Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la Republica Sovietică Socialistă Moldovenească existentă în cadrul Uniunii Sovietice între 1940–1941 și 1944-1991. Pentru alte sensuri, vedeți Republica Moldovenească (dezambiguizare).
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
Република Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ
Молдавская Советская Социалистическая Республика
Flag of Moldavian Autonomous Soviet Socialist Republic (1925-1932).svg

 
Flag of Romania.svg

1940 – 1941 – 1944 – 1991 Flag of Romania.svg
 
Flag of Moldova.svg
Drapel Stemă
Steag Stemă
Imn național
Молдова ку доинэ стрэбунэ пэ плаюр
(Moldova cu Doine străbune pe Plaiuri) (1945–1980)

Молдова Советикэ
(Moldova Sovietică) (1980–1991)

Localizarea
Localizarea RSS Moldovenească în cadrul URSS.
Localizarea
Harta RSSM trasată peste cea a guberniei Basarabia și stângii Nistrului.
Capitală Chișinău
Limbă/limbi Română și rusă
Religie fără (Ateism)
Formă de guvernare Republică sovietică socialistă
Prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească
 - 19401941 Piotr Borodin (primul)
 - 1991 Grigore Eremei (ultimul)
Președinte al Sovietului Suprem al RSS Moldovenești
 - 1941 și 19441947 Nikita Salogor (primul)
 - 19901991 Alexandru Moșanu (ultimul)
Președinte al Sovietului de miniștri al RSS Moldovenești
 - 19451946 Nicolae Coval (primul)
 - 19901991 Mircea Druc (ultimul)
Istorie
 - Ocupația sovietică a Basarabiei 2 august 1940
 - Declarația de independență a Republicii Moldova 27 august 1991
Suprafață
 - 1989 33.843 km²
Populație
 - 1989 est. 4.337.600 
     Densitate 128,2 loc./km²  (332 loc./milă²)
Monedă Rublă

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în moldovenească sau română cu alfabet chirilic Република Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ, în rusă Молда́вская Сове́тская Социалисти́ческая Респу́блика; abreviată RSS Moldovenească, RSSM) a fost o republică constituentă a Uniunii Sovietice din 2 august 1940[1] până în 1991.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Republica inițială, în 1940, fără porțiuni din nordul și sudul actualei Republici Moldova, dar cu porțiuni din nordul Bugeacului.

Contextul și crearea[modificare | modificare sursă]

Marea majoritate a teritoriului pe care a existat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a fost parte a Principatului Moldova. În 1812, partea răsăriteană a Moldovei (numită începând cu acel an Basarabia) a fost ocupată de Imperiul Rus în urma Păcii de la București încheiată între ruși și Imperiul Otoman, când în mod fraudulos cele două imperii au lezat integritatea statului medieval românesc Moldova. Până în 1917 Basarabia a fost o gubernie a Imperiului Rus, fără a avea reprezentare în procesul legislativ sau executiv.

Odată cu izbucnirea revoluției din 1917, mișcarea română de eliberare națională a luat un nou avânt în Basarabia. Nou-alesul Sfat al Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească pe 15 decembrie 1917. În urma retragerii dezordonate în ianuarie 1918 de pe frontul din Carpați a unor unități militare ruse, în care corpul de ofițeri a fost înlocuit cu activiști bolșevici (comisari ruși), în Ungheni, Chișinău și Tighina au avut loc nenumărate crime. Neavând unități militare proprii, Sfatul Țării (Basarabiei) a facut apel la armata română, care după ce a eliberat orașul Tighina de ultimele trupe de soldați ruși dezorganizați, s-a retras înapoi peste Prut. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenesti, pentru ca pe 9 aprilie 1918 să proclame unirea cu România cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri și 13 absențe (din totalul de 138 de deputati).

