Intervenția Armatei României în Basarabia în 1918

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918
Parte a Participarii României la Primul Război Mondial
1918 - Generalul Ernest Brosteanu - Comandantul Diviziei din Basarabia.PNG
Generalul Ernest Broșteanu în Basarabia în anul 1918
Informații generale
Perioadă decembrie 1917 – martie 1918
Locație Basarabia
Rezultat
  • Realizarea unui dispozitiv de apărare pe linia Nistrului, cu scopul de a împiedica revenirea inamicului
  • Dislocarea unor mari unități române în întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, pentru a preîntâmpina reizbucnirea unor mișcări antibasarabene
Casus belli
Beligeranți
RomâniaArmata Română Trupe bolșevizate ale:

Intervenția Armatei României în Basarabia în anul 1918 a reprezentat o acțiune militară inițiată și derulată cu mijloace specifice de către Armata României, în spațiul geografic al Basarabiei în intervalul decembrie 1917 – martie 1918. Acțiunea s-a derulat în baza unei înțelegeri între aliații Antantei și a unor cereri de ajutor militar din partea Guvernului Republicii Democratice Moldovenești, având de asemenea acordul Puterilor Centrale.

Contextul politic și strategic al acțiunii a fost reprezentat de câteva elemente:

  • Primul element a fost asociat cu incapacitatea Consiliului Directorilor Generali ai Basarabiei de a controla situația în nou înființata Republică Democratică Moldovenească. Aceasta era amenințată de presiunile forțelor bolșevice aflate în curs de organizare pe teritoriul fostei gubernii, iar neputința Consiliului a fost un motiv pentru a solicita ajutor, inclusiv din partea Guvernului României.
  • Al doilea element a fost reprezentat de interesul major al Regatului României de a beneficia – cu acordul reprezentanților Antantei și ai Puterilor Centrale de stăpânirea militară a teritoriului Moldovei Orientale. Această stăpânire ar fi urmat să se facă într-o conjunctură favorabilă istoric pentru separarea teritoriului basarabean de Imperiul Rus și în contextul în care Moldova Occidentală – amenințată de foamete, nu avea acces la importantele stocuri de provizii aflate pe teritoriul situat între Prut și Nistru, ca efect al dezordinii din Basarabia.
  • De asemenea, amenințarea – din punct de vedere al Aliaților de extindere a bolșevismului din sudul Ucrainei, precum și interesul Puterilor Centrale de a-i flexibiliza pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani, au favorizat sprijinul ambelor mari grupări beligerante pentru intervenția militară română.

Contextul politic și strategic[modificare | modificare sursă]

Securitatea teritoriului rămas liber al Moldovei Occidentale depindea de aceea a spațiului Moldovei Orientale, unde se constituiseră depozite ale armatei române și se aflau căi de comunicații necesare aprovizionării cu muniție și tehnică de luptă. Această securitatea a fost pusă în pericol în momentul în care haosul asociat marilor schimbări politice din cadrul Imperiului Rus, a atins și Basarabia.[1]

De asemenea, din punct de vedere politic dispariția autocrației ruse și hotărârea guvernului bolșevic de a recunoaște dreptul la autodeterminare au creat condiții propice pentru Basarabia, de a se desprinde de statul rus și a se uni cu România. În acest context, Puterile Centrale au devenit interesate de acceptarea unor compensații teritoriale pentru România, corelate cu cedările teritoriale pe care urmau să le impună acesteia prin Pacea de la București.[1]

Republica Democratică Moldovenească[modificare | modificare sursă]

Decembrie 1917[modificare | modificare sursă]

În data de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 7 decembrie a fost investit guvernul (Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei), sub conducerea lui Pantelimon Erhan[2]

În contextul în care Basarabia se afla la sfârșitul anului 1917 sub teroarea trupelor rusești bolșevizate, cantonate în gubernie și a bandelor de dezertori de pe front, Sfatul Țării nu a avut cum face față anarhiei instalate cu puținele sale unități militare (numite cohorte) – și ele contaminate parțial de bolșevism.[3] Într-o primă încercare datată 8 decembrie 1918, Ion Pelivan și Vladimir Cristi, deputați atât ai Sfatului cât și membri ai Consiliului Directorilor, au solicitat la Iași – fără succes, trupelor aliate ajutor.[2]

În urma unei ședințe închise a Sfatului Țării, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei a primit mandat să ia decizii în ceea ce privește acțiunile necesare salvării Republicii.[4] Cererilor de ajutor, adresate de Consiliul Directorilor atât generalului Dmitri Șcerbaciov cât și generalului Henri Mathias Berthelot de a trimite în Basarabia „trupe disciplinate și sigure” nu li s-a putut răspunde pozitiv, după cum nici demersurile făcute pe lângă guvernul Ucrainei nu au avut succes.[5] Cererile similare făcute Guvernului Brătianu au fost inițial declinate de acesta, în contextul dificilelor raporturi în care se afla România cu Puterile Centrale (orice pretext furnizat acestora ar fi putut să determine o rupere a armistițiului și ocuparea restului de teritoriu rămas liber).[6]

