Revoluțiile de la 1989

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Revoluția din 1989)
Salt la: Navigare, căutare
Revoluțiile de la 1989

Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989.
Alte nume Căderea comunismului, Toamna națiunilor
Participanți Cetățenii Blocului răsăritean
Locație Europa Centrală și de Est
Data 9 martie 1989 - 27 aprilie 1992
Rezultat

Revoluțiile de la 1989 au fost o serie de revoluții de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90, care a rezultat în prăbușirea regimurilor comuniste atât din Europa Central-Răsăriteană, cât și din alte părți ale lumii. Perioada poartă denumirea de Toamna națiunilor, inspirată de termenul „Primăvara națiunilor” atribuit Revoluțiilor din 1848.

Evenimentele revoluției și-au avut începutul în Polonia în 1989[1][2] și au continuat în Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre trăsăturile comune ale acestor desfășurări a fost folosirea extensivă a campaniilor de rezistență civilă, prin care s-au efectuat demonstrații populare împotriva continuării regimurilor monopartid și care contribuiseră la creșterea presiunii pentru schimbare.[3] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean a cărui revoluție a dus la prăbușirea regimului comunist prin violență,[4] în timp ce atât România cât și alte țări au suferit folosirea violenței din partea regimurilor însele. Protestele din Piața Tiananmen din 1989 au eșuat să stimuleze vreo schimbare politică majoră în China, însă imaginile puternice de sfidare în timpul protestelor au contribuit la precipitarea evenimentelor revoluționare din celelalte părți ale lumii. În aceeași zi, pe 4 iunie, Solidaritatea a obținut o victorie copleșitoare în alegerile parțial libere din Polonia, ceea ce a condus la o cădere a comunismului lipsită de vărsare de sânge în decursul verii anului 1989. Ungaria a sancționat dărâmarea secțiunii fizice a Cortinei de fier aflată pe teritoriul său, conducând la exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, ceea ce a destabilizat Germania de Est. În orașe precum Leipzig au fost inflamate drept consecință proteste majore, urmate de simbolica cădere a Zidului Berlinului, un moment de cumpănă reprezentativ pentru viitoarea reunificare germană din 1990.

Uniunea Sovietică s-a destrămat odată cu sfârșitul anului 1991, care a avut ca rezultat formarea a 11 noi țări (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan), toate acestea declarându-și independența de URSS în cursul anului următor, în timp ce statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și-au redobândit independența. Ceea ce a mai rămas din Uniunea Sovietică, constituindu-i marea majoritate teritorială, a devenit Federația Rusă în decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. Odată cu anul 1992, Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia și Serbia și Muntenegru, care într-un final s-a separat în cele două state Serbia și Muntenegru. Serbia a fost în continuare supusă divizunii în urma proclamării parțial recunoscutului stat Kosovo. Cehoslovacia a fost dizolvată la trei ani după sfârșitul regimului comunist, împărțită în mod pașnic în Cehia și Slovacia în 1992.[5] Impactul a fost simțit de multe alte țări socialiste. Comunismul a fost abandonat în țări precum Cambodgia, Etiopia, Mongolia (în care un nou guvern comunist a fost ales democratic, aflat la putere până în 1996), și Yemenul de Sud. Colapsul comunismului (și al URSS) a fost considerat sfârșitul Războiului Rece.

În timpul adoptării unor diferite forme ale economiei de piață, a existat inițial un declin în nivelul de trai.[6] Reformele politice au fost variate, însă în doar patru țări au reușit partidele comuniste să își mențină monopolul asupra puterii: China, Cuba, Laos și Vietnam (Coreea de Nord fiind supusă unei reforme constituționale prin care prezența nominală a comunismului a fost reprimată, rămânând însă de facto organizată în spirit stalinist). Multe organizații comuniste și socialiste din Occident și-au îndreptat traiectoria ideologică către social-democrație. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, în contextul în care reînnoirea clasei politice, numită „mani pulite”, începuse deja în anii '90, la fel cum o înclinație vizibilă către stânga politică începea să aibă loc în America de Sud, inițial cu Venezuela în 1999 și extinsă către alte națiuni în anii 2000. Panorama politică a Europei a fost influențată drastic, după ce numeroase foste membre ale Blocului răsăritean au aderat la NATO și la Uniunea Europeană, o forță a integrării economice și sociale mult mai vizibile pe continent.

Context[modificare | modificare sursă]

Dezvoltarea Blocului răsăritean[modificare | modificare sursă]

Pentru informații suplimentare, vezi Blocul răsăritean.
Al patrulea congres al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, desfășurat în 1963.
Coadă la intrarea unui magazin, scenă tipică în Polonia anilor 1980.

Socialismul a început să capete avânt în rândul clasei muncitoare globale încă din secolul al XIX-lea. Acesta a culminat la începutul secolului XX, când mai multe state și colonii și-au format propriile partide comuniste. Multe dintre țările implicate aveau structuri ierarhice cu guverne monarhice și structuri sociale aristocratice cu o nobilime bine stabilită. Socialismul era indezirabil în cercurile claselor conducătoare (care au început să includă lideri de afaceri industriale) din statele de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX; astfel, comunismul a fost reprimat. Promotorii săi au fost persecutați în timp ce oamenii au fost descurajați din a-l adopta. Această practică a existat chiar și în state care exercitau un sistem pluripartidic.

Revoluția Rusă din 1917 a dus la emergența primului stat comunist în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), odată ce bolșevicii au răsturnat dinastia Romanov.

În timpul perioadei interbelice, comunismul s-a bucurat de o susținere crescândă în multe părți ale lumii, în special în orașe și metropole. Aceasta a condus la desfășurarea unei serii de epurații politice în multe țări, menite stăvilirii mișcărilor. Rezistența violentă împotriva acestor represiuni a afectat popularitatea comunismului atât în centrul cât și în estul Europei.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Germania nazistă cât și URSS ocupaseră țări în Europa Răsăriteană în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania se întoarse împotriva celei din urmă, și începuse invazia teritoriului său: bătăliile de pe Frontul de Est au fost cele mai mari din istorie. URSS s-a alăturat Aliaților, urmând ca în cadrul Conferințelor de la Teheran și Ialta aceștia să stabilească statutul Europei Răsăritene ca parte a „sferei de influență politică sovietice”. Soveticii i-au înfruntat pe germani până într-un impas militar, în urma căruia au reușit să îi împingă înapoi înspre vest și să atingă Berlinul înainte de încheierea războiului. Ideologia nazistă era violent anti-comunistă, căci naziștii au suprimat brutal mișcările comuniste din țările sub ocupație. Comuniștii au jucat un rol important în rezistența anti-nazistă din țările respective. Odată ce sovieticii au forțat retragerea armatei germane, aceștia au asumat control temporar asupra teritoriilor devastate.

După al Doilea Război Mondial, sovieticii s-au asigurat ca acei comuniști care au ajuns la putere în țările ocupate să fie loiali Kremlinului. Aceștia au păstrat trupe pe toată întinderea teritoriilor. În cadrul Războiului Rece, între statele legate prin Pactul de la Varșovia și Occidentul capitalist unit prin NATO se menținuseră tensiuni asidue. Revoluția Chineză din 1949 a adus și consolidat comunismul în China.

În timpul Revoluției ungare din 1956, o revoltă națională spontană anti-autoritară, Uniunea Sovietică a invadat Ungaria pentru a-și re-impune controlul. În 1968, o acțiune similară de represiune față de Primăvara de la Praga avuse loc prin organizarea invaziei Pactului de la Varșovia a Cehoslovaciei.