Teritoriul cuprins între râurile Nistru si Bugul de Sud, cuprinzând orașe ca Movilău (Moghilău), Berșad, Iampol, Rîbnița, Bârzula, Dubăsari, Golta, Tiraspol, Ovidiopol, Odesa și Oceacov, a avut de-a lungul secolelor o componență etnică mixtă. În Evul mediu, românii moldoveni reprezentau circa 1/2 din populația sa destul de mică, restul fiind ucraineni și tătari nogai (un trib al tătarilor din Crimeea). Începând cu sfârșitul secolului XVII, acest teritoriu a intrat în administrarea directă a Imperiului Otoman, unde era cunoscut sub numele Yedisanul de Vest. În 1792 el a intrat în componența Imperiului Rus, ceea ce a dus la o schimbare radicală a componenței sale etnice: tătarii au fost obligați să plece, iar nobilimea rusă a primit vaste teritorii nepopulate. Astfel au venit multi țărani și coloniști ruși, ucraineni și evrei. În 1917-1918 românii moldoveni erau majoritari doar în sate situate la mică distanță de Nistru.

Pe 12 octombrie 1924, Uniunea Sovietică a înființat o republică autonomă, RSSA Moldovenească, în componența RSS Ucrainene, pe o parte din teritoriul dintre râurile Nistru și Bug, republică în cadrul căreia românii (sau moldovenii, conform terminologiei oficiale sovietice) constituiau circa 40% din populație. Acest lucru a fost făcut în speranța determinării românilor basarabeni să se rupă de România.

Protocolul Adițional Secret (ruso-german) imperialist, al Pactului Molotov-Ribbentrop, privitor la sferele de influență și dominație în Est-Europa, semnat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă la 23 august 1939, a dus la trecerea la 28 iunie 1940 prin ultimatum (din partea guvernului URRS) și cedare (din partea Consiliului de Coroană al României) a teritoriilor dintre Prut și Nistru (Basarabia), dar și a nordului Bucovinei, în componența URSS. Ținutul Herța, deși nu a fost inclus în protocol, a fost ocupat de asemenea de către armata sovietică. Inițial, Basarabia fără județele Hotin, Ismail și Cetatea Albă, plus o parte a RSSA Moldovenești (aproximativ corespunzătoare teritoriului actual al Transnistriei) au fost incluse în RSS Moldovenească nou-înființată la 2 august 1940, printr-un decret semnat de Stalin, fără nici un fel de consultare a locuitorilor regiunii. RSS Moldovenească a devenit o republică unională separată în cadrul URSS, cu drept teoretic de secesiune.

La 22 iunie 1941 România, aliată cu Germania, a atacat Uniunea Sovietică. Până la 26 iunie 1941 Basarabia și nordul Bucovinei au revenit în cadrul României. La 27 iunie 1941 Antonescu a ordonat armatei române să continue înaintarea peste râul Nistru în teritoriul sovietic, ocupând astfel și Transnistria.

În februarie-august 1944 Uniunea Sovietică a reocupat Moldova răsăriteană și a organizat din nou RSS Moldovenească. De data aceasta, hotarele de nord, sud și est ale republicii au fost modificate. Astfel, jumătatea de sud a fostului județ Hotin, și porțiuni mai mici din fostele județe românești Ismail și Cetatea Albă (toate trei cedate în întregimea lor RSS Ucrainene în 1940) au revenit rebublicii sovietice moldovenești în urma reocuparii acestui teritoriu de către URSS. Au existat și modificări minore ale hotarului transnistrean cu RSS Ucraineană.

