Răscoala de la Tighina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Răscoala de la Tighina
Parte a Operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri
Bendery pomnik bojowników za władzę radziecką1.jpg
Imagine a monumentului comemorativ din Tighina inaugurat în 1969, care este o reflectare a viziunii sovietice asupra evenimentelor
Informații generale
Perioadă 27-28 mai 1919
Locație Tighina, Județul Tighina, Regatul României
Rezultat Înfrîngere a forțelor militare de invazie și a rebelilor de pe plan local
Casus belli Eliberarea unor militari deținuți ca urmare a simpatiilor comuniste și provocarea de către Rusia bolșevică a unei revolte a locuitorilor împotriva guvernului român
Modificări teritoriale Statu quo teritorial
Beligeranți
Flag of Romania.svgArmata Regală Română
Flag of France.svg Armata Franceză
Red Army flag.svg Armata Roșie
Red Army flag.svg Elemente locale comuniste
Conducători
Flag of Romania.svg
Flag of France.svg
Red Army flag.svg
Efective
Flag of Romania.svg 1 regiment de infanterie
Flag of France.svg 1 1/2 batalioane de infanterie colonială
Red Army flag.svg 550-600 de soldați
Red Army flag.svg Un număr neprecizat de combatanți civili

Răscoala de la Tighina (sau Răscoala de la Bender – astfel cum este cunoscută în istoriografia rusă) a reprezentat o incursiune militară bolșevică asupra Tighinei, executată în zilele 27 și 28 mai 1919 de către soldați aparținând Brigăzii a 3-a a Diviziei a V-a din Armata a 3-a Ucraineană. Raidul a fost sprijinit de către combatanți locali, pregătiți din timp prin intermediul organizațiilor comuniste și a agenților Rusiei bolșevice, infiltrați anterior. De asemenea, acțiunea trupelor atacatoare a fost facilitată de organizarea inconsistentă pe plan local a apărării de către trupe ale corpului expediționar francez, retrase în spatele Nistrului după eșecul intervenției franceze în sudul Rusiei.

Acțiunea s-a înscris în cadrul mai larg al unui plan operațional sovietic de recuperare prin mijloace militare a Basarabiei, pentru statul rus. Fiind slab, izolat, prost pregătit și prost condus, atacul de la Tighina a eșuat ca urmare a intervenției prompte a armate române, în cooperare cu trupele franceze. Nici un obiectiv militar semnificativ militar nu a fost atins de către atacatori, dar la fel precum incursiunile de la Hotin și de la Tatar Bunar, a avut efecte psihologice devastatoare asupra populației civile, care în orașul Tighina era majoritar vorbitoare de limbă rusă.

Propaganda sovietică a etichetat acest eveniment drept „răscoală”, la fel ca și pe cele din ianuarie 1919 de la Hotin și din septembrie 1924 de la Tatarbunar. Actual pe plan local în Republica Moldovenească Nistreană, perspectiva asupra acestor evenimente din mai 1919 este cea a unei revolte armate a localnicilor împotriva agresorilor români.

Context[modificare | modificare sursă]

Situația militară[modificare | modificare sursă]

„Ocuparea [...] celui de-al doilea punct Tighina ar avea un rezultat [...] însemnat, ocuparea Chișinăului și înaintarea spre Iași și Galați” – General Mihail Schina[1]

Tighina (Benderul) reprezenta un punct strategic militar important, deoarece de la el plecau căi de acces – ferate și rutiere spre Chișinău și Iași, precum și spre sudul Basarabiei.[2] În perioada anilor 1918-1919 în care s-a realizat dispozitivul de pază al frontierelor României Mari, un nou punct român de control trecere a frontierei s-a înființat aici.[3] În oraș a fost dispus un batalion din Regimentul 2 Grăniceri al Brigăzii 1 Grăniceri, fiecare pluton al acestuia fiind dislocat pe frontieră pentru a răspunde de un pichet (distanța dintre pichete era de 4-5 km).[4]