Generalul Constantin Iancovescu, Ministrul de Război al Regatului României

La 22 decembrie 1917, guvernul moldovenesc a solicitat printr-o telegramă (semnată de Pantelimon Erhan, Ion Pelivan și Vladimir Cristi)[7] Ministerului de Război român ajutor militar,[3] concretizat prin trimitere

„a unui regiment ardelenesc, cu posibilă urgență. Totodată, vă rugăm să ordonați ca acest regiment să stea la dispoziția directorului Republicii Moldovenești.[8]

Pe 24 decembrie[9] în răspunsul său, Ministrul de Război român Constantin Iancovescu a asigurat Sfatul Țării că 1.000 de voluntari ardeleni vor fi trimiși de la Kiev[3] ca sprijin (aceștia fiind destinați inițial doar să tranziteze Chișinăul, spre România).[7]

În prima jumătate a lunii decembrie 1917 ca represalii la acțiunile trupelor române asupra trupelor ruse bolșevizate din Moldova, sovietul din Ungheni – stație de cale ferată cheie la granița româno-rusă, a început să rețină eșaloanele feroviare destinate trupelor regale române,[10] Pe data de 26 decembrie trimiterea de mărfuri pe căile ferate către România a fost blocată de bolșevici, iar încercarea guvernanților basarabeni de a prelua sub controlul lor căile ferate, a eșuat, după cum a eșuat și intenția lui Șcerbaciov – la care apelase Sfatul Țării, de a trimite în Basarabia Divizia a 7-a Cavalerie și 61 Infanterie.[11]

Ca urmare a părerilor diferite pe care facțiunile din Sfat le-au avut asupra provenienței ajutorului care ar fi trebuit dat Republicii, s-a ajuns la o situație de criză. Reevaluarea situației s-a făcut în ședința Sfatului din 27-28 decembrie 1918, când a fost abordată posibilitatea unei alianțe cu Ucraina.[4] Cele 3 facțiuni parlamentare au avut următoarele poziții:[12]

  • Blocul Moldovenesc și-a afirmat încrederea în guvern, precizând ca în caz de strictă necesitate să se apeleze la Cartierul General rus de pe frontul din Moldova. Aceasta ar fi trebuit însă făcută sub rezerva obținerii de garanții din partea Aliaților și Ucrainei privind neamestecul în afacerile interne ale Republicii, iar trupele ar fi trebuit puse sub comanda ministrului republican de Război.[12]
  • Facțiunea socialistă a declinat ideea de a se cere ajutor statului român și a solicitat să se ceară ajutorul Ucrainei.[12]
  • Facțiunea minorităților și-a exprimat și ea încrederea în guvern, insistând pe obținerea garanțiilor internaționale.[12]

Poziția facțiunii minorităților a fost cea care a prevalat în urma votului, astfel că au fost desemnata două delegații oficiale, una care să reprezinte Republica la tratativele de pace de la Brest-Litovsk și alta pentru a obține garanții din partea Ucrainei prin semnarea unui tratat de asistență politică, economică și militară.[12]

Ianuarie 1918[modificare | modificare sursă]

La 1 ianuarie bolșevicii au preluat controlul asupra Gării din Chișinău, Poștei și Telgrafului.[13]

Ca urmare a refuzului Radei Centrale din Ucraina de a recunoaște regimul bolșevic de la Petrograd, precum și a inițierii tratativelor sovieto-germane de pace de la Brest-Litovsk, s-au întrunit condiții favorabile declarării independenței de către Sfatul Țării. Delegația desemnată să plece la Brest-Litovsk în data de 6 ianuarie 1918 a fost formată din Ion Inculeț, Pantelimon Erhan și Ion Pelivan. Într-una dintre instrucțiunile acesteia a fost precizat că[14]

„Delegația nu recunoaște Sovietul Comisarilor Poporului decât în calitate de guvern al Velicorossiei[14]

Atitudinea în cauză a fost punctul de pornire pentru o presiune bolșevică asupra Sfatului Țării, astfel că la 5 ianuarie 1918 subdiviziunea Front-Otdel din Chișinău a organizației militare bolșevice RUMCEROD din Odessa, împreună cu câteva unități militare bolșevizate, au declanșat o operațiune de forță împotriva parlamentului moldovenesc, guvernului și susținătorilor acestuia.[14]

Pe 6 ianuarie, trupele aflate sub autoritatea Front - Otdel-ului au atacat în gara Chișinău detașamentul de ardeleni trimis de la Kiev pentru a sprijini Sfatul Țării.[14]