Reorganizarea teritorială[modificare | modificare sursă]

Pe 11 noiembrie 1940 Basarabia a fost reorganizată teritorial în raioane, după model sovietic.[2] Astfel, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM) au fost create următoarele unități administrative:


Perioada stalinistă: deportările și persecuțiile[modificare | modificare sursă]

Istoria Moldovei
Stema Moldovei
Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
Războaiele daco-romane
Daci liberi
Moldova
Descălecatul Moldovei
Bătălii
Epoca fanariotă
Tratatul de la București
Basarabia
Basarabia sub ocupație rusă
Gubernia Basarabiei
Rusificarea
Colonizarea
Basarabia română
Republica Democratică Moldovenească
Unirea Basarabiei cu România
România în al Doilea Război Mondial
Basarabia sovietică
RASS Moldovenească
RSS Moldovenească
Moldova contemporană
Declarația de Independență
Republica Moldova
Identitate națională
Transnistria
Găgăuzia
Protestele de la Chișinău

Portal Moldova
 v  d  m 
Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941

Înainte și după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde mulți dintre ei au murit sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră polițiști, soldați, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât și țărani împroprietăriți), membri ai partidelor politice istorice și toți cei ce-și exprimaseră dezacordul față de regim (o mare parte din populație și majoritatea populației educate), stâlpii culturii românești. În plus populația de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniță. (Vezi și Transferuri de populație în Uniunea Sovietică și Colonizările forțate în Uniunea Sovietică). Trebuie sa mentionam, ca au fost deportati nu doar persoane de etnie romana, ci toti care au putut sa impune invaziei sovietice. Un exemplu este s. Brătușeni unde majoritatea etnica sunt ucraineni. Majoritatea celor deportati nu s-au mai intors niciodata la casele lor.

Potrivit cercetărilor istoricului rus Nikolai Teodorovici Bugai, de la Universitatea din Moscova, care în anii 1992-1993 a avut acces la arhiva NKVD-MVD-KGB și la corespondența între Stalin și miniștrii săi, îndeobște Kruglov[3], între iulie 1940 și decembrie 1953, un număr de 332.500 de persoane au fost deportate din teritoriul anexat de URSS în 1940: români, ruși albi (antibolșevici), refugiați care fugiseră din URSS, minorități religioase, dintre care 47.000 mai erau incă în viață, în locurile de deportare, în 1954. Aceasta reprezintă o medie de 90 de persoane pe zi sau 2700 pe lună, dar practic deportările se efectuau în valuri, în funcție de disponibilitatea materialului feroviar și rutier.

Conform cercetărilor istoricului american Rudolf Joseph Rummel, de la Universitatea din Hawaii :

  • Între iunie 1940 și iunie 1941, 300.000 de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 57.000 au murit[4];
  • Între martie 1944 și mai 1945, 390.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 51.000 au murit[5];
  • Între mai 1945 și decembrie 1953, 1.654.000 de de basarabeni și bucovineni au fost deportați, din care 215.000 au murit (majoritatea în Gulag și pe drum)[6].

În total, după Rudolf Joseph Rummel, aproximativ 2.344.000 de persoane, în mare parte români, au fost deportate din teritoriile anexate de URSS în 1940 în dauna României, din care 703.000 au fost ucise. Aceasta reprezintă o medie de 620 de persoane pe zi sau 18.600 pe lună, ceea ce înseamna aproximativ un tren de zece vagoane sau un convoi de camioane pe zi.

Potrivit cercetărilor istoricului american Charles King[7], diferența dintre populația teritoriului anexat la recensămintele din 1938 (românesc) și 1959 (sovietic), ținând cont de cei 280.000 de evrei deportați și uciși în perioada iulie 1941- martie 1944 și de intensa colonizare sovietică după august 1944, arată că deficitul demografic a fost compensat prin colonizare, dar, simultan, că populația băștinașă românească/moldovenească s-a menținut la fața locului în proporție de 59% (pentru tot teritoriul anexat, dar fără Transnistria) față de proporția de 74% înainte de război. Procentul de 15% din o medie de trei milioane de persoane reprezintă aproximativ 450.000 de persoane. Mulți locuitori români, ruși albi sau refugiați anticomuniști din Basarabia care nu au reușit să fugă în România când URSS a preluat controlul asupra acestui teritoriu, au fost capturate de către forțele NKVD sovietice; un procent ridicat din aceștia au fost împușcați sau deportați.[8]