În contextul evoluției defavorabile pentru trupele aliate a situației militare la est de Nistru, ca urmare a ordinului Marelui Cartier General, comandamentul Corpului 5 Armată a trecut la 28 februarie/13 martie 1919 la măsuri de fortificare a liniei Nistrului, prin organizarea de poziții de rezistență pentru apărarea centrelor către care convergeau liniile mari de comunicații.[5] Dat fiind că datorită înaintării trupelor bolșevice era de așteptat ca atacurile acestora în zona Nistrului să se întețească, fără a fi exclusă și o acțiune de forță peste fluviu, la 25 martie/6 aprilie 1919 ca urmare a unei înțelegeri dintre Marele Cartier General român, și Comandamentul francez, teritoriul basarabean aflat la sud de linia Dubăsari – Chișinău – Huși, din punct de vedere operativ a intrat în subordinea generalului francez Anselme. Pe măsură ce trupele franceze urmau să ocupe pe Nistru sectoarele atribuite de către comandamentul aliat, trupele și serviciile române aflate la sud de linia precizată, urmau să se deplaseze treptat spre nord.[6]

Fostul pod de cale ferată de la Tighina, după dinamitare

La 17 aprilie 1919 trupele sovietice înaintând pe urmele trupelor armatei condusă de generalul francez Anselme, au ocupat Tiraspolul. În aceeași zi trupele române retrăgându-se la Tighina, au aruncat în aer podul de peste Nistru dintre Tighina și Parcani.[7] Începând cu 26 aprilie 1919, toată responsabilitatea aparări la Nistru a revenit diviziilor de infanterie, deoarece s-a dispus ca grănicerii să fie înlocuiți cu trupe operative.[8] Această înlocuire a fost realizată între 10 și 15 mai 1919.[9]

Succesiv retragerii, apărarea frontierei nistrene a fost încredințată între Hotin și Tighina Diviziei 1 Cavalerie, precum și diviziilor 9 și 10 Infanterie din Corpului V Armată [10] (ultima fiind înlocuită ulterior de Divizia 4 Infanterie).[11] Considerându-se că Regatul României nu avea efective militare suficiente pentru a închide cordonul sanitar aflat în curs de constituire în jurul statului sovietic, două divizii aliate au fost destinate pentru sprijin.[12] La sud de Tighina până la mare, apărarea a fost preluată astfel de diviziile coloniale franceze 16 și 30.[7] Linia de separare dintre sectoare trecea prin localitățile Telița și Pogănești.[11] Trupele franceze erau deja obosite încă de la începutul expediției din sudul Rusiei, al cărui rost le-a fost de la bun început neînțeles, dat fiind că teritoriul lor național fusese deja salvat.[10] Scăpați cu viață după 4 ani de luptă pe fronturile din Europa, soldații acestora nu doreau să moară în stepele rusești.[12]

Venind în ajutorul Ungariei Sovietice, la 1 mai 1919 Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe – Gheorghi Cicerin împreună cu omul forte din Ucraina – Cristian Racovski, au trimis un ultimatum Guvernului României somându-l să evacueze Basarabia până la 3 mai, iar un al doilea ultimatum l-a somat să evacueze Bucovina[7] în termen de două zile de la data de 2 mai.[13] Concentrate pe Nistru, trupele Armatei Roșii au inițiat atacuri progresive. Aproape zilnic detașamente ale armatei sovietice forțând noua frontieră au trecut apa în bărci pentru a ataca posturile române, pentru a ucide și pentru a captura soldați pe care să-i ducă peste fluviu. În alte cazuri, detașamente întregi au ocupat satele până ce trupele române i-au aruncat înapoi.[7] De la primul contact cu soldații bolșevici, care traversaseră ilegal Nistrul cu misiuni de luptă împotriva grănicerilor români, trupele aliate au refuzat să riposteze[12] sau au avut o reacție slabă.[14]

Evoluția situației militare în Europa în mai 1919 ca urmare a problemei ungare, impunea comandamentului aliat redislocarea forțelor franceze și grecești din Basarabia, lucru dificil ținând cont de faptul că Marele Cartier General Român, nu avea cu ce înlocui mai devreme de 1 lună, aceste trupe. Evaluarea acestei acțiuni făcută la 26 mai 1919 la Marele Cartier General Român împreună cu reprezentanții aliați, nu au conturat însă posibilități mulțumitoare de a realiza acest obiectiv, pentru nici una dintre părți.[15]