Astfel, prima delegație nu a mai putut pleca datorită loviturii de forță a Front-Otdelului, iar delegația ajunsă în Ucraina nu a mai reușit obținerea garanțiilor cerute, ca urmare a deteriorării situației de acolo în contextul amenințării militare ruse. Întrunit într-o ședință secretă în noaptea de 7 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc a decis să trimită la Iași 3 delegații pe trei căi diferite, pentru a solicita ajutor militar român. Cea care a ajuns în capitala Moldovei a fost cea a lui Ion Pelivan, la data de 9 ianuarie.[12]

Regatul României[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anului 1917 exista o penurie de alimente pe teritoriul Moldovei Occidentale rămase în afara ocupației germane, într-un context în care în Basarabia se aflau importante stocuri de provizii și teritoriul acesteia devenise amenințat de extinderea bolșevismului din sudul Ucrainei. Ca atare, atât Guvernul României cât și Aliații au devenit progresiv interesați de ceea ce se întâmpla la est de Prut, ultimii îndemnând autoritățile române să trimită trupe în Basarabia. Același îndemn a venit și din partea generalului rus Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului din Moldova, care a precizat că trupele vor fi retrase după îndeplinirea misiunii. În mod aparent paradoxal, Puterile Centrale au avut aceeași poziție, ele fiind interesate de a-i determina pe românii angajați în negocierile de pace de la Focșani să fie receptivi, acestea oferind în compensație pentru teritoriul dobrogean pe cel basarabean. Mai mult, luând act de declarațiile lui Woodrow Wilson și ale lui Lloyd George, prim miniștrii Ion I. C. Brătianu și mai apoi Alexandru Averescu au ajuns la concluzia că în cazul unei victorii a Antantei, România nu va obține teritorii suplimentare. Astfel, oferta Basarabiei a devenit deosebit de tentantă ținând cont de condițiile catastrofale de la finele anului 1917.[3]

Având în vedere suprimarea anarhiei în teritoriul dintre Prut și Nistru, Comandamentul german a promis să nu profite de retragerea unor unități române din prima linie, destinate a fi folosite cu acest scop.[15]

Preludiul[modificare | modificare sursă]

Situația trupelor ruse[modificare | modificare sursă]

În epocă, teritoriul basarabean devenise teatru de operații al bandelor bolșevice, având drept scop instaurarea puterii sovietice.[16]

În Bugeac se afla cea mai mare densitate de soldați ruși proveniți din descompunerea Armatei a 6-a Ruse, aflată în retragere din Moldova de sud.[17]

Situația trupelor moldovenești[modificare | modificare sursă]

Republica nu avea o armată proprie, ci doar câteva unități militare numite cohorte, insuficient organizate.[18] Slab închegate, cu elemente nesigure în efectiv care instigau la anarhie și lipsite de disciplină, ele nu ar fi putut fi în mâna guvernului, un element care să garanteze ordinea în țară.[19]

Acțiunile militare din decembrie 1917[modificare | modificare sursă]

Relațiile dintre statul român și guvernul de la Moscova au început să se deterioreze. Un număr limitat de unități românești au trecut Prutul în luna decembrie, pentru a urmăririi jefuitorii și revoluționarii din zona unor sate din raionul Cahul,[6] iar orașul de frontieră Leova a trecut de asemenea temporar în stăpânirea trupelor române. Acestei operațiuni au fost limitate ca durată și scop,[20] iar în prealabil, cereri de ajutor din partea unor autorități locale din Cahul și Leova, fuseseră adresate șefilor militari români.[21] Alte cereri similare au venit din satele raionului Reni.[22]

La data de 1/14 decembrie la Leova,[19] garda românească de milițieni, solicitată de președintele Consiliului Municipal local pentru a apăra un depozit de 500 de vagoane de cereale, a fost alungată de bande înarmate iar comandantul ei a fost ucis. Acest lucru a determinat intervenția unui detașament român care a ocupat orașul, a arestat, judecat și executat participanți la acțiune.[23]

Ca efect, Guvernul Sovietic a remis pe 16/29 decembrie – cu referire la incidentele de la Socola și Leova, un protest oficial Guvernului Român, semnat de Lenin.[20] Prin acesta, România era avertizată că nu vor fi tolerate represalii – nu numai împotriva rușilor, ci și împotriva revoluționarilor și a socialiștilor români și că autoritățile ruse nu se vor opri de a lua măsuri din cele mai severe, împotriva contra-revoluționarilor români conspiratori și a complicilor lor: generalii Kaledin și Șcerbaciov, precum și Rada ucraineană.[11]

În răspunsul său remis la Petrograd, Guvernul României a precizat că a nu a fost informat cu privire la evenimentele din Leova, iar cu referire la evenimentele din Iași a fost precizat caracterul defensiv al acestora în raport cu jafurile făcute de trupele ruse aflate în retragere. Relațiile dezvoltate cu Ucraina și cu generalul Kaledin, au fost justificate prin necesitatea de a achiziționa produse alimentare pentru a fi furnizate populației și militarilor, inclusiv din Rusia.[11]