Autoritățile sovietice au vizat mai multe grupuri socio-economice, datorită situației lor economice, politice, sau datorită legăturilor cu fostul regim românesc. Ei au fost deportați în Siberia și în nordul RSS Kazahă; unii dintre aceștia au fost închiși sau executați. În conformitate cu Raportul Tismăneanu, în 1940-1941 pe timp de pace, 86.604 persoane au fost arestate și deportate, în timp ce istoricii ruși au prezentat un număr estimativ de 90.000 pentru aceeași perioadă. NKVD s-a concentrat asupra grupărilor socotite anti-sovietice, dintre care majoritatea au fost cele mai active între 1944 și 1952.

O campanie de eradicare a așa-zișilor chiaburi a fost orientată contra familiilor țăranilor proprietari din Moldova, care au fost deportați în Siberia și Kazahstan. De exemplu, în două zile, 6 iulie și 7 iulie 1949, 11.342 de familii din Republica Moldova au fost deportate prin ordin al ministrului de stat și de securitate I. L. Mordoveț în conformitate cu un plan numit „Operațiunea Sud”.[9]

Alte campanii de deportare au afectat: etnicii germani (al căror număr a scăzut de la peste 140.000 în 1938 la 4.000 în 1959, datorită migrației voluntare din timpul războiului și prin relocări forțate în calitate de colaboratori după război) și minoritățile religioase (700 de familii, mai ales adepți ai cultului Martorii lui Iehova au fost deportate în Siberia, în aprilie 1951 în cadrul planului numit „Operațiunea Nord”.[9]

Perioada stalinistă: colectivizarea și foametea[modificare | modificare sursă]

Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și 1950, deși încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare amploare s-a produs: unele surse dau un minim de 115.000 de oameni care au murit de foame și boli între decembrie 1946 și august 1947, alții pun cifra la 216.000, la aceștia se mai adaugă alți 350.000 care au fost afectați de malnutriție, dar care au supraviețuit. Nu există suficiente dovezi că aceasta foamete a fost cauzată sau planificată de către sovietici și îndreptate împotriva celui mai mare grup etnic care trăia în mediul rural (românii). Cauza principală a fost rechiziționarea de cantități mari de produse agricole de către sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și colectivizare[9].

În contextul accentuării foametei, la sfârșitul anului 1946 – începutul lui 1947, a sporit numărul celor care decid să treacă Prutul. Urmare a acestui fenomen, șeful Detașamentului 22 de grăniceri, colonelul Vladimir Pavlovici Așahmanov, dă ordin subalternilor săi, la telefon și la adunări, să fie necruțători față de cei care vor încerca să treacă frontiera. În privința celor prinși, Așahmanov ordonă ca aceștia să fie executați pe loc, iar față de cei care reușesc să treacă Prutul – să fie urmăriți pe teritoriul României și, în caz că nu vor putea pune mâna pe ei, să fie împușcați.[10]

Perioada 1956–64[modificare | modificare sursă]

Începând cu regimul lui Hrușciov, succesorul lui Stalin, supraviețuitorii din Gulag și lagărele de deportați au primit permisiunea să se întoarcă în Moldova. Îmbunătățirea relațiilor politice a încheiat și perioada de putere absolută a NKVD, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii precum educația, știința și tehnologia, sănătatea, și industria (cu excepția domeniilor care au fost considerate sensibile politic, cum ar fi genetica sau istoria).

Dezvoltarea: 1964–85[modificare | modificare sursă]

În anii '70 și '80, RSS Moldovenească a primit investiții substanțiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilități industriale și științifice, precum și pentru construcția de locuințe. În 1971, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat o decizie "Despre măsurile pentru dezvoltarea viitoare a orașului Chișinău", care alocau mai mult de un miliard ruble din bugetul URSS, pentru invesții [11] decizie care ulterior a adus o oarecare prosperitate și muncitorii calificați din întreagul URSS. O astfel de alocare a activelor URSS a fost parțial influențată de faptul că, Leonid Brejnev, conducătorul real al URSS între anii 1964 și 1982, a fost Prim-Secretar al Partidul Comunist în RSS Moldovenească între 1950 și 1952. Aceste invesții s-au oprit în anul 1991 când Moldova a ieșit din Uniunea Sovietică.