Situația pe plan intern[modificare | modificare sursă]

Populația orașului Tighina la recensământul din 1897 de pe vremea când localitatea aparținea guberniei Basarabia, avea doar 7,3% locuitori de origine moldovenească, aceștia fiind depășiți numeric de către populația clasificată de către autorități ca fiind de limbă rusă.[16] Situația consemnată în 1918 arăta astfel: dintr-un total de 31.797 de locuitori 17.124 erau ruși, 10.632 evrei, 2.338 români, 306 germani, 112 bulgari și 4 turci.[17] În primele luni ale anului 1919 situația economică a devenit gravă și nemulțumirea populației civile era generală.[18] În plus, odată cu retragerea corpului expediționar Aliat în sudul Basarabiei, pe lângă trupele aliate – din care o parte pierduseră disciplina, zona fusese invadată de convoaie de refugiații civili cuprinși de panică, din sudul Rusiei.[7]

Pe plan intern, în fosta gubernie prin intermediul organizațiilor comuniste și a agenților[19] provocatori[20] infiltrați, sovieticii a urmărit să provoace revolte ale basarabenilor împotriva guvernului român pentru a-și promova poziția și pentru a-și oferi o bază rațională pentru o eventuală intervenție a Armatei Roșii. Cu cât mai dramatice ar fi fost aceste revolte, cu atât mai mult țările vestice ar fi putut pune în discuție caracterul românesc al Basarabiei și ar fi putut susține o eventuală intervenție sovietică.[19]

Printre minoritarii basarabeni - ruși, ucraineni, evrei, bulgari etc. rusofilia era destul de accentuată, iar orașul Tighina era o zonă cu populație preponderent minoritară. Influența propagandei comuniste în Basarabia în acest context se datora nu atât activității organizatiilor locale ale partidului comunist, cât posibilității eventualei reveniri a administrației ruse în fostul teritoriu imperial.[21]

Preludiu[modificare | modificare sursă]

La 22 aprilie 1919 un congres secret bolșevic desfășurat la Chișinău, a decis trimiterea unei delegații la Kiev cu scopul de a obține finanțare pentru armament. În timpul aceluiași congres a fost elaborat un manifest în care a fost anunțat sfârșitul dominației române în Basarabia, iar muncitorii și țăranii au fost chemați la luptă împotriva autorităților (acest manifest a fost distribuit ulterior în întreaga provincie).[22] Revolta ar fi trebuit să înceapă în luna mai 1919, astfel că în Ucraina au fost formate câteva regimente basarabene, iar foștii soldați și ofițeri au fost mobilizați de-a lungul frontierei, cu sediul central la Tiraspol, lângă Tighina. Au avut loc multe dezertări și alte dificultăți au survenit pe parcurs, astfel că din Chișinău comitetul bolșevic a hotărât să ceară comitetului militar din Odesa o amânare pentru luna iulie 1919. Dat fiind că în luna iulie ar fi urmat să survină în cadrul Războiului româno-ungar ofensiva declanșată de armata lui Béla Kun peste Tisa spre vestul României, amânarea a fost acordată.[A][23] A existat o legătură evidentă între acțiunile de la Tighina și pregătirile legate de restabilirea puterii sovietice în Basarabia, care au fost însă contramandate în ultima clipă.[24]