La 26 decembrie/8 ianuarie a avut loc o tentativă de jaf a depozitelor din Cahul ale armatei de către bande de soldați ruși, cu greu respinsă de către garnizoana rusă. Alte bande de soldați au continuat însă să terorizeze ținutul.[17] O delegație din Cahul care a inclus și un membru al Comitetului Revoluționar local, a solicitat Regimentului 47 Infanterie român să intervină cu trupe, pentru a asigura paza orașului și a depozitelor de alimente.[17]
La 28 decembrie/10 ianuarie, succesiv unei înțelegeri cu căpitanul basarabean Crăciunescu din Armata Rusă, aflat la Cahul, 1 escadron de cavalerie, 2 companii de infanterie și o secție de mitraliere române au intrat în Cahul, de peste Prut. Aceasta a determinat atitudini și sentimente diverse, de sprijin din partea ucrainenilor, de contrariere din partea comandantului rus și a soldaților revoluționari și de opoziție din partea bandelor de dezertori.[24]

La 31 decembrie/13 ianuarie 1918 după un ultimatum prin care își rezerva luarea de măsuri militare – mergând până la cele decisive, guvernul bolșevic a decis arestarea ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi și a membrilor ambasadei române,[11] precum și a consulului român de la Odesa și a personalului consulatului.[25] De asemenea, Tezaurul României a fost confiscat de către regimul bolșevic.[26] La solicitarea reprezentanților tuturor ambasadelor străine din Petrograd, arestații însă au fost eliberați a doua zi[11] și expulzați din Rusia.[25]

De la Iași însă nu a venit vreo reacție.[25]

„Nu ne-a emoționat deloc această declarație, [...] Ne dădeam seama că soldatul rus refuză să se bată... Prin urmare, declarația de război a guvernului bolșevic era un gest fără consecințe practice, la care, după cât îmi amintesc, nici nu ne-am dat osteneala să răspundem.”
—Conform lui I. G. Duca[25]

Desfășurarea[modificare | modificare sursă]

Planul de operații[modificare | modificare sursă]

La 2 ianuarie 1918 , locotenentul-colonel Ion Antonescu, a înaintat un studiu privitor la dislocarea în Basarabia a unor formațiuni militare române. Scopul acestei dislocări ar fi urmat să fie asigurarea reaprovizionării trupelor care operau pe frontul român și a populației românești.[27] Pentru aceasta ar fi urmat să se asigure circulația regulată a trenurilor de aprovizionare pe ruta OdesaSocola, Iași, precum și asigurarea ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru prin împiedicarea jafurilor și formarea depozitelor.[28]

Confruntarea eventuală cu unități bolșevice a fost prevăzută, drept care Antonescu a propus trimiterea unei divizii[28] prevăzută cu mijloacele necesare și întărită cu un regiment de cavalerie,[29] pentru a ocupa segmentul de cale ferată Tighina/ Bender – Socola – cu un puternic control al centrelor Bender și Chișinău. De asemenea, trupele diviziei ar fi urmat să aducă ordinea în zona afectată acesteia[28] – pentru a asigura formarea depozitelor și ar fi urmat să se opună bandelor rusești înarmate – în cazul în care acestea ar fi urmat să încerce restabilirea stării de anarhie.[30]

Ion Antonescu în anul 1918 (rândul de jos, în centru), alături de ofițerii din Secția Operațiuni a Marelui Cartier General Român

Planul respectiv a fost defalcat în două acțiuni deosebite.[30]

  • Prima ar fi trebuit să fie una rapidă – prin surprindere, pentru a fi ocupat traseul căii ferate dintre Ungheni (centru destinat trupelor române) și Tighina/Bender (destinat unor trupe loiale ucrainene, musulmane sau sârbe, aflate sub ordinul Comandamentului Rus). Cele două capete ale liniei ar fi trebuit ocupate simultan,[30] pentru a se evita aruncarea în aer de către elemente ostile, a podului de peste Nistru. Chișinăul ar fi urmat apoi să fie ocupat cât mai rapid.[31]
  • A doua ar fi trebuit să fie trecerea Prutului de către trupele diviziei, pentru a fi concentrate în zona Chișinău-Cărbuna.[30]

Ocuparea Chișinăului ar fi trebuit să revină unui efectiv format din 3 batalioane (două de ardeleni și unul de grăniceri), care după ocuparea Unghenilor ar fi urmat să plece de la Socola în 3 trenuri consecutive și să ajungă în capitala Basarabiei dimineața, pentru a dezarma elementele turbulente și a aresta capii acestora. Alături de cele 3 batalioane ar fi urmat să fie personal local din Chișinău, pentru a da comandanților informații în legătură cu punctele locale de interes (depozite, locuințe ale conducătorilor, localuri ocupate de trupe). De asemenea, în dotarea transporturilor de trupe ar fi urmat să fie material și echipe de cale ferată, precum și personal și material de poștă și telegraf.[31]

