Conflictul din Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul din Transnistria
Parte a
TransnistrianRegionMap.png
Regiunea Separatistă Transnistreană
Informații generale
Perioadă 2 martie - 21 iulie 1992
Loc Transnistria
Rezultat Transnistria devine de facto republică independentă, în general nerecunoscută la nivel internațional
Combatanți
Flag of Moldova.svg Republica Moldova

Flag of Romania.svg România (ajutor logistic,[1] divizii militare și voluntari)

Flag of Transnistria (state).svg Republica Separatistă Transnistria

Flag of the Soviet Union.svg Flag of Russia.svg Armata a 14-a de gardă sovietică
Flag of Russia.svg voluntari Ruși
Flag of Ukraine.svg voluntari UNA-UNSO
Flag of Don Cossacks.svg Cazaci de pe Don Flag of Russia.svgRusia
Flag of Ukraine.svgUcraina

Conducători
Flag of Moldova.svg Mircea Snegur

România Ion Iliescu

Flag of Transnistria (state).svg Igor Smirnov

Flag of Russia.svg Alexandr Lebed
Flag of Russia.svg Dmitri Rogozin[2]

Efective
25.000 - 35.000 35.000 - 40.000
Pierderi
279 morți[3]
1.180 răniți
400 civili uciși
1093 transnistreni morți
152 cazaci morți
59 ruși morți
624 răniți[4]
600 civili uciși

Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria, de asemenea Războiul moldo-rus[5][6] este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina, aflat pe malul drept al aceluiași râu. Conflictul a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței Republicii Moldovenești Nistrene.

Premise[modificare | modificare sursă]

În ultima parte a aniilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității [7] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[7] Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordonața cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

Războiul civil[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Bătălia de la Tighina (1992)

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc".

După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o [Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova].

Un război neobișnuit[modificare | modificare sursă]

Când cele două tabere au început lupta, războiul a fost unul cu totul neobișnuit.[8] Înșiși combatanții aveau să-l numească „razboiul bețivilor”, întrucât ofițerii din ambele tabere, după ce ziua se luptau aprig, noaptea se strecurau unii în tranșeele celorlalți, într-un armistițiu ad-hoc și tacit și beau până dimineața vodcă.[8] Desigur, a doua zi luptele se reluau, cu și mai multă dârzenie, iar seara, chefurile se încingeau, cei rămași bând în memoria celor uciși.[8]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Vehicule ale armatei traversând podul dintre Tiraspol și Tighina

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.

Memorandumul Kozak[modificare | modificare sursă]

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație. Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.[9] Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

Memorial din Transnistria (la Tighina)

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.

Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul reuniunii

Criza din 2004[modificare | modificare sursă]

Clădirea parlamentului din Tiraspol

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba moldovenească folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli.[10] Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.

Școlile au fost în cele din urmă redeschise dar au primit statutul de "instituții educaționale non-guvernamentale".

Propunerea ucraineană[modificare | modificare sursă]

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor".[11]

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.[12] Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.[13]

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Transnistria 1989-1992. Cronica unui război «nedeclarat», gen. Ion Costaș, Editura RAO, 2012 - recenzie

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.timpul.md/articol/mircea-snegur-ne-am-achitat-cu-romania-cu-un-mig-29-27872.html
  2. ^ Dmitri Rogozin a luptat cu arma în mână în Transnistria, 1 aprilie 2012, Viorica Marin, Adevărul, accesat la 6 iulie 2012
  3. ^ |title=Monumentul eroilor căzuți în războiul transnistrean
  4. ^ Dnestrovskaya Pravda, no. 84-85, page 2, November 24, 2001
  5. ^ Războiul moldo-rus jurnaltv.md 14.09.2013
  6. ^ (BLOG) Războiul moldo-rus timpul.md 12.09.2013
  7. ^ a b Termenul de "limbă română" era evitat, fiind preferate expresii ca limba noastră sau limba majorității (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefața legii privind funcționarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1] se menționează identitatea lingvistică dintre limba română și limba moldovenească (v. raportul Comitetului consultativ privind Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale).
  8. ^ a b c Cele mai stranii razboaie, 22 aprilie 2009, Revista Magazin, accesat la 4 iunie 2012
  9. ^ Moscow's plan to build military base in Moldova rejected - Voronin (Planul Moscovei de a construi o bază militară în Moldova respins - Voronin), publicat pe Interfax.ru, ediția din 20 octombrie 2005
  10. ^ Declarația Ministrului Educației al RMN, E. Bomeșko, cu privire la asigurarea dreptului la educație
  11. ^ Maia Metaxa: OSCE despre alegerile parlamentare din Transnistria, publicat pe BBC.ro, ediția din 5 decembrie 2005
  12. ^ Departamentul de Stat al SUA: Country Reports on Human Rights Practices (Raportul de țară privind respectarea drepturilor omului), 2003
  13. ^ Mai multe articole despre traficul de ființe umane în Transnistria și Moldova: Departamentul de Stat al SUA, BBC, Consiliul Europei, Radio Europa Liberă

Legături externe[modificare | modificare sursă]