Dependența de calea ferată a unei eventuale invazii sovietice peste Nistru impunea concentrarea trupelor în centre mai apropiate de fluviu, în sud față în față cu trecerea de cale ferată de la Tighina aflându-se pretabil cu acest scop, Rozdilna. Eventuala ocupare a Tighinei ar fi avut un rezultat însemnat, deschizând calea spre ocuparea Chișinăului și spre înaintarea către Iași și Galați.[1] Cu toate acestea conform proiectului de ordin operațional pregătit în luna aprilie 1919 pentru Armata a 3-a sovietică din Ucraina, înaintarea la Tighina (alături de alte operațiuni similare la Criuleni, Grigoriopol, Cioburciu și Cetatea Albă) ar fi urmat să fie doar o mișcare demonstrativă, care să acopere locul real de traversare al Nistrului cu unitățile principale la Dubăsari și să creeze un cap de pod util pentru mai târziu.[25] Nu a fost așadar o coincidență faptul că această a doua acțiune similară celei de la Hotin urma să aibă loc tot într-un oraș afla pe Nistru, deoarece potențialul sprijin venit de peste fluviu era mult mai ușor de asigurat.[26]

La începutul lunii mai la Atachi (astăzi Otaci) și Călărașeuca pentru a respinge noi incursiuni ale bandelor de peste Nistru, armata română a trebuit să recurgă din nou la artilerie. Deși acțiunile de respingere au avut succes, aparatul român de securitate a rămas în alertă maximă, așteptându-se la noi acțiuni din partea formațiunilor bolșevice constituite pe stânga Nistrului.[18]

Conform informațiilor existente, contingentul francez aflat la Tighina era impregnat de idei bolșevice.[27] Sperând că trupele franceze din oraș vor fraterniza cu atacatorii sovietici astfel încât aceștia ajutați de populația locală – pregătită dinainte prin intermediu agenților infiltrați, să poată ocupa Tighina, comandanții ruși au decis un atac în acest loc.[7] Atacul, care ar fi urmat să fie dat împotriva poziției fortificate din localitate a trupelor franceze, urmărea eliberarea unor soldați încarcerați ca urmare a unor acuze de simpatii bolșevice.[14]

Desfășurare[modificare | modificare sursă]

Incursiunea[modificare | modificare sursă]

Cetatea Tighinei, de unde au ieșit tiraliorii algerieni.[7]

În pofida pregătirilor atente preconizate de instituțiile comuniste centrale basarabene, incursiunea asupra Tighinei a fost declanșată prematur.[22] În timpul nopții de 26 spre 27 mai 1919 artileria sovietică a început să bombardeze orașul. La 3,30 dimineața[28] prin surprindere[29] și profitând de neglijența francezilor, formațiuni bolșevice mari[14] dotate cu mitraliere[22] și constituite din câteva sute de soldați sovietici[7] (doar 150 de soldați după Jonathan D. Smele)[B] aparținând Brigăzii a 3-a a Diviziei a V-a din Armata a 3-a Ucraineană,[28] au trecut fluviul cu bărcile și au năvălit în localitate.[7] De asemenea, în aceeași zi dintr-un avion venit de peste Nistru au fost aruncate în localitate manifeste tipărite în limba franceză, care au îndemnat pe soldații francezi să fraternizeze cu soldații Revoluției Ruse.[7]

Gara Tighina

Sprijiniți de câțiva membri ai organizației comuniste locale clandestine,[29] invadatorii au capturat stația de cale ferată, poșta și telegraful.[28] Aceștia au atacat de asemenea militarii români afați pe străzi precum și un post român de mitralieră,[7] înaintând câțiva kilometri în interiorul orașului.[14] În același timp, o bună parte din muncitorii feroviari locali – informați din timp de viitorul atac, și-au abandonat lucrul cauzând dificultăți traficului feroviar.[30] Liderii de pe plan local ai revoltei au fost în număr de cinci, toți fiind de altă naționalitate decât românii molodoveni. Dintre aceștia cinci, doi au fost lideri binecunoscuți și cu greutate, anume Pavel Dobrodeev – unul dintre fondatori Republicii Autonome Moldovenești și G.I. Borisov[31] – conducător al organizației comuniste din Tighina[32], delegat la cel de-Al doilea Congres al RUMCEROD-ului, membru al Guvernului provizoriu al al Basarabiei și ulterior primul președinte al Sovietului moldovenesc al Comisarilor Poporului.[31]

Grigorii Ivanovici Borisov, unul dintre liderii principali ai acțiunii din Tighina.[31]