Emergența Solidarității în Polonia[modificare | modificare sursă]

Haosul laburist din Polonia anilor '80 a dus la formarea sindicatului independent Solidaritatea, condus de către Lech Wałęsa, care ajunge în timp o forță politică de sine stătătoare. Pe 13 decembrie 1981, primul-ministru polonez Wojciech Jaruzelski a sancționat dizolvarea Solidarității prin declararea legii marțiale în Polonia, suspendarea sindicatului și întemnițarea liderilor săi.

Mihail Gorbaciov[modificare | modificare sursă]

Cu toate că mai multe țări din Blocul estic au încercat niște reforme economice și politice limitate și nereușite încă din anii ‘50 (de exemplu Revoluția ungară din 1956 și Primăvara de la Praga din 1968), ascensiunea lui Mihail Gorbaciov la putere în 1985 a semnalat tendința spre o mai vastă liberalizare. În mijlocul anilor ‘80, o generație mai tânără de apparatciki sovietici, conduși de Gorbaciov, au început să advoce reformă fundamentală pentru a recupera ani de stagnare (1964-1985). După decenii de dezvoltare, Uniunea Sovietică se confrunta cu o perioadă de declin economic sever și avea nevoie de credite și tehnologie din Occident ca să compenseze pentru înapoierea sa crescândă. Costurile de a-și menține armata, KGB-ul, subvențiile acordate statelor-client etc., au tensionat mai tare economia Uniunii Sovietice.

Primele semne ale unei reforme majore au apărut în 1986 când Gorbaciov a lansat o politică de glasnost în Uniunea Sovietică și a accentuat nevoia de restructurare economică (perestroika). În primăvara anului 1989, Uniunea Sovietică nu numai a întâlnit dezbatere media plină de viață, dar de asemenea a organizat primele alegeri multi-candidat în Congresul Deputaților Poporului al URSS. Chiar dacă glasnost a advocat în mod ostensibil sinceritate și critică politică, ele au fost permise numai într-un spectru îngust dictat de stat. Oamenii de rând în Blocul răsăritean erau încă supuși poliției secrete și reprimării politice.

Gorbaciov și-a îndemnat omologii din Europa Centrală și de Sud-Est să imite perestroika și glasnost în propriile țări. Însă, în timp ce reformiștii din Ungaria și Polonia au fost încurajați de forța liberalizării din Est, alte țări din Blocul răsăritean au rămas sceptice și au evitat reforma. Crezând că inițiativele lui Gorbaciov de reformă nu vor dura mult, lideri comuniști intransigenți precum Erich Honecker în Republica Democrată Germană, Todor Zhivkov în Bulgaria, Gustáv Husák în Cehoslovacia și Nicolae Ceaușescu în România au ignorat apelurile pentru reformă.

Spre revoluție[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor '80, atât statele caucaziene cât și cele baltice cereau Moscovei autonomie mai accentuată, în timp ce Kremlinul pierdea încet o parte din controlul asupra unor regiuni sau elemente din întreaga URSS. În noiembrie 1988, Republica Sovietică Socialistă Estonă a emis o declarație de suveranitate,[7] care avea să ducă eventual la emiterea unor proclamări similare de autonomie în alte state membre.

Accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 a avut efecte politice și sociale majore care au catalizat sau cel puțin parțial cauzat revoluțiile din 1989. Unul dintre rezultatele politice ale dezastrului a fost creșterea rapidă în importanță a noii politici sovietice glasnost.[8][9] E dificil să fie stabilit costul economic total al exploziei. Conform lui Gorbaciov, Uniunea Sovietică a cheltuit 18 miliarde de ruble (echivalentul a 18 miliarde de dolari americani din acea vreme) pe izolare și decontaminare, dând efectiv faliment.[10]

Colapsul, între vara lui 1989 și toamna lui 1991[modificare | modificare sursă]

Polonia a dat avântul exploziei revoluționare din 1989,[11][2] în urma căreia sentimentul anti-regim cuprinse și Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre caracteristicile comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor de rezistență civilă, prin care opoziția populară continuă împotriva sistemelor monopartide s-a afirmat și care au contribuit presiunii pentru schimbare.[12] România a fost singurul membru al Blocului răsăritean al cărei popor au dat jos de la putere regimul comunist prin violență,[13] în măsura în care regimurile comuniste din cauză au folosit violența împotriva populațiilor răsculate. Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din 1989, au eșuat să stimuleze o schimbare politică în China, însă prin imaginile lor puternice de curajoasă sfidare au contribuit la precipitarea evenimentelor din celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie, Solidaritatea câștigase o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la pământ comunismul în mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei de fier, ceea ce duse la exoduri în masă ale germanilor răsăriteni prin Ungaria, fenomen care a destablizat regimul est-german. Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe precum Leipzig și la iminenta cădere a Zidului Berlinului, un semnal simbolic al viitoarei reunificări germane din 1990.

Uniunea Sovietică s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state independente (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan) care și-au declarat independența în cursul anilor 1990-91. Restul URSS, care îi constituise partea cea mai întinsă, a devenit Rusia in decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat în Albania și Iugoslavia între 1990 și 1992. De la 1992, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia s-a divizat în cinci state succesoare - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia, și Republica Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai târziu Serbia și Muntenegru, ajungând în final să se scindeze în două state, Serbia și Muntenegru. Serbiei se ajunse să i se rupă și mai mult din teritoriu odată cu proclamarea parțial recunoscută a statului Kosovo. Cehoslovacia s-a dizolvat la trei ani după căderea regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul 1992.[14] Impactul a fost simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai departe în țări precum Cambodia, Etiopia, Mongolia (condusă până în 1996 însă de un guvern comunist re-ales democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea comunismului (și a URSS) i-a convins pe unii comentatori să declare sfârșitul Războiului Rece.

În timpul adoptării consecutive a unor forme variate ale economiei de piață, a existat inițial un declin general în nivelul de trai.[6] Reformele politice erau diverse, doar patru țări ajungând să fie supuse în continuare monopolului politic al partidelor comuniste din fiecare: China, Cuba, Laos, și Vietnam. Multe organizații comuniste și socialiste din Occident și-au cedat principiile îndrumătoare social-democrației. Partidele comuniste din Italia și San Marino au avut de suferit, având loc o revigorare a clasei politice italiene în anii '90. Panorama politică a Europei a fost drastic schimbată, căci numeroase state din Est au aderat la NATO și Uniunea Europeană, ceea ce a avut ca rezultat o integrare socială și economică mai puternică a acestora.

Schimbări de regim în afara Europei Răsăritene[modificare | modificare sursă]

În februarie 1986, așa-numita „Revoluție a puterii poporului” din Filipine l-a dat jos pe cale pașnică de la putere pe dictatorul Ferdinand Marcos și l-a adus pe Corazon Aquino în postul de președinte.

Efectul domino al revoluțiilor de la 1989 a avut efecte și asupra altor regimuri precum cel de tip apartheid sud-african și junta militară a dictatorului chilian Augusto Pinochet, care au urmat să fie dizolvate în anii '90 în urma retragerii fondurilor și sprijinului diplomatic din Occident. Argentina, Ghana, Indonezia, Nicaragua, Coreea de sud, Suriname, Taiwan și Yemenul (scindat politic în Nord și Sud) au ajuns să fie conduse, alături de multe altele, de guverne alese democratic.