Operațiuni premergătoare[modificare | modificare sursă]

La 5/18 ianuarie 1918, ambasadorul francez Saint-Aulaire i-a telegrafiat de la Iași consulului Sarrée de la Chișinău:[32]

„Toți colegii mei, trimișii altor puteri aliate și eu, de asemenea, suntem împuterniciți să vă declarăm oficial că intrarea trupelor române în Basarabia este o acțiune pur militară cu scopul asigurării normale a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regulile existente în toate statele beligerante. Din această cauză intrarea trupelor române în Basarabia nu poate influența nici situația politică existentă din Basarabia, nici viitorul acestei țări[32]

La 7 ianuarie 1918, trupe românești staționau în continuare în Leova.[33]

Pe 7/21 ianuarie un mic detașament român pornit în recunoaștere în fruntea căruia se afla comandantul Regimentului 47 român – colonelul Dragu, a fost luat prizonier de către soldații bolșevici la Vulcănești. Ca efect al intervenției profesorului universitar Filonov, conducătorul sovietelor din Ismail, militarii detașamentului au fost salvați. Escadronul de cavalerie – comandat de căpitanul Vasilescu, atacat cu focuri de armă de soldați și de populație a fost împrăștiat, după ce comandantul acestuia a fost ucis. Toate detașamentele române de pe malul stâng al Prutului, releurile de curieri și pichetele de grăniceri au fost atacate de soldații ruși. La Bolgrad comandantul Armatei a 6-a Ruse, generalul Kotzebue, a fost arestat de către proprii soldați.[24]

Dispozitivul de luptă[modificare | modificare sursă]

La data de 4/17 ianuarie 1918, Consiliul de Miniștri român a luat decizia de a declanșa operațiunea principală, astfel că la 7/20 ianuarie, Marele Cartier General român a trimis trupelor ordinul de operații.[34]

Marele Cartier General român a considerat în instrucțiunile sale adresate trupelor care trebuia trimise peste Prut, că acestea sunt detașate, explicând rațiunea acțiunii inițiate astfel:[35]

„Marele Cartier General
17 ianuarie 1918
Nr. 7255
1. În urma unei propagande răuvoitoare, bande de răufăcători armați atacă trenurile cu provizii care trec prin Basarabia spre front, depozitele create pe liniile de comunicație ale armatelor ruso-române, precum și depozitele ce se află la producători.
Astfel fiind, alimentarea trupelor aflate pe front, cum și a populației civile sunt primejduite.
2. Pentru a pune capăt acestor neajunsuri, s-a dispus a se trimite trupe care să restabilească ordinea în zona etapelor din Basarabia și să asigure bunul mers al trenurilor care vin cu provizii pentru front.
...”
—Șeful Statului Major General însărcinat cu comanda armatei române,General de corp de armată Constantin Prezan: „Instrucțiuni cu privire la linia de purtare a trupelor detașate în Basarabia”

Dispozitivul terestru[modificare | modificare sursă]

Conform ordinului de operații, o forță formată din 4 divizii române[36] aflate la dispoziția Corpului VI Armată,[34] trebuia să treacă Prutul:[36]

Dispozitivul Marinei Militare[modificare | modificare sursă]

Trecerea Prutului de către marile unități[modificare | modificare sursă]

Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze franceze – generalul Henri Mathias Berthelot, diviziile au avansat peste Prut[38] în baza unei înțelegeri între Aliați.[39] Trecerea râului a fost asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, care a asigurat celor 4 divizii ocuparea podurilor și a raioanelor cu vaduri și apărarea flancurilor la treversare. Ulterior grănicerii au rămas în dispozitiv de pază pe malul drept al Prutului.[40]

Divizia 1 Cavalerie, aflată sub comanda generalului Mihail Schina, a traversat Prutul pe la Țuțora în data de 8/21 ianuarie.[41]

Divizia a 11-a Infanterie, aflată sub comanda generalului Ernest Broșteanu, a trecut râul pe 10/23 ianuarie, pe la Leova (Brigada 22 Infanterie) și pe la Ungheni (Brigada 21 Infanterie).[42] În seara zilei de 13 ianuarie 1918 brigăzile 21 și 22 Infanterie au intrat în Chișinău. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei și comandamentul Diviziei 11 Infanterie, în frunte cu generalul Ernest Broșteanu.[43]

Cu trupe ale Diviziei a 13-a Infanterie au fost organizate două detașamente, care au traversat râul la data de 11/24 ianuarie: „Prut” (format dintr-un batalion din Regimentul 48 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Vadul lui Isac și „Bolgrad” (format din 3 batalioane din Regimentul 47 Infanterie, alături de artilerie și cavalerie), pe la Oancea.[44]