Reacția franceză a fost destul de slabă, dar după surpriza inițială armata română a reacționat cu rapiditate,[14] spre seară sosind în oraș trupe române suplimentare[28] cu efectivul unui regiment.[23] Atacul rus a fost stopat și a doua zi[14] la ora 7 dimineața, din Cetatea Tighinei o forță de un batalion și jumătate de tiraliori algerieni a ieșit și a respins invadatorii peste Nistru.[C][7]

Epilogul[modificare | modificare sursă]

O parte[14] dintre soldații sovietici (majoritatea, după Constantin Kirițescu) au murit împușcați sau înecați,[7] iar trupele atacatoare au abandonat în mâinile românilor un număr de prizonieri.[14] O parte dintre cei capturați au fost executați[7] (cel puțin 150, conform lui Jonathan D. Smele).[28] Doar 60 de soldați din trupele franceze au conlucrat cu trupele bolșevice lăsânde-le să treacă fluviul și apoi retrăgându-se cu acestea.[7] Contraofensiva a fost continuată cu represalii, reprezentate de un scurt bombardament al artileriei române asupra Tiraspolului. La începutul unii iunie un nou bombardament de artilerie – de această dată al francezilor, a provocat pagube semnificative gării din Tiraspol.[14]

Dovezile care sunt disponibile conduc la ideea că participarea populației locale a fost minimă, iar aceasta face ca cele întâmplate în localitate să fie un raid și nu o insurecție.[26]

Pe frontul activității de contrainformații lupta a continuat. În ianuarie 1920 la Cernăuți a fost identificat Nuhim Vaișeim zis Vinogradov, unul dintre cei mai activi participanți bolșevici la acțiune și membru al al comitetului bolșevic de la Tiraspol.[33]

Efecte[modificare | modificare sursă]

Revolta din Tighina a fost slabă, izolată, prost pregătită și prost condusă,[34] fiind zdrobită imediat de către armata româna.[26] Ceea ce ar fi putut fi un cap de pod util pentru Armata Roșie a devenit o victorie ușoară[24] pentru forțele române și franceze.[31] Forțele armate române – întărite în mod corespunzător au reacționat eficient, iar incursiunea sovietică a fost ineficientă din punct de vedere militar și nu a reușit să ducă la atingerea nici unui obiectiv militar semnificativ.[14] De asemenea, la fel precum incursiunea de la Hotin din ianuarie 1919, cea de la Tighina nu a avut efecte pe termen lung.[19]

Datorită pierderilor umane și materiale rezultate, astfel de acțiuni precum cele de la Hotin și Tatar Bunar au avut însă efecte psihologice devastatoare asupra populației civile.[14]

Suplimentar, devenind evident că paza graniței pe Nistru trebuie încredințată unor trupe de încredere, a fost dispusă retragerea și repatrierea trupelor aliate rămase.[35]

Controverse și neclarități[modificare | modificare sursă]

Este discutabil dacă guvernul sovietic central a stimulat sau nu tulburările din oraș într-un efort disperat de a salva planurile sovietice de restabilire a influenței sale în Basarabia,[26] cu toate că alături de rebeliunile de la Hotin și Tatar Bunar, incursiunea de la Tighina s-a încadrat obiectivului sovietic de a menține în rândul populației o stare de efervescență și de tensiune permanentă, de a semăna incertitudinea și neîncrederea în eforturile noii administrații, de a sugerăra rezerve față de soliditatea noului regim și față de perspectivele consolidării acestuia.[36] Cel mai probabil, guvernanții ruși pur și simplu nu a fost capabili să informeze pe cei care trecuseră deja Nistrul de anularea atacului pe scală mare planificat în legătură cu ultimatumul din 1 mai 1919.[26] Astfel, în contextul situației militare în curs de deteriorare de pe fronturile interne ale războiului civil, directiva din 26 mai a autorităților centrale de a se trece la defensivă pe fronturile externe a fost comunicată trupelor de abia pe 28 mai de către V. A. Antonov,[13] comandantul frontului ucrainean.[25]

De asemenea, date actuale sugerează implicarea în acțiunea de la Tighina și a unor ofițeri ai Mișcării Albe din cadrul „Comitetului Militar de Salvare a Basarabiei”.[37]

Perspective istoriografice[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește evenimentele de la Tighina, opiniile exprimate au prezentat diferențe semnificative, ele fiind încadrate diferit.