Estimări concrete ale numărului de democrații la nivel global variază în funcție de criteriile pe baza cărora se efectuează, însă conform unor măsurători odată cu anii '90 târzii existau în lume peste 100 de democrații, o creștere semnificativă în doar câteva decenii.[necesită citare]

Impactul Solidarității se amplifică[modificare | modificare sursă]

Pentru informații suplimentare, vezi Solidaritatea.
20–21 martie 1981, publicația „Wieczór Wrocławia” (Seară în Wrocław). Spațiile libere au rămas în urma cenzurii guvernului a unor articole de pe prima (dreapta, „Ce s-a întâmplat în Bydgoszcz?”) și ultima pagină (stânga, "Alertă de grevă la nivel național"), lăsându-le doar titluri. Tipografii—membri ai sindicatului Solidaritatea—au decis să publice ziarul în condițiile acestea. Pe partea inferioară a primei pagini apare confirmarea directă din partea organizației a acestei decizii.

În de-a lungul anilor '80, Solidaritatea a continuat să funcționeze ca o organizație clandestină aflată în afara legii, și cu susținerea Bisericii Catolice. Însă, odată cu încheierea deceniului, Solidaritatea devenise suficient de puternică să prevină încercările lui Wojciech Jaruzelski de reformă, iar prin grevele naționale din Polonia anului 1988 a avut succes în deschiderea dialogului cu guvernul acestuia. Pe 9 martie 1989, ambele tabere și-au oferit consimțământul asupra transformării parlamentului într-unul bicameral sub denumirea de Adunare Națională. Seimul deja existent urma să devină camera inferioară. Senatul avea să fie ales de către popor. Fiind din punct de vedere tradițional o funcție ceremonială, președenției avea să i se ofere putere sporită.[15].

Odată cu anul 1989, Uniunea Sovietică ajunse să reprofileze doctrina Brejnev în favoarea non-intervenției în politica internă a aliaților săi est-europeni, schimbare căreia îi fusese atribuită denumirea de doctrina Sinatra, ca o referință umoristică la melodia My Way de artistul american Frank Sinatra. Polonia a devenit prima țară din Pactul de la Varșovia care se despărțise definitiv de dominația URSS.

Mișcările politice naționale[modificare | modificare sursă]

China[modificare | modificare sursă]

Noul lider chinez Deng Xiaoping (în funcție între 1982–87) a dezvoltat conceptul de „socialism cu particularități chineze”, bazat pe un concept de economie socialistă de piață în jurul anului 1984, care însă se opri din progres.[16]

Primele demonstrații ale studenților chinezi, care le-au precedat pe cele din 1989 din capitală, au avut loc la Hefei în decembrie 1986. Studenții cereau desfășurarea de alegeri la nivel de campus, șansa de a studia în străinătate și o accesibilitate mai accentuată la cultura pop occidentală. Protestele lor s-au folosit ca avantaj de atmosfera politică slăbită prin meeting-uri împotriva încetului ritm al reformelor. Secretarul-general Hu Yaobang, protejat al lui Deng Xiaoping și un susținător fruntaș pentru reforme, a fost blamat pentru emergența protestelor și forțat să demisioneze din funcție în ianuarie 1987. Hu a urmat să fie denunțat în continuare și prin viitoarea „Campanie de liberalizare anti-burgheză”.

Protestele din Piața Tiananmen au fost inflamate de moartea lui Hu Yaobang la 15 aprilie 1989. În ajunul înmormântării sale de stat, au existat aproximativ 100.000 de studenți care s-au adunat în Piața Tiananmen pentru a o observa; consecutiv, niciun lider nu a ieșit prin Marea Sală a Poporului din Beijing. Mișcarea a continuat pentru șapte săptămâni la rând.[17]

Vizita lui Gorbaciov în China pe 15 mai din timpul protestelor a adus multe agenții străine de știri la Beijing, a căror mediatizare simpatizantă a protestatarilor a reușit să galvanizeze un spirit liberator în rândul central-, -sud-est- și est-europenilor care le urmăreau. Conducătorii chinezi, în mod particular secretarul-general PCC Zhao Ziyang, au început mai devreme de omologii lor sovietici să reformeze în mod radical economia, erau deschiși schimbărilor la nivel politic, însă nu și dacă se ajungea la haosul instalat în timpul Revoluției Culturale.

Mișcarea, începută pe 15 aprilie la moartea lui Hu, durase până pe 4 iunie 1989 când Piața Tiananmen fusese pătrunsă de tancuri care au restructurat spiritul de revoltă. În Beijing, răspunsul militar la protestele desfășurate al guvernului comunist i-a îndatorat pe mulți civili cu curățarea pieței de morți și răniți. Numărul exact al pierderilor este unul incert.

Pe 7 iulie 1989, președintele Mihail Gorbaciov a denunțat în mod implicit folosirea violenței împotriva celorlalte națiuni-satelit. Adresându-se membrilor celor 23 de națiuni ale Consiliului Europei, Gorbaciov nu a făcut nicio referire directă la doctrina Brejnev, pe baza căreia Moscova își evidenția dreptul de a folosi forța armată pentru a preveni retragerea vreunei țări din Pact, însă a afirmat că „Orice interferență în afacerile interne sau orice încercare de a restricționa suveranitatea statelor – apropiate, aliate sau altele – este inadmisibilă”.[18]

Polonia[modificare | modificare sursă]

Președintele Solidarității Lech Wałęsa (centru) alături de președintele american George H. W. Bush (dreapta) și Barbara Bush (stânga) în Varșovia, iulie 1989.

Un prim val de proteste lovise Polonia între aprilie și mai 1988, iar un al doilea începuse pe 15 august același an când o grevă a izbucnit la mina de cărbune din Jastrzębie-Zdrój, unde muncitorii cereau re-legalizarea Solidarității. În următoarele zile, 16 alte mine au intrat în grevă, urmate de un număr de șantiere navale, printre care la 22 august, șantierul Gdansk, renumit ca fiind epicentrul tulburării industriale din 1980 care a dus la nașterea Solidarității.[19]

Pe 31 august 1988 Lech Wałęsa, liderul Solidarității, a fost invitat la Varșovia de către autoritățile comuniste, care au acceptat într-un final conversația.[20] Pe 18 ianuarie 1989 în timpul unei sesiuni înverșunate a celui de-al 10-lea Plenar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, generalul Wojciech Jaruzelski, prim-secretarul, a reușit să obțină susținerea partidului pentru negocieri formale cu Solidaritatea, ceea ce a dus la viitoarea sa legalizare - cu toate că aceasta a fost obținută doar prin amenințarea demisiei întregii conduceri a partidului în cazul eșecului.[21] Pe 6 februarie 1989 discuții formale de masă rotundă au loc în Sala Columnelor din Varșovia. Pe 4 aprilie 1989, istorica Înțelegere a Mesei Rotunde a fost semnată, legalizând Solidaritatea și punând în aplicare alegeri parțial libere (vezi alegerile legislative din Polonia anului 1989) aranjate pentru data de 4 iune (incidental, ziua subsecventă declanșării protestelor din Piața Tiananmen, China). Un cutremur politic a urmat după acestea. Victoria Solidarității a întrecut toate așteptările. Candidații acesteia au ocupat toate locurile parlamentare pentru care le era permisă candidatura pentru a intra în Seim, în timp ce în Senat obținuseră 99 din cele 100 locuri valabile (cu un candidat independent ocupând singurul loc rămas). Concomitent, mulți candidați comuniști proeminenți nu reușiseră să obțină nici minimul de voturi necesare obținerii numărului de voturi rezervate pentru aceștia.

