Conflictul din Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul din Transnistria
Parte a
TransnistrianRegionMap.png
Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu).
Informații generale
Perioadă Faza politică (primele ciocniri armate):[1] septembrie - noiembrie 1990 – prezent.
Faza militară: 2 martie21 iulie 1992.
Locație regiunea estică a Republicii Moldova
Rezultat Transnistria devine de facto republică independentă, nerecunoscută la nivel internațional.
Beligeranți
Flag of Moldova.svg Republica Moldova

Flag of Romania.svg România (ajutor logistic,[2] și voluntari[necesită citare])

Flag of Transnistria (state).svgRepublica Moldovenească Nistreană
Flag of Russia.svg Rusia (armata a 14-a)

Flag of Russia.svg voluntari ruși (cazaci de pe Don)
Flag of Ukraine.svg voluntari ucraineni (UNA-UNSO)

Conducători
Flag of Moldova.svg Mircea Snegur
Flag of Transnistria (state).svg Igor Smirnov

Flag of Russia.svg Aleksandr Lebed[3]
Flag of Russia.svg Dmitri Rogozin[4]

Efective
~25.000 – 35.000 ~35.000 – 40.000
Pierderi
279 morți[5]
1.180 răniți
364–1.093 morți[6][7]
624 răniți[6]


Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori și Războiul moldo-rus)[8][9][10] a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu.

Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Premise[modificare | modificare sursă]

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității [11] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[11]

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

„Războiul”[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Bătălia de la Tighina (1992) și Implicarea Armatei a 14-a în Conflictul din Transnistria

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

1990: Primele ciocniri la Dubăsari[modificare | modificare sursă]

Vehicule ale armatei separatiste traversând podul dintre Tiraspol și Tighina

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție.[12]

În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.[13]

Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iabloctcin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.[1]

În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.

1992[modificare | modificare sursă]

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice și ruse (după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.[14]

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

Conflictul politic[modificare | modificare sursă]

Criza din 2004[modificare | modificare sursă]

Clădirea parlamentului din Tiraspol

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba romana folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli.[15] Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.

Școlile au fost în cele din urmă redeschise dar au primit statutul de „instituții educaționale non-guvernamentale”.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Complexul memorial „Eternitate” din Chișinău

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.

Memorandumul Kozak[modificare | modificare sursă]

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație. Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.[16] Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

Memorial din Tighina

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.

Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul reuniunii

Propunerea ucraineană[modificare | modificare sursă]

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor".[17]

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.[18] Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.[19]

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b 2 martie, istoricul zilei | Președintele Republicii Moldova Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementelor criminale de pe malul stîng al Nistrului istoria.md
  2. ^ Mircea Snegur: „Ne-am achitat cu România cu un MiG 29” | 20 de ani de Independență
  3. ^ Transnistria: Monument pentru generalul criminal Lebed ziuaveche.ro; Accesat la 12.06.2012
  4. ^ Dmitri Rogozin a luptat cu arma în mână în Transnistria, 1 aprilie 2012, Viorica Marin, Adevărul, accesat la 6 iulie 2012
  5. ^ title=Monumentul eroilor căzuți în războiul transnistrean
  6. ^ a b Dnestrovskaya Pravda, no. 84-85, page 2, November 24, 2001
  7. ^ ВОЗРОЖДЕННОМУ В ПРИДНЕСТРОВЬЕ ЧЕРНОМОРСКОМУ КАЗАЧЬЕМУ ВОЙСКУ – 15 ЛЕТ Olvia Press. Dec 18, 2006. Retrieved 2006, December 18; See also: "В Приднестровье отмечают 15-летие Черноморского казачьего войск,"«Новый Регион – Приднестровье», December 14, 2006.
  8. ^ Misterul războiului moldo-rus din 1992 dw.com; Accesat 02.03.010
  9. ^ Războiul moldo-rus jurnaltv.md; Accesat la 14.09.2013
  10. ^ (BLOG) Războiul moldo-rus timpul.md; Accesat la 12.09.2013
  11. ^ a b Termenul de "limbă română" era evitat, fiind preferate expresii ca limba noastră sau limba majorității (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefața legii privind funcționarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1] se menționează identitatea lingvistică dintre limba română și limba moldovenească (v. raportul Comitetului consultativ privind Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale).
  12. ^ Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2005
  13. ^ Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) curentul.net
  14. ^ 14 martie 1992, ora 03.30 noaptea zdg.md; Accesat la 14.03.2016
  15. ^ Declarația Ministrului Educației al RMN, E. Bomeșko, cu privire la asigurarea dreptului la educație
  16. ^ Moscow's plan to build military base in Moldova rejected - Voronin (Planul Moscovei de a construi o bază militară în Moldova respins - Voronin), publicat pe Interfax.ru, ediția din 20 octombrie 2005
  17. ^ Maia Metaxa: OSCE despre alegerile parlamentare din Transnistria, publicat pe BBC.ro, ediția din 5 decembrie 2005
  18. ^ Departamentul de Stat al SUA: Country Reports on Human Rights Practices (Raportul de țară privind respectarea drepturilor omului), 2003
  19. ^ Mai multe articole despre traficul de ființe umane în Transnistria și Moldova: Departamentul de Stat al SUA, BBC, Consiliul Europei, Radio Europa Liberă

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Vlad Grecu. „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2005
  • Transnistria 1989-1992. Cronica unui război «nedeclarat», gen. Ion Costaș, Editura RAO, 2012 – carte