Acțiune militară externă sovietică cu complicitate locală[modificare | modificare sursă]

Ele sunt percepute în texte istorice și militare de limbă română și în unele lucrări similare occidentale drept un atac[7][22][23][33] sau o incursiune[38] în care au fost implicate structuri militare externe ruse[7][22][23][33] ori bande[14][38] și structuri de informații ale Rusiei bolșevice, care au beneficiat de complicitatea unor localnici.[7]

Acțiune militară externă sovietică asociată unei revolte sau rebeliuni ocale[modificare | modificare sursă]

Unii istorici occidentali sau de limbă română scot în evidență caracterul asociat de rebeliune armată,[29][36] iar alții occidentali, precum și unii de limbă română[19] etichetează evenimentele ca revoltă.[39] Viziunea unei acțiuni militare externe sovietice asociată unei revolte este întîlnită și în literatura rusă actuală, sau în cea occidentală.[13][40]

Răscoală declanșată de unități militare externe, încadrate cu elemente locale[modificare | modificare sursă]

Planșă de la un muzeu local, ilustrând punctul de vedere sovietic asupra incursiunii

În istoriografia sovietică ce s-a întîmplat la Tighina în mai 1919 este prezentat drept „răscoală”,[32][38] fiind o „pagină glorioasă de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”. Aceasta a servit la conturarea ideii existenței unui front intern bine organizat care a ținut piept „regimului de ocupație” român, ilegal. Denaturarea faptelor a servit astfel la generarea unor „argumente incontestabile” a instaurării unui astfel de regim.[39] Multă vreme propagandiștii și istoricii sovietici nu au caracterizat incursiunea drept o revoltă reală. Istoriografia din perioada interbelică a ignorat-o complet, de abia în 1969 la a 50-a aniversare comemorându-se această „pagină strălucitoare din istorie”. A fost recunoscută declanșarea revoltei muncitorilor din Tighina de căte un atac venit din stânga Nistrului, dar pentru a fi salvat caracterul spontan și indigen al acesteia, atacul soldaților Armatei Roșii (a căror număr ar fi fost 150) a fost descris ca venind din partea unei unități independente formată în mare parte din partizani basarabeni.[24]

Manualele au prezentat într-un mod similar tabloul revoltei, care ar fi fost declanșată de mici unități ale Armatei Roșii care au trecut Nistrul, fără știrea comandamentului. Așteptând eliberarea sovietică iminentă a fostei gubernii, bolșevicii din Tighina – fără să cunoască faptul că aceasta a fost amânată, au organizat o insurecție, dar datorită lipsei de pregătire și a resurselor umane, aceasta a durat doar cîteva zile.[24]

Ediția din 1964 a istoriei Partidului Comunist din Moldova sovietică a consemnat faptul total nefondat că revolta a exercitat o influență majoră asupra continuării luptei de eliberare, iar ediția din 1968 a consemnat faptul că bolșevicii de pe plan local nu au putut judeca în mod corect situația militară. Deși aceasta a fost mai convingător, a fost în acelși timp mai degrabă nedrept, deoarece doi din cei cinci lideri nemoldoveni ai acțiunii au fost importante figuri bolșevice.[24]

Viziunea unei răscoale este întâlnită și în literatura occidentală[28] sau în cea de limbă rusă actuală,[37] chiar dacă - eventual, a uneia de scurtă durată (Jacquerie),[20] sau a uneia asociată unei intervenții miltare externe sovietice.[37][40]

Monument dedicat în Tighina, evenimentului

Un monument dedicat acelorași evenimente din 27-28 mai 1919, a fost inaugurat la data de 27 mai 1969 cu ocazia a 50 de ani de la începutul rebeliunii. Monumentul este situat pe malul Nistrului în Parcul „Octombrie”, pe locul unde au debarcat soldații sovietici. Are o înălțime de 18 m, iar pe fețele sale sunt reprezentate sub forma unui mozaic din granit, scene stilizate de luptă. Pe platoul din fața monumentului este amplasat un bloc de marmură care are gravat cu caractere chirilice în limbile rusă și română următorul text:[41]