Pe 15 august 1989, doi vechi parteneri de coaliție ai comuniștilor, Partidul Popular Unit (ZSL) și Partidul Democratic (SD) ale Poloniei, au rupt alianța cu PMUP și și-au anunțat susținerea Solidarității. Ultimul prim-ministru comunist al Poloniei, generalul Czesław Kiszczak, a afirmat că și-ar da demisia pentru a-i permite unui non-comunist să formeze administrația.[22] Datorită faptului că Solidaritatea a rămas singurul grup politic capabil de formarea unui guvern, a fost asigurat faptul că un membru al ei ar avea să devină noul prim-ministru. Pe 19 august 1989, într-un moment surprinzător de cumpănă, Tadeusz Mazowiecki, un redactor anti-comunist și susținător al Solidarității, dar și un devotat catolic, a fost numit în funcția de prim-ministru al Poloniei - neexistând nicio voce de protest din partea Uniunii Sovietice.[23] Cinci zile mai târziu, pe 24 august 1989, Parlamentul Poloniei a pus capăt celor 40 de ani de regim monopartid prin transformarea lui Mazowiecki în primul prim-ministru non-comunist al țării de la începuturile epocii postbelice. Într-un tensionat Parlament, Mazowiecki obținuse 378 de voturi, cu 4 împotrivă și 41 abțineri.[24] Pe 13 septembrie 1989 un nou guvern non-comunist a fost aprobat de Parlament, primul de acest fel din Blocul răsăritean.[25] Pe 17 noiembrie 1989 statuia lui Felix Dzerjinski, fondatorul polonez al CEKA și un simbol al opresiunii comuniste, a fost dărâmată din Piața Bankowy, Varșovia.[26] Pe 29 decembrie 1989 Seimul a modificat constituția prin care a înlăturat numele oficial al țării din Republica Populară Polonă în Republica Poloniei. Partidul Muncitoresc Unit Polonez s-a dizolvat pe 29 ianuarie 1990, și a fost transformat în (partidul) Social-Democrația Republicii Poloniei.[27]

În 1990, Jaruzelski a demisionat ca președinte al Poloniei, și a fost succedat de Wałęsa, care a câștigat alegerile prezidențiale din 1990[27] ținute în două tururi de scrutin pe 25 noiembrie și 9 decembrie. Inaugurarea lui Wałęsa ca președinte de pe 21 decembrie 1990 este considerată de mulți ca fiind sfârșitul oficial al Republicii Populare Polone comuniste și începutul Republicii Poloniei moderne. Pactul de la Varșovia a fost dizolvat pe 1 iulie 1991. Pe 27 octombrie 1991 au avut loc primele alegeri parlamentare complet libere după 1945. Acestea au dus până la capăt tranziția Poloniei de la regim comunist la un sistem politic democratic liberal de tip occidental. Ultimele trupe rusești au părăsit Polonia pe 18 septembrie 1993.[27]

Ungaria[modificare | modificare sursă]

Urmând înaintarea Poloniei, Ungaria a fost urmașul acesteia în ceea ce a constat tranziția unui membru al Blocului răsăritean către un guvern non-comunist. Cu toate că Ungaria a fost marcată de anumite reforme economice de durată și liberalizare economică limitată încă din anii '80, reforme majore au fost introduse doar odată cu înlocuirea lui János Kádár din funcția de secretar-general al Partidului Comunist de pe 23 mai 1988 cu Károly Grósz.[28] Pe 24 noiembrie 1988 Miklós Németh a fost numit în funcția de prim-ministru. Pe 12 ianuarie, Parlamentul a adoptat un „pachet democratic” care includea: pluralismul sindicatelor; libertatea de asociere, de adunare și a presei; o nouă lege electorală; o revizuire radicală a constituției, și altele.[29] Pe 29 ianuarie 1989, contrazicând perspectiva oficială asupra istoriei menținută pentru mai mult de 30 de ani, un membru al Biroului politic, Imre Pozsgay, a declarat că rebeliunea Ungariei din 1956 a fost o răzvrătire populară și nu o încercare contrarevoluționară instigată de Occident.[30]

Demonstrație în fața sediului televiziunii de stat - 15 martie 1989

Demonstrațiile masive de pe 15 martie, ziua națională, a convins regimul să înceapă negocierile cu forțele politice emergente non-comuniste. Discuții de masă rotundă încep pe 22 aprilie și continuă până la înțelegerea mesei rotunde semnată pe 18 septembrie. Discuțiile le-a adus împreună pe noile forțe politice independente Fidesz, Alianța Democraților Liberi (SzDSz), Forumul Democratic Maghiar, Micii Agricultori Independenți, Partidul Civic Muncitoresc Agrar, Partidul Național Țărănesc, Societatea Endre Bajcsy-Zsilinszky și Sindicatul Democratic al Muncitorilor Științifici. Mai târziu s-au alăturat și Confederația Democratică a Sindicatelor Libere și Partidul Democratic Creștin Popular. [31] O parte din viitorii lideri politici ai Ungariei s-au remarcat în timpul discuțiilor, printre care László Sólyom, József Antall, György Szabad, Péter Tölgyessy și Viktor Orbán.[32]

Pe 2 mai 1989, primele fisuri vizibile ale Cortinei de fier au apărut când Ungaria începuse dărâmarea gardului de frontieră de 240 de km la granița cu Austria.[33] Aceasta a destabilizat crescând Germania de Est și Cehoslovacia în decursul verii și toamnei ce urmau, odată ce mii de cetățeni au traversat ilegal granița austro-ungară spre Occident. Pe 1 iunie 1989, Partidul Comunist a recunoscut că fostul prim-ministru Imre Nagy, spânzurat pentru trădare în urma rolului său din rebeliunea ungară din 1956, a fost executat ilegal în urma unui proces-mascaradă.[34] Pe 16 iunie 1989 lui Nagy i s-au organizat funeralii solemne în cea mai mare piață a Budapestei în prezența unei mulțimi de aproximativ 100.000, urmată de înmormântarea caracteristică unui erou.[35]

Înțelegerea mesei rotunde de pe 18 septembrie a cuprins șase proiecte de legi care acopereau o reînnoire a Constituției, stabilirea unei curți constituționale, funcționarea și administrarea partidelor, alegeri multipartide pentru Adunarea Națională, codul penal și legea procedurilor penale (ultimele două prezentând o separare adițională a partidului de aparatul de stat).[36][37] Sistemul electoral a fost un compromis: în jur de jumătate din deputați aveau să fie aleși proporțional, cu cealaltă jumătate fiind aleasă în funcție de sistemul majoritar.[38] O președenție slăbită avea să fie instalată, însă niciun consens nu a fost atins asupra alegătorului președintelui (parlamentul sau poporul), și când ar urma să aibă loc o asemenea alegere (înainte sau după cea parlamentară). Pe 7 octombrie 1989, Partidul Comunist s-a restabilit în urma ultimului congres ca Partidul Socialist Maghiar.[39] Într-o sesiune istorică între 16 și 20 octombrie, parlamentul a adoptat o legislație care prevedea atât alegeri parlamentare multipartide, cât și alegeri prezidențiale, care au avut loc pe 24 martie 1990.[40] Legislația a transformat Ungaria dintr-o republică populară în formatul său modern, a garantat drepturile omului și drepturi cetățenești și a creat o structură instituțională care a asigurat separarea puterilor în ramura judecătorească, cea executivă și cea legislativă.[41] Ocupația militară sovietică a Ungariei, care a persistat din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a sfârșit pe 19 iunie 1991.