Perestroika și drumul spre ieșirea din Uniunea Sovietică: 1985–91[modificare | modificare sursă]

Deși Brejnev și alti primi-secretari ai URSS au avut parțial succes în suprimarea naționalismului existent în RSSM, regimul lui Mihail Gorbaciov a facilitat renaștere naționalismului în regiune. Politicile sale glasnost și perestroika au creat condițiile pentru exprimarea deschisă a sentimentelor naționale și au dat posibilitatea republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central.

Drumul MSSR către independența față de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor, conservatoarii din est (în special de la Tiraspol), precum și activiști ai Partidului Comunist din Chișinău care au vrut să mențină MSSR în Uniunea Sovietică. Principalul succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii moldovenești ca limbă oficială, iar în declarația de preambul unitatea lingvistică moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. În 1990, când a devenit clar faptul că Moldova în cele din urmă va de veni independentă, un grup de activiști pro-URSS din Transnistria au proclamat Republica Sovietică Socialistă Nistreană Moldovenească cu capitala la Tiraspol, care, după dizolvarea URSS, a fost redenumită în Republica Nistreană Moldovenească.

Sfârșitul și ieșirea din Uniunea Sovietică[modificare | modificare sursă]

Numele țării s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe 27 august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice. După ce la început s-a manifestat dorința de unire cu România, a izbucnit un război în Transnistria în 1992, sustinut de armata rusă aflată acolo. Nici până acum guvernul de la Chișinău nu are controlul asupra acestei regiuni separatiste.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Harta etnică a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești din 1989
Evoluția și structura etnică a RSS Moldovenească, 1941–1989[12][13]
grup etnic 1941 1959 1970 1979 1989
moldoveni 1.620.800 68,8% 1.886.566 65,4% 2.303.916 64,6% 2.525.687 63,9% 2.794.749 64,5%
români 1.663 0,06% 1.581 1.657 2.477 0,06%
ucraineni 261.200 11,1% 420.820 14,6% 506.560 14,2% 560.679 14,2% 600.366 13,8%
ruși 158.100 6,7% 292.930 10,2% 414.444 11,6% 505.730 12,8% 562.069 13,0%
evrei 95.107 3,2% 98.072 2,7% 80.127 2,0% 65.672 1,5%
găgăuzi 115.700 4,9% 95.856 3,3% 124.902 3,5% 138.000 3,5% 153.458 3,5%
bulgari 177.700 7,5% 61.652 2,1% 73.776 2,1% 80.665 2,0% 88.419 2,0%
țigani 7.265 0,2% 9.235 0,2% 10.666 0,3% 11.571 0,3%
alții 23.200 22.618 43.768 48.202 56.579
Total 2.356.700 2.884.477 3.568.873 3.949.756 4.335.360

Economie[modificare | modificare sursă]

Deși era cea mai dens populată republică a Uniunii Sovietice, RSS Moldovenească a fost destinată să fie doar o țară agricolă, specializată în special în producția de fructe. Regiunea transnistreană (în care românii reprezentau doar 40% din populație), a fost mai industrializată. În 1990, Transnistria realiza 40% din produsul intern brut și 90% din producția de electricitate a RSS Moldovenești[necesită citare]

Conducere[modificare | modificare sursă]

Partidul Comunist Moldovenesc a fost o componentă a Partidul Comunist al Uniunii Sovietice . Partidul Comunist a fost partid unic. El a avut puterea supremă, deoarece toate organizațiile și societățile comerciale îi erau direct subordonate.