Operațiunile din zona de nord[modificare | modificare sursă]

Operațiunile din zona de centru[modificare | modificare sursă]

Înaintarea spre Chișinău[modificare | modificare sursă]

La 12/25 ianuarie 1918 generalul Prezan într-un comunicat către basarabeni, a declarat că armatele române au intrat în provnicie pentru „a aduce rânduială și liniște în satele și târgurile” basarabene, „punând la adăpost viața și avutul întregului popor împotriva răufăcătorilor” și pentru asigura transportul „celor trebuincioase pentru traiul armatelor ruse și române”. În același comunicat a precizat că România nu dorește să ocupe Basarabia.[45]

Îndreptându-se spre Nistru, trupele române au încercat fără succes, să ocupe la 17 februarie/2 martie 1918 un cap de pod pe malul stâng al acestuia lângă Rîbnița.[46]

Înaintarea spre Bender (Tighina)[modificare | modificare sursă]

Operațiunile din zona de sud[modificare | modificare sursă]

Evoluții politice și diplomatice[modificare | modificare sursă]

La 10/23 ianuarie Comitetul Executiv Central al RUMCEROD[25] într-o declarație oficială făcută către consulatele francez și englez de la Odesa, a calificat drept o „încălcare mișelească a dreptului internațional” acțiunile guvernului regal român, adresând cererea „de a întreprinde pași pentru a influența guvernul român de a-și retrage imediat trupele în afara hotarelor Republicii Federative Ruse”. Răspunsul diplomaților s-a redus la ideea că au avut loc doar incidente minore.[45] Ulterior, reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei au declarat că intervenția are un caracter pur militar și provizoriu.[47]

La 13/26 ianuarie 1918 guvernul sovietic a decis ruperea relațiilor diplomatice cu România.[48] și în aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia. La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România.[45]

La 17 februarie 1918 Lenin a decis să transfere trupele care intraseră în Kiev la dispoziția Colegiului Suprem Autonom din Odesa, cu scopul curățirii Basarabiei de către trupele române.[49] Ofensiva germană împotriva Ucrainei care începuse la 18 februarie 1918[46] însă, nu a permis realizarea acestui lucru.[49]

La 21 februarie 1918 baronul Fasciotti – decan al corpului diplomatic pe lângă guvernul român, a transmis tuturor reprezentanților aliați la Odesa în numele reprezentanților diplomatici ai puterilor Antantei o notă oficială, menționând:[50]

„Cât privește Basarabia, trebuie să țineți minte că intervenția trupelor române constituie o ocupație militară fără nici un subtext politic, întreprinsă în scopuri evident umanitare de asigurare cu alimente a trupelor ruse și române și, de asemenea, a populației civile.[50]

La 14/27 februarie 1918 în timpul tratativelor de pace, germanii i-au asigurat neoficial pe români că pozițiile lor în raport cu autoritățile sovietice sunt identice:[45]

„Anarhia rusească a stabilit un fel de cofraternitate. Voi luptați contra bolșevicilor în Basarabia, noi vom intra în Ucraina contra lor: avem acum aceleași interese.”

Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru.[51] Armata Română urma să rămână mobilizată spre a fi întrebuințată în Basarabia.[52] Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.[51]

Intervenția Armatei Române a provocat disensiuni în Sfatul Țării. Datorită învinuirilor care li s-au adus de către Blocul Moldovenesc în ceea ce privește atitudinea pro-rusă, Pantelimon Erhan și Gherman Pântea și-au dat demisia, provocând criza întregului Directorat. La 19 ianuarie a fost ales un nou Directorat cu misiunea de a restabili ordinea în Basarabia, condus de către Daniel Ciugureanu și care i-a avut drept titulari pe colonelul Brăiescu la Directoratul General de Război și Marină și pe Erhan ca titular al portofoliului Instrucțiunii Publice.[53]

O telegramă provenită de la ambasadorul Franței la Iași, în care acesta a argumentat măsura acceptării de către aliați a misiunii trupelor române în Basarabia, a fost trimisă lui Ciugureanu. Aceasta a fost citită în ședința din 22 ianuarie 1918. În aceeași ședință Pantelimon Erhan a primit însărcinarea de a susține o pledoarie în favoarea proclamării independenței, după modelul Ucrainei, iar în noaptea de 23-24 ianuarie 1918 a fost proclamată[53]

„Republica Democratică Moldovenească slobodă (independentă), de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor[53]

.