Germania de Est[modificare | modificare sursă]

Zidul Berlinului de la Poarta Brandenburg, 10 noiembrie 1989

Pe 2 mai 1989, Ungaria a început procesul de dezasamblare a gardului din sârmă ghimpată care forma granița cu Austria, deschizând o largă străpungere prin Cortina de fier spre Occident care a fost ulterior folosită de un număr crescând de est-germani. La finele lunii septembrie 1989, mai mult de 30.000 de est-germani au evadat spre Occident înainte ca RDG (Republica Democrată Germană) să le interzică traversarea către Ungaria, lăsând Cehoslovacia singurul stat-vecin în care aceștia puteau evada în continuare. Mii de est-germani s-au străduit să ajungă în Vest prin ocuparea facilităților diplomatice vest-germane din alte capitale central- și est-europene, cele mai notabile fiind Ambasada din Praga și Ambasada Maghiară, unde mii s-au stabilit în tabere în grădinile mlăștinoase ale acestora, din august până în noiembrie, așteptând reforme politice în țara-mamă. RDG a închis granița cu Cehoslovacia la 3 octombrie, astfel izolându-se de vecinii săi. Făcând imposibilă ultima șansă de scăpare a cetățenilor săi, un număr crescând de est-germani au participat la demonstrațiile de pe 4, 11 și 18 septembrie din Leipzig, fiecare atrăgând între 1.200-1.500 de protestatari; mulți au fost arestați și bătuți. Însă, cetățenii au refuzat să se lase intimidați. Pe 25 septembrie, protestele au atras 8.000 de manifestanți.

După ce cele cinci proteste succesive din Leipzig au atras la 2 octombrie 10.000 de protestatari, liderul Partidului Socialist Unit al Germaniei (SED) Erich Honecker a emis un ordin de tip trage pentru a ucide către armată.[42] Comuniștii au pregătit o poliție imensă, o miliție, agenți Stasi, și trupe armate, existând zvonuri conform cărora un masacru în stilul Pieței Tiananmen era pregătit pentru ziua de 9 octombrie când noi demonstrații aveau să aibă loc.[43]

Pe 6 și 7 octombrie, Mihail Gorbaciov a vizitat Germania de Est pentru a marca aniversarea a 40 de ani de la formarea Republicii Democrate Germane, și a constrâns conducerea țării să implementeze reforme. Un citat faimos este prezentat în germană sub forma "Wer zu spät kommt, den bestraft das Leben" (Acela care e întârziat are să fie pedepsit de viață). Cu toate acestea, Honecker a continuat să se opună reformelor interne, al cărui regim a ajuns să interzică circulația publicațiilor sovietice, văzute ca fiind subversive.

În ciuda zvonurilor cum că forțele comuniste pregăteau un masacru pentru 9 octombrie, 70.000 de cetățeni au demonstrat în Leipzig în acea zi de luni, în timp ce autoritățile au refuzat să deschidă focul. Această victorie a poporului înfruntând armele comuniștilor a încurajat pe mai mulți cetățeni să se alăture străzii. Pe 16 octombrie, după o săptămână, 120.000 de oameni au ieșit pe străzile orașului Leipzig.

Erich Honecker a sperat că sovieticii urmau să intre în Germania de Est, în numele Pactului de la Varșovia, și să restaureze guvernul comunist, suprimând totodată protestele civile. Odată cu anul 1990 guvernul sovietic considera nepractică continuarea menținerii controlului asupra Blocului răsăritean, și a adoptat o poziție neutră în ceea ce constau evenimentele din Germania de Est. Pus în fața unor continue tulburări civile, SED la înlocuit pe Honecker la 18 octombrie cu al doilea om ca putere în stat, Egon Krenz. Însă, demonstrațiile continuau să sporească – pe 23 octombrie la Leipzig protestatarii au atins cifra de 300.000, și au menținut-o și în următoarea săptămână. Granița cu Cehoslovacia a fost re-deschisă din nou pe 1 noiembrie, însă autoritățile cehoslovace i-au lăsat în scurt timp pe toți germanii răsăriteni să pătrundă în Germania de Vest fără alte complicații birocratice, prin care au ridicat partea lor din Cortina de fier odată cu ziua de 3 noiembrie. Pe 4 noiembrie, autoritățile au decis să autorizeze o demonstrație la Berlin, și au fost înfruntate de gruparea protestatarilor din Alexanderplatz unde jumătate de milion de cetățeni s-a întrunit în capitală pentru a-și cere libertatea în cel mai mare protest văzut vreodată de Germania de Est. Incapabile să stăvilească crescândul curent de refugiați spre Vest prin Cehoslovacia, autoritățile est-germane s-au delăsat presiunii publice prin autorizarea pătrunderii în Berlinul de Vest și în Germania de Vest implicit, în mod direct, prin intermediul punctelor de trecere a graniței existente, la 9 noiembrie 1989, fără a le comunica aceasta pe deplin grănicerilor. Instigați de discursul eratic al purtătorului de cuvânt al regimului Günter Schabowski într-o conferință de presă televizată, afirmând că schimbările plănuite au fost puse în aplicare cu efect „imediat, fără întârzieri”, sute de mii de oameni s-au folosit de oportunitate. Grănicerii au fost rapid copleșiți de mulțimile extaziate care cereau intrarea în Berlinul de Vest. După ce aceștia nu au primit niciun răspuns din partea superiorilor lor, fiind lipsiți de voința de a își folosi armele, au deschis porțile către Berlinul de Vest. În curând noi puncte de trecere au fost create în Zidul Berlinului de către oameni, cu multe secțiuni ale zidului fiind efectiv demolate în spiritul debarasării de acest simbol opresiv. Grănicerii, confuzi, nu erau conștienți de cele întâmplate, stând resemnați alături de oameni în timp ce aceștia își făceau cale prin zid cu dălți și ciocane.

La 13 noiembrie, prim-ministrul RDG Willi Stoph și întregul său cabinet au demisionat. Un nou guvern a fost format sub comunistul mult mai liberal, Hans Modrow. Pe 1 decembrie Volkskammer-ul (parlamentul unicameral al RDG) a dizolvat rolul conducător al SED marcat în constituția Germaniei de Est. Pe 3 decembrie Krenz a demisionat din funcția de lider al SED; a demisionat și din funcția de șef de stat după 3 zile. Pe 7 decembrie au avut loc discuțiile de masă rotundă dintre SED și celelalte partide politice nou-răsărite. La 16 decembrie 1989 SED a fost destrămat și readus la viață sub forma Partidului Socialismului Democrat, abandonând marxism-leninismul și devenind o principală forță social-democratică a țării.

La 15 ianuarie 1990, sediul Stasi a fost asaltat de protestatari. Modrow a devenit liderul de facto al Germaniei de Est până la desfășurarea primelor alegeri libere de după 1933 din istoria Germaniei, pe 18 martie 1990. Partidul Socialismului Democrat (cel care a succedat SED) a fost puternic înfrânt. Lothar de Maizière din Uniunea Creștin-Democrată Est-Germană a devenit prim-ministru pe 4 aprilie 1990 cu o platformă înclinată spre o reunificare rapidă cu Vestul. Cele două Germanii s-au reunificat la 3 octombrie 1990.

Voința Kremlinului de a abandona un aliat atât de important din punct de vedere strategic a marcat o mutație dramatică în ceea ce însemna superputerea sovietică și o schimbare fundamentală de paradigmă în relațiile internaționale, care până în 1989 au fost dominate de diviziunea în est și vest, marcată prin însuși Berlin. Ultimele trupe rusești au părăsit teritoriul fostei RDG, acum parte a reîntregitei Germanii, pe 1 septembrie 1994.

Cehoslovacia[modificare | modificare sursă]

Proteste în dreptul monumentului din Piața Wenceslas, Praga.
Memoriu al Revoluției de catifea, Bratislava, Slovacia.