„Acest monument a fost înălțat în cinstea celei de a 50 aniversări a răscoalei înarmate din Bender (27 mai 1919) - eveniment luminos în istoria luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupației ținutului de către România regală, pentru realipirea la patria sovietică.”
Cimitirul militar din Tighina

Perspectiva actuală în Republica Moldovenească Nistreană[modificare | modificare sursă]

Evenimentele sunt un motiv de mândrie pentru oficialii din Republica Moldovenească Nistreană, oficialități care le prezintă ca pe un protest al localnicilor împotriva agresorilor români.[42] Suplimentar, în cimitirul militar din Tighina a fost plasată în complexul istoric memorial o placă comemorativă, în amintirea soldaților francezi care au luptat de partea bolșevicilor în timpul incursiunii din 27-28 mai 1919.[43]

O stradă din Tighina poartă numele de Răscoala din Bender.[44]

Note[modificare | modificare sursă]

  • A În iulie acțiunea a fost totuși declanșată dar s-a transformat într-un fiasco, deoarce Serviciul Secret român a arestat atât pe membrii conducători din punct de vedere politic și militar ai acesteia cât și pe membrii tuturor comitetelor județene.[23]
  • B Respectiv doar 127 de soldați, conform rezumatului militar sovietic din 28 mai referitor la acțiunile militare din arealul frontului ucrainean – înaintat conducerii frontului[13] și 550-600 conform estimărilor servicilor de informații românești.[37]
  • C Rezumatul militar sovietic din 28 mai referitor la acțiunile militare din arealul frontului Ucrainean – înaintat conducerii frontului, a menționat și contribuția la respingerea trupelor ruse a unor legionari polonezi.[13]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Schina, M. C.; Basarabia, ianuarie 1918-iunie 1919; în „Basarabia română. Antologie...”; p. 206
  2. ^ Stanescu, Marin C.; Armata română și unirea Basarabiei și Bucovinei cu România: 1917-1918; Ed. Ex Ponto; Constanța; 199; p. 107
  3. ^ Istoria grănicerilor..., Neagoe&Văduva&Tender, 2004, p. 481
  4. ^ Istoria grănicerilor..., Neagoe&Văduva&Tender, 2004, p. 234
  5. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 190
  6. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 191
  7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 441
  8. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 194
  9. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 195
  10. ^ a b Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 440
  11. ^ a b Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 192
  12. ^ a b c Istoria grănicerilor..., Neagoe&Văduva&Tender, 2004, p. 244
  13. ^ a b c d e ru Мельтюхов [Meltyukhov]; Освободительный поход Сталина [Campania de eliberare a lui Stalin], 2006, Днестровский фронт [Frontul de pe Nistru]
  14. ^ a b c d e f g h i j k l it La difficile unione..., Basciani, 2012, p. 135
  15. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004, p. 193
  16. ^ it La difficile unione..., Basciani, 2012, p. 47
  17. ^ en Reed, William Howell; Bessarabia; USA; 1918 - traducere în ro în „Basarabia română. Antologie...”; p. 175
  18. ^ a b it La difficile unione..., Basciani, 2012, p. 134
  19. ^ a b c d en Mitrașcă, Marcel; Moldova: A Romanian Province Under Russian Rule : Diplomatic History from the Archives of the Great Powers; Agora Publishing; New York, USA; 2002; p. 122
  20. ^ a b en Charles, King; The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture; Hoover Institution Press; California, USA; 2000; p. 51; accesat la 12 august 2017
  21. ^ Cemoratn, Leonid; Drama intelectualilor basarabeni de stânga; Revista Sud-Est, Revistă de artă, cultură și civilizați, 2000/3/41 ; accesat la 16 august 2017