Acordul Averescu-Racovski[modificare | modificare sursă]

Cei doi semnatari ai acordului
Generalul
Alexandru Averescu
Activistul politic
dr. Cristian Racovski
Le général Averescu, commandant du 1er corps d'armée roumain.jpg
Krustio Rakovski.jpg
Prim Ministru și
Ministru de Externe
al României
Conducător de facto al
RUMCEROD și reprezentant
al guvernului sovietic

Dorind să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să securizeze[54] depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, pecum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa,[55] generalul Averescu din poziția de prim ministru a deschis negocieri cu RUMCEROD prin intermediul decanului reprezentanților diplomatici de la Iași, italianul Carlo Fasciotti.[54] La 11/24 februarie RUMCEROD a cerut[45] evacuarea progresivă a Basarabiei.[56]

Generalul a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski,[55]atât în calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de Ministru de Externe, funcție pe care a ocupat-o temporar.[57] Printre acestea, ar fi fost și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de 2 luni,[54] cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate.[58] De asemenea, Averescu a acceptat existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit, mai târziu.[59] În privința asumării reale a respectivei evacuări există însă o dispută nesoluționată încă între istorici[60]

La data de 20 februarie/ 5 martie 1918 RUMCEROD a considerat aplanat conflictul armat între România și Rusia, primind din partea Guvernului României răspuns precum că respectivul conflict este închis, la data de 23 februarie/ 8 martie.[61] Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea. Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.[55]

Finalizarea acordului a fost urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor[62] Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant,[63] deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat,[55] el dealtfel nefiind nici ratificat.[61] În plus, finalizarea negocierlor privind preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut ca acordul să devină caduc.[64]

Neclarități și controverse[modificare | modificare sursă]

Ezitările unor factori de decizie basarabeni[modificare | modificare sursă]

Disputa privind rolul intervenței române ca factor decisiv al Unirii[modificare | modificare sursă]

Istoriografia sovietică și autoritățile sovietice au susținut că prezența armatei române în Basarabia a fost factorul decisiv al Unirii cu România. O astfel de premisă a stat și la baza unora dintre acuzațiile care i-au fost aduse de către I. G. Duca generalului Averescu, pentru că a semnat acordul cu Racovski în forma respectivă. Conform istoricului Florin Constantiniu însă, Basarabia s-a unit ca urmare a hotărârii organului reprezentativ și democratic care era Sfatul Țării, al cărui vot nu a fost dictat de prezența trupelor române în provincie.[16]

„Desfășurarea dezbaterilor din Sfatul Țării, nu avut nimic de-a face – pentru a lua un termen potrivit de comparație, cu cu ședința parlamentului cehoslovac, care după invadarea țării de către trupele Tratatului de la Varșovia – cu excepția României, a legalizat prezența lor pe teritoriul național, în 18 octombrie 1968.[16]
—Florin Constantiniu în 19 mai 2011 la Academia Română, în prezentarea Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918)''

În legătură cu rolul armatei române în Unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeț arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mișcarea noastră națională, intrarea armatei române în Chișinău a fost un element de primă importanță, decisiv. Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai multe speranțe pentru viitor.”[65]