Așa-numita „Revoluție de catifea” a fost revoluția non-violentă din Cehoslovacia care a dus la căderea guvernului său comunist. Pe 17 noiembrie 1989 (vineri), poliția a suprimat demonstrația unor studenți în Praga, cu toate că este încă controversată existența fatalităților. Acel eveniment a cauzat o serie de demonstrații populare din 19 noiembrie până la sfârșitul lunii decembrie. La 20 noiembrie, numărul protestatarilor pașnici adunați în Praga s-a extins de la cei 200.000 din ziua precedentă la aproximativ 500.000. Cinci zile mai târziu, Piața Letná cuprindea 800.000 de demonstranți.[44] Pe 24 noiembrie, întreaga conducere a Partidului Comunist, printre care secretarul-general Miloš Jakeš, și-a dat demisia. O grevă generală de două ore, întreprinsă de toți cetății cehoslovaci, s-a sfârșit cu succes pe 27 noiembrie.

Odată cu colapsul altor guverne comuniste, și numărul crescând al protestelor, Partidul Comunist al Cehoslovaciei a anunțat pe 28 noiembrie 1989 că avea să își lichideze puterea și să dizolve statul monopartid. Sârma ghimpată, alături de alte obstacole, au fost eliminate de la granița cu Germania de Vest și Austria la începutul lui decembrie. Pe 10 decembrie, președintele Gustáv Husák a instalat primul guvern majoritar non-comunist de după 1948, demisionând totodată. Alexander Dubček a fost ales purtător de cuvânt al parlamentului federal la 28 decembrie, iar Václav Havel președinte al Cehoslovaciei la 29 decembrie 1989. În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri democratice cehoslovace de după 1946. Ultimele trupe sovietice au părăsit țara pe 27 iunie 1991.[45]

Bulgaria[modificare | modificare sursă]

În octombrie și noiembrie 1989 au avut loc demonstrații la capitala Sofia îndreptate spre instituirea unor reforme ecologice, în timpul cărora au fost scandate și doleanțe pentru reformă politică. Demonstranții au fost suprimați, însă la 10 noiembrie 1989 – ziua în care Zidul Berlinului fusese pătruns – vechiul conducător al Bulgariei, Todor Jivkov, a fost înlăturat de către propriul său Birou politic. A fost succedat de un comunist cu mult mai liberal, fostul ministru de externe Petăr Mladenov. Moscova a aprobat aparent schimbarea la nivelul conducerii, în condițiile în care Jivkov era opus politicii implementate de Gorbaciov. Noul regim a reprimat rapid restricțiile asupra libertății de exprimare și adunare, care a condus la prima demonstrație în masă pe 17 noiembrie, alături de emergența unor mișcări anti-comuniste. Nouă dintre acestea s-au unit în Uniunea Forțelor Democratice (UFD) pe 7 decembrie.[46] UFD nu a fost satisfăcută cu înlăturarea lui Jivkov, cerând drept urmare reforme democratice plusate și, mai important, eliminarea rolului conducător conferit la nivel constituțional Partidului Comunist Bulgar.

Mladenov a anunțat la 11 decembrie 1989 abandonarea monopolului politic de către Partidul Comunist, și că anul următor ar găzdui alegeri multipartid. În februarie 1990, legislatura bulgară a eliminat din constituție mențiunea rolului conducător al Partidului Comunist. Eventual, s-a decis să fie desfășurate discuții de masă rotundă după modelul polonez în 1990, cu alegeri planificate pentru iunie același an. Discuțiile respective au avut loc între 3 ianuarie și 14 mai 1990, în timpul cărora s-a consfințit tranziția către democrație. Partidul Comunist a abandonat marxism-leninismul în aprilie 1990, transformându-se în Partidul Socialist Bulgar. În iunie 1990 s-au desfășurat primele alegeri libere după 1931, câștigate de Partidul Socialist Bulgar.

Continuarea - în lucru.

Alte evenimente[modificare | modificare sursă]

Țări comuniste și socialiste[modificare | modificare sursă]

Reformele survenite în Uniunea Sovietică și în cadrul aliaților săi au supus multe alte țări comuniste și socialiste din afara Europei unor schimbări radicale.

Africa[modificare | modificare sursă]

  •  Algeria – protestele din octombrie 1988, insurgența islamistă din Algeria 1991-2001, Frontul Eliberării Naționale (FLN) pierde alegerile multipartid din 1995, din care iese învingător Liamine Zéroual.
  •  Angola – guvernul condus de partidul conducător MPLA a abandonat marxism-leninismul în 1991 și a acceptat Pacea de la Bicesse a aceluiași an, însă Războiul Civil Angolez dintre MPLA și UNITA conservatoare a continuat pentru încă un deceniu.
  •  Benin – regimul sub Mathieu Kérékou a fost pus sub presiunea abolirii marxism-leninismului începând cu 1989.
  •  Burkina Faso – democratizare în 1990.
  • Capul Verde Capul Verde – Partidul African pentru Independența Capului Verde aflat la conducere și-a eliminat ideologia socialistă și i-a refuzat pe donatorii străini, insistând guvernului să permită alegeri multipartid în 1991.
  •  Ciad – democratizare în 1990.
  • Republica Congo Rep. Congo – regimul lui Denis Sassou Nguesso a fost constrâns să abandoneze marxism-leninismul în 1991. Au avut loc alegeri în 1992, în urma cărora a izbucnit Primul Război Civil în 1993.
  •  Djibouti – Războiul Civil Djiboutian din 1991, democratizare în 1992.
  •  Etiopia – o constituție a fost implementată în 1987 și, în urma retragerii asistenței sovietice și cubaneze, junta militară comunistă Derg condusă de Mengistu Haile Mariam a fost înfrântă de către Frontul Democrat Revoluționar Popular Etiopian (rebel) în Războiul Civil și a părăsit țara în 1991.
  •  Ghana – lovitură de stat; se distanțează de URSS.
  •  Guineea-Bissau – democratizare în 1991.
  •  Madagascar – președintele socialist Didier Ratsiraka a fost înlăturat.
  •  Mali – Moussa Traoré a fost înlăturat, Mali a adoptat o nouă constituție; au avut loc alegeri multipartid. Rebeliunea Tuaregă (1990–95) și lovitura de stat maliană din 1991.
  •  Mozambic – Războiul Civil Mozambican dintre FRELIMO socialist și RENAMO conservator, sfârșit prin Pacea generală de la Roma din 1992. FRELIMO și-a dizolvat socialismul și, cu susținerea ONU, a organizat alegeri multipartid.
  •  São Tomé și Príncipe – Partidul Social-Democrat aflat la conducere abolește ideologia socialistă, elimină fondurile străine, și pune presiune pe guvern pentru organizarea unor alegeri multipartid în 1991.
  •  Seychelles – democratizare în 1991.
  • Somalia Somalia – somalezii rebeli dau jos de la putere junta militară sub comunistul Siad Barre în timpul Revoluției Somaleze. Somalia se află într-o stare de război civil continuu încă de atunci.
  •  Sudan – sfârșitul regimului sub Partidul Democrat-Unionist în urma loviturii de stat sudaneze din 1989 condusă de Omar al-Bashir.
  •  Tanzania – partidul conducător Chama Cha Mapinduzi a pus capăt ideologiei socialiste și finanțării străine, cerând guvernului alegeri multipartid pentru 1995.
  •  Tunisia – redenumirea Partidului Comunist Tunisian în Mișcarea Ettajdid în 1993 și a Partidului Socialist Destourian în Adunarea Constituțional-Democrată în 1988.
  •  Zambia – Partidul Independenței Naționale Unit aflat la conducere și-a dizolvat doctrina socialistă, a blocat donatorii străini și a presat guvernul să țină alegeri multipartid în 1991.

Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

  •  Afganistan – odată cu redenumirea în Republica Afganistanului din Republica Democrată a Afganistanului din 1987, și retragerea trupelor sovietice, guvernul comunist sub Mohammad Najibullah s-a prăbușit în fața mujahedinilor în 1992.
  •  Irak – revolte în 1991. Irakul rămâne sub regimul ba'athist al lui Saddam Hussein până în 2003 când are loc invazia americană, care a răsturnat regimul.
  •  Kuwait – anexat de Irak în 1990. Eliberat în timpul Războiului din Golf.
  •  PalestinaOrganizația pentru Eliberarea Palestinei a pierdut unul dintre cei mai importanți patroni diplomatici ai săi odată cu deteriorarea Uniunii Sovietice; declinul relației Arafat-Moscova; căderea guvernului monopartid și suspendarea OEP de către Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei - Comandamentul General (FPEP-CG) în 1984.
  • Yemenul de Sud – Războiul Civil Sud-Yemenit din 1986; abandonarea marxism-leninismului în 1990; reunificarea Sudului și a Nordului mai capitalist în același an, ca statul Yemen, eveniment ce a condus însă la război civil în 1994.
  •  Siria – Partidul Comunist Sirian s-a divizat în două partide în 1986. Siria a participat la Conferința de la Madrid din 1991 unde a fost pusă în fața inamicului său, Israel, menite să negocieze pacea. Partidul Popular Democrat Sirian trece din stânga politică în centru-stânga.

Asia[modificare | modificare sursă]

  •  Bangladesh – conflict intern din 1989.
  •  Birmania – Rebeliunea 8888 din 1988 a dus la căderea Partidului Programului Socialist Birman însă a eșuat în instalarea democrației, cu toate că marxismul a fost abandonat. Țara a fost condusă de guvernul militar sub Consiliul de Pace Statală și Dezvoltare până în 2011, când alegerile anului precedent au fost văzute de multe state din Occident ca fiind frauduloase. Sfârșitul insurgenței comuniste în 1989.
  •  Cambodgia – guvernul aflat la putere încă de la căderea Khmerilor Roșii, susținut de Vietnam, a căzut în urma alegerilor sponsorizate de ONU din 1993; guvernul de coaliție a Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1993; Partidul Cambodgiei Democrate a fost dizolvat în 1992.
  • Republica Populară Chineză ChinaPartidul Comunist Chinez a inițiat reforme economice liberalizatoare în timpul anilor '70 târzii, sub direcția lui Deng Xiaoping. Însă, Protestele din Piața Tiananmen au fost zdrobite de către armată. Tulburare civilă în Tibet în 1987. Frontul Revoluționar Unit al Turkestanului de Est și Partidul Popular Revoluționar al Turkestanului de Est au fos dizolvate.
  •  India – liberalizarea economică a Indiei a fost începută în 1991. Rezoluția Partidului Popular din Arunachal. Congresul Rashtriya Samajwadi a fost dizolvat în 1989, Voluntarii Naționali din Tripura au fost dizolvați în 1988 și Convenția Populară Hmar a fost de asemenea dizolvată, în 1986. Începutul insurgenței din Jammu și Kashmir în 1989.
  •  Laos – rămâne comunist sub Partidul Popular Revoluționar Laoțian. Laos a fost forțat să necesite ajutor francez și japonez pentru situațiile de urgență, și să obțină ajutor din partea Băncii Mondiale și a Băncii Asiatice pentru Dezvoltare. Într-un final, în 1989, Kaisôn a vizitat Beijingul pentru a confirma restaurarea relațiilor amicale, și să asigure ajutorul chinez. Steaua roșie, ciocanul și securea au fost eliminate din stemă în 1991.
  • Mongolia Mongolia – Revoluția Democrată din 1990 a Mongoliei a permis mutația graduală spre alegeri libere multipartid și consfințirea unei noi constituții. Partidul Popular Mongol și-a menținut majoritatea în urma alegerilor din 1990, însă a pierdut-o în 1996.
  •  Coreea de NordKim Ir-sen moare în 1994, urmând ca puterea să-i revină fiului său Kim Jong-il. Inundațiile fără precedent și dizolvarea URSS au condus la foametea nord-coreeană, care s-a soldat cu moartea a 2.5-3 milioane de nord-coreeni. Toate referințele către marxism-leninism au fost înlocuite de doctrina Juche în 1992, semnalizând o aparentă micșorare a rolului comunismului în Coreea de Nord.
  •  Sri Lanka – revolta din 1989.
  •  VietnamPartidul Comunist Vietnamez a început să implementeze reforme (denumite „Doi Moi”) din 1986, liberalizând diverse sectoare economice într-o manieră similară cu China. Vietnam încă rămâne un stat comunist monopartid.

America Latină[modificare | modificare sursă]

  •  Cuba – a avut loc sfârșitul subvențiilor sovietice; un protest lipsit de succes s-a desfășurat în 1994.
  •  Nicaragua – Frontul Eliberăriii Naționale Sandinista sub Daniel Ortega a pierdut alegerile multipartid din 1990, în urma cărora Uniunea Opoziției Naționale a ieșit victorioasă.
  •  Suriname – democratizarea din 1987 și războiul de gherilă din Suriname dintre 1986–1992.

Oceania[modificare | modificare sursă]

  •  Vanuatu – partidul Vanua'aku Pati a pierdut alegerile multipartid în 1991, câștigate de Uniunea Partidelor Moderate.

Alte țări[modificare | modificare sursă]

Multe partide susținute de către URSS, dar și diverse grupuri militante din întreaga lume au suferit din pricina demoralizării și a pierderilor financiare.