Elita politică din RSS Moldovenească a fost una dintre cele mai fidele Moscovei[14]. Una dintre dovezi este și redenumirea multor orașe și comune după diferiți lideri comuniști de la centru.

Compoziția etnică a PCM [15][16][17]
anul\etnia Moldoveni Ucraineni Ruși Evrei
1925 6,3% 31,6% 41,6% 15,7%
1940 17,5% 52,5% 11,3% 15,9%
1989 47,8% 20,7% 22,2% 2,5%
Prim-secretarii ai PCM[18]
nume perioada locul nașterii
Piotr G. Borodin 1941 – 1942 RSS Ucraineană
Nikita L. Salogor 1942 – 1946 RSS Ucraineană
Nikita G. Koval 1946 – iulie 1950 RSS Moldovenească (Transnistria)
Leonid I. Brejnev iulie 1950 – octombrie 1952 RSS Ucraineană
Dimitri S. Gladki octombrie 1952 – 1954 RSS Ucraineană
Zinovie T. Serdiuk 1954 – mai 1961 RSS Ucraineană
Ivan I. Bodiul mai 1961 – decembrie 1980 RSS Ucraineană
Simeon K. Grossu decembrie 1980 – noiembrie 1989 RSS Ucraineană (sudul Basarabiei)
Petru C. Lucinschi noiembrie 1989 – februarie 1991 RSS Moldovenească
Grigore I. Eremei februarie – august 1991 RSS Moldovenească

Cultură și ideologia[modificare | modificare sursă]

Cea mai mare parte a elitei românești-moldovenești de dinaintea celui de-al doilea război mondial, intelectualii, orășenii, ca și sute și mii de țărani de rând au fost uciși sau deportați (în special prin deportările organizate în 1940, în 1949 și în 1951). Chiar și în zilele noastre sunt zeci de mii de români-moldoveni trăitori în zonele în care au fost inițial deportați. 295.000 de români-moldoveni au murit în foametea din 1946-1947, unica foamete care a avut loc în Moldova. După încheierea celui de-al doilea război mondial au fost aduși coloniști din toată Uniunea Sovietică, în special ruși și ucraineni, care au dus la schimbarea compoziției etnice.

Românii basarabeni au fost încurajați să învețe limba rusă, care era necesară pentru ocuparea oricărei funcții publice. Pozițiile politice și academice erau date în special membrilor grupurilor etnice ne-române (numai 14% din liderii politici moldoveni erau români în 1946, deși acest procent s-a schimbat puțin de-a lungul timpului).

Guvernul URSS-ului a încurajat dezvoltarea "culturii moldovenești", considerată ca fiind diferită de cea românească, ca și proclamarea existenței așa-zisei limbi moldovenești, considerată, (în ciuda chiar a obiecțiilor unor lingviști sovietici), ca fiind deosebită de limba română. Criticii literari subliniau influența rusească asupra literaturii românești-moldovenești, ignorând trecutul comun al literaturii moldovenești în cadrul mai larg al literaturii române. Pentru a sublinia presupusele diferențe și pentru a rupe legăturile cu România, limba română (moldovenească) a fost scrisă cu alfabetul chirilic. Numele unor orașe și sate au fost modificate pentru a le da o sonoritate mai slavă sau au fost rebotezate cu numele unor lideri bolșevici.

Propaganda oficială a încercat să îndoctrineze prin propagandă ideea că românii i-au asuprit pe moldoveni înainte ca Basarabia să fie eliberată de sovietici. Astfel, ideologia sovietică de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești avea trei aspecte :

Relația cu România socialistă[modificare | modificare sursă]

Nicolae Ceaușescu și Ivan Bodiul celebrand la Chișinău, pe 2 august 1976, a 36-a aniversare a RSS Moldovenești.