Acordul Averescu-Racovski[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Constantiniu, Florin; O istorie sinceră a poporului român; Ed. Univers Enciclopedic; București; 1997; p. 236-237
  2. ^ a b Istoria românilor: Cu o privire mai largă...a)..., Țurcanu, 2007, Subcap: De la autonomie la autodeterminare
  3. ^ a b c d Istoria românilor: Cu o privire mai largă...a)..., Țurcanu, 2007, Subcap: Primii pași spre unire
  4. ^ a b Primul pas spre Marea Unire, Popa, 1998, p. 6
  5. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 240
  6. ^ a b en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 63
  7. ^ a b Teritoriul dintre Prut și Nistru în cîteva ipostaze..., Țurcanu, 2012, p. 286
  8. ^ 1917 – 1918. Acțiune militară și mișcare..., Popa, 2008, p. 63
  9. ^ ru Социально-экономическая и политическая эволюция Молдовы... [Evoluția socio-economică și politică a Moldovei...], Назария [Nazaire], 2016, p. 27
  10. ^ Apariția problemei basarabene..., Nazaria&Stepaniuc, 2010, p. 141 (v. și Nota 54)
  11. ^ a b c d e ru Освободительный поход... [Campania de eliberare..], Мельтюхов [Meltyukhov], Румынское вторжение [Invazia română]
  12. ^ a b c d e f Primul pas spre Marea Unire, Popa, 1998, p. 7
  13. ^ ru Социально-экономическая и политическая эволюция Молдовы... [Evoluția socio-economică și politică a Moldovei...], Назария [Nazaire], 2016, p. 28
  14. ^ a b c d Istoria românilor: Cu o privire mai largă...a)..., Țurcanu, 2007, Subcap: O tentativă bolșevică de lovitură de stat
  15. ^ ru Социально-экономическая и политическая эволюция Молдовы... [Evoluția socio-economică și politică a Moldovei...], Назария [Nazaire], 2016, p. 29
  16. ^ a b c Constantiniu, Florin; Rakovski, tezaurul și Basarabia (1918); Comunicare organizată în data de 19 mai 2011 la Academia Română de Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române; min. 0:20:20-1:00:00; accesat la 23 aprilie 2017
  17. ^ a b c Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 246
  18. ^ Istoria românilor: Cu o privire mai largă...a)..., Țurcanu, 2007, Subcap: Proclamarea independenței
  19. ^ a b Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 239
  20. ^ a b en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 266
  21. ^ 1917 – 1918. Acțiune militară și mișcare național-politică ..., Popa, 2008, p. 63
  22. ^ fr La Bessarabie Droits nationaux..., Brătianu, 1943, p. 167
  23. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 240
  24. ^ a b Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 247
  25. ^ a b c d e Acordul „Racovskii – Averescu”..., Nazaria, 2013, p. 180
  26. ^ en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 64
  27. ^ Ion Antonescu și basarabia, Dobrinescu, Tompea, p. 349
  28. ^ a b c Ion Antonescu și Basarabia, Dobrinescu, Tompea, p.350
  29. ^ Ion Antonescu și Basarabia, Dobrinescu, Tompea, p. 352
  30. ^ a b c d Ion Antonescu și Basarabia, Dobrinescu, Tompea, p.353
  31. ^ a b Ion Antonescu și Basarabia, Dobrinescu, Tompea, p.354
  32. ^ a b Apariția problemei basarabene..., Nazaria&Stepaniuc, 2010, p. 143
  33. ^ Ioan Pelivan : istoric al mișcării..., Constantin&Negrei&Negru, 2012, p. 317
  34. ^ a b 1917 – 1918. Acțiune militară și mișcare..., Popa, 2008, p. 64
  35. ^ Ianuarie 1918 Armata Română trece Prutul; Buletinul Arhivelor Militare Române, An II, nr. 1 (5) / 1998; coperta 2
  36. ^ a b c d e Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 242
  37. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 243
  38. ^ Gherman Pântea între mit..., Constantin, 2010, p. 67
  39. ^ Gherman Pântea între mit..., Constantin, 2010, p. 69
  40. ^ Neagoe, Sever; Văduva, Gheorghe; Tender, Ilie; Istoria grănicerilor și a începutului Poliției de Frontieră; Ed. Scaiul; București; 2004; ISBN 973-801512-X; p. 232; accesat la 19 noiembrie 2016
  41. ^ Basarabia Română. Antologie, Rotaru, 1996, p. 180
  42. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 244
  43. ^ Manuel, Stănescu; Armata română și Unirea Basarabiei; Historia - special, an VII, nr. 22, martie 2018; p. 40
  44. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 247
  45. ^ a b c d e f Acordul „Racovskii – Averescu”..., Nazaria, 2013, p. 181
  46. ^ a b Apariția problemei basarabene..., Nazaria&Stepaniuc, 2010, p. 147
  47. ^ Acordul „Racovskii – Averescu”..., Nazaria, 2013, p. 186
  48. ^ O istorie sinceră..., Constantiniu, 1997, p. 289
  49. ^ a b Apariția problemei basarabene..., Nazaria&Stepaniuc, 2010, p. 148 - Nota 113
  50. ^ a b Apariția problemei basarabene..., Nazaria&Stepaniuc, 2010, p. 145
  51. ^ a b en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 67
  52. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 314
  53. ^ a b c Rotaru, Jipa; Rotaru, Luiza Lazăr; Sfatul Țării – Primul parlament la Basarabiei și unirea cu Țara în Document – Buletinul Arhivelor Militare Române, 2 (56)/ 2012, pp. 25-32; p.31; accesat la 28 martie 2017
  54. ^ a b c en Moldova: A Romanian Province Under..., Mitrașcă, 2002, p. 37
  55. ^ a b c d en Moldova: A Romanian Province Under..., Mitrașcă, 2002, p. 38
  56. ^ Acordul „Racovskii – Averescu”..., Nazaria, 2013, p. 182
  57. ^ it La difficeile unione..., Basciani, 2012, p. 99
  58. ^ Problema Basarabiei: în lumina...,Pârvu, 2013, p. 194
  59. ^ Serviciul Sanitar al Armatei Române..., Leontin, 2012, p. 109
  60. ^ en Moldova: A Romanian Province Under..., Mitrașcă, 2002, p. 49
  61. ^ a b Problema Basarabiei: în lumina...,Pârvu, 2013, p. 195
  62. ^ Serviciul Sanitar al Armatei Române..., Leontin, 2012, p. 116
  63. ^ Serviciul Sanitar al Armatei Române..., Leontin, 2012, p. 117
  64. ^ en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 68
  65. ^ Manuel Stănescu, op. cit. p. 42

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară
  • Un acord controversat; pp. 212-225
  • Spinoasa problemă a Basarabiei; pp. 225-236

Vezi și[modificare | modificare sursă]