  •  Australia – Partidul Comunist al Australiei a fost dizolvat.
  •  AustriaPartidul Comunist Austriac a pierdut finanțarea est-germană și cele 250 de milioane de euro în resurse financiare.
  •  Belgia – Partidul Comunist al Belgiei a fost divizat în două partide în 1989.
  •  Burundi – lovitura de stat burundeză din 1996.
  •  Canada - în 1990 partidului i-a fost retrasă înregistrarea oficială și multe bunuri, fiind forțat să intre într-o luptă politică și legală pentru a menține înregistrarea unor mici partide cunoscute ca Figueroa v. Canada, care s-a sfârșit în schimbarea definiției legale a partidelor politice canadiene în 2003 și operarea până astăzi fără reprezentare politică aleasă.
  •  Filipine – Revoluția Galbenă în 1989; Partidul Comunist din Filipine a fost supus criticii, iar dezbaterile care avuseră loc între liderii cadrelor partizane au rezultat în expulsia adepților conceptului de „oportunism de stânga și dreapta”, notabili pentru formarea așa-numitelor facțiuni ale „respingătorilor” și ale „reafirmătorilor”. Aceia care au aderat la ortodoxia maoistă au fost numiți „reafirmători”, iar ceilalți împotriva acesteia „respingători”. În iulie 1993, partidul Komiteng Rehiyon ng Manila-Rizal (KRMR), unul dintre respingători, și-a declarat autonomia față de aparatul central de conducere. În câteva luni, câțiva din formațiunile și birourile regionale ale partidului le-au luat pe urme, formalizând în mod permanent și puternic schisma. Vezi o apreciere comprehensivă dintr-o a treia sursă asupra schismei aici: http://pcij.org/imag/SpecialReport/left.html
  •  Finlanda – Liga Popular-Democrată Finlandeză s-a dizolvat în 1990, la fel cum falimentatul Partid Comunist al Finlandei s-a prăbușit în 1992 și a fost absorbit de Alianța de Stânga.
  •  Franța – colapsul Blocului răsăritean a șocat Partidul Comunist Francez. Criza a fost numită „la mutation”.
  •  Gambia – lovitura de stat gambiană din 1994.
  •  Germania de VestRote Armee Fraktion și-a pierdut vechiul său susținător, Stasi, în urma căderii Zidului Berlinului.[47]
  •  Grecia – Organizația Comuniștilor Marxist-Leniniști a Greciei a fost dizolvată în 1993 și contopită cu Mișcarea pentru un Partid Comunist Unit a Greciei. Stânga Greacă a fost dizolvată în 1992.
  •  Irlanda – Partidul Comunist al Irlandei a intrat într-un declin signifiant. Partidul Socialist Democrat a fost dizolvat.
  •  Italia – colapsul a convins Partidul Comunist Italian să întreprindă reforme de sine, creând două grupări, Partidul Democrat de Stânga și Partidul Comunist pentru Refondare. Dispariția partidului comunist a cauzat schimbări drastice în sistemul italian de partide în 1992-1994 și colapsul Partidului Radical în 1989 și al Partidului Socialist Italian în 1994. Dezintegrarea Brigadelor Roșii în 1988.
  •  Japonia – Partidul Comunist Japonez a emis o declarație intitulată „Primim cu căldură sfârșitul unui mare rău istoric al imperialismului și hegemonismului”.
  •  Liban – sfârșitul Războiului Civil Libanez.
  •  Liberia – Primul Război Civil Liberian.
  •  Malaezia – Partidul Comunist Malaezian s-a predat în 1989, sfârșind insurgența comunistă (1968–89) ce a durat trei decenii.
  •  Maldive – lovitura de stat eșuată din 1988.
  •  Maroc – sfârșitul războiului din Sahara de Vest în 1991.
  •  Mexic – Partidul Comunist Mexican și alte partide comuniste au fost dizolvate în 1989 și absorbite întâi în Partidul Socialist Mexican și mai apoi în Partidul pentru Revoluția Democrată. Colapsul Partidului Socialist Mexican în același an.
  •  Nepal – Partidul Comunist din Nepal (Janamukhi) și celălalt Partid Comunist din Nepal (A Patra Convenție) au fost dizolvate în 1990.
  •  Niger – lovitura de stat din Niger, din 1996.
  •  Norvegia – Partidul Comunist al Norvegiei a renunțat la traiectoria sa pro-sovetică.
  •  Olanda – Partidul Comunist din Țările de Jos a fost dizolvat în 1991 și absorbit de Green Left. Liga Comuniștilor din Țările de Jos a fost dizolvată în 1992.
  •  Oman – Frontul Popular pentru Eliberarea Omanului a fost dizolvat în 1992.
  •  Peru – Partidul Comunist din Peru, responsabil pentru uciderea a unor zeci de mii de oameni, s-a micșorat în anii '90.
  •  Regatul Unit – Partidul Comunist al Marii Britanii a fost dizolvat.
  •  San Marino – Partidul Comunist Sanmarinez a fost dizolvat în 1990.
  •  Sierra Leone – începutul Războiului Civil din Sierra Leone în 1990, și a loviturii de stat sierraleoneze din 1992.
  •  Singapore – formațiunea Barisan Sosialis a fost dizolvată în 1988.
  •  Spania – Partidul Muncitoresc al Unității Spaniol-Comuniste a fost dizolvat în 1991. Stânga Alternativă a fost dizolvată în 1993. Partidul Comunist din Spania (istoric) a fost dizolvat în 1992. Partidul Comunist din Galicia (revoluționar) a fost destrămat în 1989.
  •  Suedia – Asociația Comunistă din Norrköping a fost dizolvată în 1990, iar Kommunistiska Förbundet Marxist-Leninisterna a încetat să funcționeze ca un partid de scară națională. Kommunistiska Partiet i Sverige, pro-albanian, și Partidul Muncitoresc Comunist Maoist al Suediei au fost dizolvate în 1993. Principalul partid de stânga, Vänsterpartiet kommunisterna, a abandonat secțiunea comunistă din nume, devenind pe scurt Vänsterpartiet (Partidul de Stânga).
  •  Turcia – Partidul Comunist Laburist al Turciei a fost împărțit.

Concomitent, multe state autoritare anti-comuniste, anterior susținute de SUA, au urmat o tranziție graduală către democrație.

  •  Brazilia – trece prin primele alegeri democratice prezidențiale de după 1960, în anul 1989, datorită reformelor inițiate în decursul anilor precedenți.
  •  Chile – junta militară sub Augusto Pinochet a fost pusă sub presiunea implementării alegerilor democratice, care a dus la democratizarea lui Chile din 1990. Largul Partid al Stângii Socialiste s-a unit cu Partidul Socialist din Chile.
  •  Colombia – constituția conservatoare din 1886 a fost revocată în 1991. Mișcarea 19 Aprilie, Movimiento Armado Quintin Lame și majoritatea Armatei de Eliberare a Poporului (colombiană) și-au predat armele și au început să participe în politică.
  •  El Salvador – Războiul Civil Salvadorian s-a sfârșit în 1992 în urma Păcii de la Chapultepec. Frontul Mișcării Naționale de Eliberare Farabundo Martí a devenit un partid legal și a participat în alegerile ulterioare.
  •  Guatemala – Războiul Civil Guatemalez s-a sfârșit în 1996, în timp ce formațiunea Unitatea Național-Revoluționară Guatemaleză a devenit un partid legal.
  •  Haiti – Revoluția Haitiană din 1986.
  •  Panama – regimul lui Manuel Noriega a fost răsturnat în urma invaziei SUA din 1989 ca și consecință a suprimării alegerilor, activităților legate de traficul de droguri și uciderea unui soldat american.
  •  Paraguay – dictatura lui Alfredo Stroessner și-a întâlnit sfârșitul când o lovitură de stat l-a înlăturat de la putere în 1989. În 1992, noua constituție a țării a stabilit un sistem democratic de guvernământ.
  • Rwanda Ruanda – Războiul Civil Ruandez începe în 1990.
  •  Coreea de Sud – protestele Mișcării Democrației din Iunie au condus la căderea guvernului Chun Doo-hwan în 1987, și la desfășurarea primelor alegeri libere din istoria țării. În 2000, atât Coreea de Nord cât și Sudul au acceptat în principiu să coopereze pentru o viitoare înlesnire a reunificării peninsulei.
  •  Africa de Sud – negocierile pentru abolirea sistemului apartheid din Africa de Sud au început în 1990. Nelson Mandela a fost ales președinte în 1994.
  •  Taiwan – Partidul naționalist Kuomintang, aflat la conducerea Taiwanului (Republica Chinei) sub legea marțială încă de la încheierea Războiului Civil Chinez, a introdus reforme pro-democratice.
  •  Statele Unite – în urma încheierii Războiului Rece, Statele Unite au devenit, la nivel global, singura superputere. Și-a reprimat susținerea pentru multe dintre juntele militare cărora se alăturase în diverse feluri, punând presiune asupra tot mai multor națiuni să introducă democrația.
  •  Zair – Primul Război Civil în 1996.

Țări care s-au transformat în state socialiste după 1991.

  •  Nepal – monarhia a fost răsturnată în 2008, în consecința căreia s-a instalat o republică condusă de Partidul Comunist din Nepal (centru-maoist), până astăzi.
  •  VenezuelaHugo Chavez a condus Mișcarea celei de-a Cincea Republici care a rezultat în stabilirea Republicii Bolivariene în 1999, conducând țara până la moartea sa în 2013.

Continuarea - în lucru.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • „1989 - Principiul dominoului. Prăbușirea regimurilor comuniste europene”, Ediție de: Dumitru Preda și Mihai Retegan, București, Editura Fundației Culturale Române [1]

Video[modificare | modificare sursă]