hyug Baeg Im, The Rise of Bureaucratic Authoritarianism in South Korea, World Politics Vol. 39, Issue 2 (January 1987), pp. 231–257
  127. ↑ Richard Gunther, The Spanish Model Revisited, in The Politics and Memory of Democratic Transition: The Spanish Model, (eds. Diego Muro & Gregorio Alonso), Taylor & Francis 2010, p. 19.
  128. ↑ Sukkar, Bilal (). „International Conflict Mediation in Syria”. În Gani, Jasmine K.; Hinnebusch, Raymond. Actors and Dynamics in the Syrian Conflict's Middle Phase. New York, NY: Routledge. p. 95. doi:10.4324/9781003254904-6. ISBN 978-1-03-218502-6.
  129. ↑ „Totalitarianism”. The Concise Encyclopedia of Democracy. New York, NY: Routledge. . p. 391. ISBN 978-1-57958-268-5.
  130. ↑ Baker, Jaber; Ümit Üngör, Ugur (). „10: Secret Prisons”. Syrian Gulag: Inside Assad's Prison System. Dublin, Ireland: I. B. Tauris. p. 95. ISBN 978-0-7556-5020-0.
  131. ↑ Leng, Shao-chuan; Lin, Cheng-yi (). „Political Change on Taiwan: Transition to Democracy?”. The China Quarterly. 136 (136): 805–839. doi:10.1017/S0305741000032343. ISSN 0305-7410. JSTOR 655592.; Shirley A. Kan, Congressional Research Service, Democratic Reforms in Taiwan: Issues for Congress Arhivat în , la Wayback Machine. (26 May 2010); Taiwan's Electoral Politics and Democratic Transition: Riding the Third Wave (1996), eds. Charles Chi-Hsiang Chang & Hung-Mao Tien; Edward S. Steinfeld, Playing Our Game:Why China's Rise Doesn't Threaten the West (2010), Oxford University Press, pp. 217–222.
  132. ↑ Jakubowski, Andrzej (). Cultural Rights as Collective Rights: An International Law Perspective. Brill – Nijhoff. p. 196. ISBN 978-90-04-31201-2.
  133. ↑ role will senators play in naming Thailand's next PM?
  134. ↑ Erik J. Zürcher, Turkey: A Modern History (I.B. Tauris: rev. ed. 1997), pp. 176–206.
  135. ↑ Ayșe Gül Altınay, The Myth of the Military-Nation: Militarism, Gender, and Education in Turkey (Palgrave Macmillan, 2004), pp. 19–20.
  136. ↑ Andjelic, Neven (). Bosnia-Herzegovina: The End of a Legacy. Frank Cass. p. 36. ISBN 978-0-7146-5485-0.
  137. ↑ McGoldrick, Dominic (). „Accommodating National Identity in National Law and International Law”. În Tierney, Stephen. Accommodating National Identity: New Approaches in International and Domestic Law. Martinus Nijhoff Publishers. p. 17. ISBN 978-90-411-1400-6.
  138. ↑ „Milosevic: Serbia's fallen strongmany”. BBC. . Accesat în .
  139. ↑ Pribićević. "Serbia – From Authoritarian Regime to Democracy." Serbian Studies: Journal of the North American Society for Serbian Studies. Project MUSE.

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • de Jürgen Hartmann: Vergleichende Regierungslehre und Systemvergleich. In: Dirk Berg-Schlosser, Ferdinand Müller-Rommel (Hrsg.): Vergleichende Politikwissenschaft. 4. Aufl., Verlag für Sozialwissenschaften, Wiesbaden 1997, ISBN 978-3-8100-3860-9, S. 31 ff.
  • de Werner Herkner: Lehrbuch der Sozialpsychologie. 6. Aufl., Huber, Bern 2001, ISBN 3-456-81989-7.
  • de Juan José Linz: Autoritäre Regime. In: Dieter Nohlen (Hrsg.): Wörterbuch Staat und Politik, Piper, München/Zürich 1996, ISBN 3-492-22070-3, S. 40–43.
  • de Juan José Linz: Totalitäre und autoritäre Regime. Herausgegeben und übersetzt von Raimund Krämer. 3. Auflage. Potsdamer Textbücher 4. WeltTrends, Potsdam 2009. ISBN 978-3-941880-00-9.
  • de Juan José Linz: Ein autoritäres Regime: Der Fall Spanien. Herausgegeben und übersetzt von Raimund Krämer und Christoph Sebastian Widdau. Potsdamer Textbücher 13. WeltTrends, Potsdam 2011. ISBN 978-3-941880-35-1.
  • de Dieter Nohlen: Autoritäre Systeme. In: Peter Waldmann, Klaus Ziemer (Hrsg.): Die östlichen und südliche Länder (= Lexikon der Politik in 7 Bändern, Bd. 4), Beck, München 1997, ISBN 3-406-36908-1, S. 67–74.
  • de Susanne Rippl, Christian Seipel, Angela Kindervater (Hrsg.): Autoritarismus. Kontroversen und Ansätze der aktuellen Autoritarismusforschung. Leske und Budrich, Opladen 2000, ISBN 3-8100-2634-4.
  • de Bernd Six: Generalisierte Einstellungen. In: Manfred Amelang (Hrsg.): Enzyklopädie der Psychologie. Differentielle Psychologie und Persönlichkeitsforschung, Band 3. Hogrefe, Göttingen 1966, ISBN 978-3-8017-0553-4, S. 1–50.

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Autoritarism&oldid=17781896