Pe tot parcursul Razboiului Rece, problema Basarabiei a fost uitată de Vest, dar nu și în România. Cu toate acestea, în anii 1950 România, cercetarea istoriei Basarabiei a fost un subiect interzis, deoarece Partidul Comunist Român a încercat să pună accentul pe legăturile dintre români și ruși, anexarea fiind considerată doar o dovada a prietenie URSS-ului [19].

Începand cu anii 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au început o politică de distanțare față de Uniunea Sovietică, dar dezbaterea asupra Basarabiei a fost limitată doar la nivel științific (istoriografie și lingvistică), nu la nivel politic[20].

Având în vedere că relațiile sovieto-române s-au redus la mijlocul anilor 1960, cărturari sovietici au publicat lucrări istorice cu privire la „Lupta de unificare a Basarabiei cu patria mamă sovietică” (Artiom Lazarev) și „Dezvoltarea limbii moldovenești” (Nicolae Corlăteanu). Pe de altă parte, Academia Română a publicat unele note scrise de Karl Marx, care vorbesc despre nedreptatea făcută în 1812 prin anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, iar Nicolae Ceaușescu, în 1965 într-un discurs, a citat o scrisoare a lui Friedrich Engels, în care și el a criticat anexarea rusă, în timp ce în 1966, într-un alt discurs, a denuntaț apelurile făcute de Partidul Comunist Român către URSS prin care se cerea anexarea Basarabiei și a Bucovinei[20].

Problema a fost cu toate acestea adusă în discuție ori de câte ori relațiile cu sovieticii erau reci, dar nu au fost niciodată un subiect serios pentru negocieri la nivel înalt. Târziu în noiembrie 1989, când URSS și-a retras sprijinul, în timpul celui de Al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, Ceaușescu a denunțat invazia sovietică din timpul celui de al doilea război mondial[21].

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Constituirea RSSM a avut consecințe tragice, Mariana Țăranu
  2. ^ Articol din Timpul.md
  3. ^ Nikolai Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии: Лагеря, принудительный труд и депортация (deportarea popoarelor din Ucraina, Bielorusia și Moldova: lagăre, muncă silnică și deportare), Dittmar Dahlmann et Gerhard Hirschfeld - Essen, Germania, 1999, P. 567-581
  4. ^ en R. J. Rummel, Table 6.A. 5,104,000 victims during the pre-World War II period: sources, calculations and estimates, Freedom, Democracy, Peace; Power, Democide, and War, University of Hawaii
  5. ^ en R. J. Rummel, Table 7.A. 13,053,000 victims during World War II: sources, calculations and estimates, op.cit.
  6. ^ en R. J. Rummel, Table 8.A. 15,6133,000 victims during the Postwar and Stalin's twilight period: Soviet murder: sources, calculations and estimates, op.cit.
  7. ^ Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, 2000
  8. ^ Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, 2000, p.96
  9. ^ a b c King, p.96
  10. ^ Igor Cașu, Adevărul, ARHIVELE COMUNISMULUI Colonel sovietic: „Să curgă sânge la Prut!“
  11. ^ Architecture of Chișinău on Kishinev.info, Retrieved on 2008-10-12
  12. ^ V.V. Kembrovskiy, E.M. Zagorodnaya, "Naselenie soyuznyh respublik", Moscow, Statistika, 1977, p. 192
  13. ^ Soviet 1959, 1970, 1979, and 1989 population censa.
  14. ^ King, p.99, 102
  15. ^ E.S. Lazo, Moldavskaya partiynaya organizatsia v gody stroitelstva sotsializma(1924-1940), Chisinău, Știința, 1981, p. 38
  16. ^ William Crowther, "Ethnicity and Participation in the Communist Party of Moldavia", in Journal of Soviet Nationalities I, no. 1990, p. 148-49.
  17. ^ Datele se referă la RASS Moldovenească
  18. ^ Moldavian Soviet Encyclopedia, Chișinău, Glavnaia Redaktsia MSE, 1979
  19. ^ King, p.103
  20. ^ a b King, p.105
  21. ^ King, p.106

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
  • Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Hoover Institution Press, 2000