  22. ^ a b c d e en Motta, Giuseppe; Less than Nations: Central-Eastern European Minorities after WWI, Volume 1; Cambridge Scholar Publishing; Newcastle, UK; 2013; p. 209; accesat la 12 august 2017
  23. ^ a b c d e en Upson Clark, Charles; Bessarabia; New York, 1927 - traducere în ro în „Basarabia română. Antologie...”; p. 152
  24. ^ a b c d e en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 291
  25. ^ a b ru Мельтюхов [Meltyukhov]; Освободительный поход Сталина [Campania de eliberare a lui Stalin], 2006, Бои на Украине и в Венгрии [Lupta din Ucraina și Ungaria]
  26. ^ a b c d e en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 77
  27. ^ it La difficile unione..., Basciani, 2012, p. 135, Nota 81
  28. ^ a b c d e f en Smele, Jonathan D.; Bendery uprising in Historical Dictionary of the Russian Civil Wars, 1916-1926; Rowman & Littlefield; 2015; ISBN 9781442252806; accesat la 11 august 2017
  29. ^ a b c Basarabia în primul deceniu intrbelic..., Suveică, 2010, p. 65 Nota 60
  30. ^ it La difficile unione..., Basciani, 2012, p. 136
  31. ^ a b c d en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 292
  32. ^ a b Movilyanu, N.;Historian Reviews Effects of Repressions in Moldavia in 1937-38; JPRS Report– Soviet Union Political Affairs, UPA-88-043, 30 September 1988; p. 92; accesat la 14 august 2017
  33. ^ a b c Popovici, D; Activitățile românești de informații și contrainformații militare în Basarabia în primii ani de după Marea Unire; Sesiunea anuală de comunicări a cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie „N. Lupu” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu; 4 aprilie 2008; p. 10; accesat la 13 august 2017
  34. ^ en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 184
  35. ^ Istoria războiului pentru..., Kirițescu, 1989, v. 2 p. 442
  36. ^ a b Basarabia în primul deceniu intrbelic..., Suveică, 2010, p. 250
  37. ^ a b c d ru Шорников, П.М., [Shornikov, P. M.]; БЕЛЫЕ И КРАСНЫЕ НА ДНЕСТРЕ: САБОТАЖ ГРАЖДАНСКОЙ ВОЙНЫ?, [Armatele Roșie și Albă pe Nistru: sabotarea războilui civil ?]; Русин. Международный исторический журнал, [Rusin. Jurnal internațional de istorie], 2014, № 4 (38); p. 87; accesat la 14 august 2017
  38. ^ a b c Moraru, Pavel; Organizarea și activitatea serviciilor de informații și siguranță românești din Basarabia în perioada anilor 1918-1944; Teză de doctorat, Institutul de Istorie, Academia de Științe a Moldovei; Chișinău; 2016; p. 79; accesat la 13 august 2017
  39. ^ a b Basarabia în primul deceniu intrbelic..., Suveică, 2010, p. 34
  40. ^ a b en The Bessarabian question in communist historiography..., van Meurs, 1994, p. 76-77, 291
  41. ^ ru Памятник славным борцам за Власть Советов ; [Monumentul luptătorilor pentru Puterea Sovietică]; portal Бендеры 1408-2008 [Bender 1408-2008], bendery.su; accesat la 14 august 2017
  42. ^ Turism istoric: Tighina sub epoleti; Formula AS, Anul 2010, Numărul 919; accesat la 13 august 2017
  43. ^ en Memorial Historical Military Cemetery; prospect.md; accesat la 15 august 2017
  44. ^ Decret al Președintelui Moldovei Nr. 159 din 13.06.1996 privind acordarea cetățeniei Republicii Moldova; Monitorul Oficial Nr. 45 din 4 iulie 1996; accesat la 14 august 2017

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Upson Clark, Charles; Bessarabia; New York, 1927 - traducere în ro ; pp. 71-168
  • en Reed, William Howell; Bessarabia; USA; 1918 - traducere în ro ; pp. 169-178
  • Schina, M. C.; Basarabia, ianuarie 1918-iunie 1919; pp. 179-212

Vezi și[modificare | modificare sursă]