Partidul Național Liberal (România)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Partidul Național Liberal.
Partidul Național Liberal
Siglă nouă PNL.png
Președinte Alina Gorghiu
Secretar general Ilie Bolojan
Purtător de cuvânt Adriana Săftoiu[1]
Președinte de onoare Mircea Ionescu-Quintus
Înființat 24 mai 1875; autodizolvat în noiembrie 1947
Reînființat: 15 ianuarie 1990
Sediu Aleea Modrogan, nr. 1, Sector 1, București[2]
Organizație de tineret Tineretul Național Liberal
Număr de membri (2014) 426.556[3]
Ideologie oficială Liberalism conservator
Poziție politică Centru-dreapta[4]
Slogan politic Prin noi înșine!
Afiliere internațională Internaționala Liberală
Afiliere europeană Partidul Popular European[5]
Grup europarlamentar Grupul Partidului Popular European
Culori oficiale Galben și albastru
Senat
73 / 176
Camera Deputaților
113 / 412
Parlamentul European
11 / 32
Consilieri Județeni
504 / 1434
Primari
1081 / 3186
Consilieri Locali*
13198 / 40067

*Include și mandatele obținute din coaliția electorală PNL–PNȚCD.[6]

Website www.pnl.ro

Partidul Național Liberal (PNL) este unul din principalele partide din România și totodată cea mai veche formațiune politică din țară. A fost înființat sub acest la 24 mai 1875. Din cele 87 de guverne ale României, 30 au fost conduse de premieri liberali. De numele și istoria Partidului Național Liberal se leagă cele mai importante evenimente din istoria modernă a României: instaurarea monarhiei constituționale (1866), obținerea independenței de stat (1877), ridicarea României la rang de regat (1881), Războiul de întregire a neamului și crearea României Mari (1918), adoptarea Constituției din 1923, și relansarea economică după criza din 1929–1933. În toată această perioadă, liberalismul a devenit fundamentul ideologic pe care s-a construit România modernă.[7]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Origini[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Liberalismul românesc și Istoria liberalismului în România

Martie 1871, prima tendință de unificare a partidului[modificare | modificare sursă]

Primii ani ai noului principe Carol I se dovedesc ani de instabilitate politică, în care facțiuni liberale și conservatoare își dispută puterea făcând alianțe și compromisuri de multe ori bizare. În 1867 are loc „Înțelegerea de la Concordia” între facțiunile liberale, cu excepția celei conduse de Ion Ghica.[8] Se alcătuiește pentru prima dată și un program de guvernare numit „Fracțiunea”, un program cu vederi progresiste.[8] Următoarele trei guverne vor fi impuse de acest embrion de partid liberal, care va intra în conflict cu Marile Puteri din cauza politicii sale antisemite. Coagularea liberală determină apariția unei noi facțiuni conservatoare numită „Juna dreaptă” condusă de N. Blaremberg, Aristide Pascal și Petre P. Carp.[8]

Un moment important al istoriei Partidului Național Liberal îl constituie luna martie a anului 1871, când prin instalarea la putere a noului guvern conservator, liberalii se vedeau aruncați în opoziție. Conștienți de necesitatea combaterii în comun a adversarilor politici, abandonând interesele de grup și rivalitățile dintre personalități, ei au arătat o mai mare dorință de colaborare cu ocazia alegerilor organizate la începutul lui mai de Lascăr Catargiu.[9] Numai că, ingerințele administrative, dar și nemulțumirea unor electori față de radicali și fracționiști îndeosebi, care prin atitudinea lor puseseră în pericol precarul edificiu politic instituit în 1866, asigurau un succes consistent coaliției grupărilor conservatoare, marcându-se astfel un moment important în viața politică românească, prin depășirea instabilității guvernamentale și inaugurarea unei perioade de ordine constituțională și construcție legislativă.[10]

Pierzând puterea în asemenea împrejurări, cu o poziție șubredă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali, în special, își intensifică eforturile în vederea realizării unor acțiuni concertate la scară națională. Deoarece posibilitatea lor de activitate politică se diminuase, nefăcându-se simțită în corpurile legiuitoare unde posedau un număr restrâns de deputați și senatori, liberalii își pun toate nădejdile în presă. Din aceasta intenționau să facă mijlocul principal al activității lor opoziționiste, s-o transforme într-un instrument de modelare a opiniei publice și, totodată, într-o puternică forță de combatere a guvernului conservator.[9] Drept consecință, la 8 noiembrie 1871, era organizat la Iași un congres al presei liberale unde reprezentanți ai unor periodice își propuneau un program comun de acțiune. În temeiul unui asemenea acord între fruntașii presei libere din țară, era organizată o susținută campanie politică prin care se denunțau tranzacțiile economico-financiare oneroase încheiate cu firme străine, injoncțiunile politicii germane, dar și rolul lui Carol I în tutelarea unei asemenea politici.[10]

24 mai 1875, nașterea Partidului Național Liberal[modificare | modificare sursă]

Un moment decisiv în cadrul acțiunii liberale l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Hotărâți să acționeze pe aceeași platformă împotriva guvernului conservator, încă de la 4 ianuarie liberalii alcătuiau un comitet central electoral, care își propunea coordonarea activității politice la scara întregii Românii.[9] În aceeași conjunctură, la 23 ianuarie începe editarea unui periodic semnificativ intitulat „Alegătorul liber”, iar două zile mai târziu întemeiau o ligă menită a combate guvernul conservator, liberalii coalizați tipăreau manifeste și broșuri, difuzau programe de acțiune și profesiuni de credință, organizau reuniuni politice în capitală, în diverse alte orașe și chiar la sate, adresându-se direct maselor populare. Această activitate propagandistică crease o stare de spirit de exaltare împotriva „tiraniei boierilor”, reuniunile ținute în săli, în grădini publice și chiar pe străzi răsunând de nemulțumiri exprimate la adresa guvernului conservator, care devenea cu atât mai criticabil cu cât recurgea la forță spre a asigura liniștea publică.[9]

Ion C. Brătianu și fiii lui, Vintilă și Ionel Brătianu, în 1891. Toți trei au ocupat funcția de prim-ministru al României din partea Partidului Național Liberal.

În ciuda unei intense activități politice, a unei acțiuni combative, deschisă direct nu numai spre electorii din colegii ci și spre masele populare, liberalii coalizați nu reușeau să-și asigure o preponderență în corpurile legiuitoare, rămânând în opoziție. Deveniți mai preocupați de necesitatea închegării unei puternice formațiuni politice, de desăvârșire a procesului de raliere, la 24 mai 1875, fruntași ai diferitelor formațiuni, cărora li se adaugă și disidentul conservator Manolache Costache Epureanu, făceau legământ să acționeze pentru triumful deplin al principiilor liberale în viața politică românească.[9] Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, George D. Vernescu, Alexandru G. Golescu, pecetluiau alianța parlamentară printr-o reuniune ținută în casa din stradă Enei, proprietate a maiorului englez Sir Stephen Bartlett Lakeman, stabilit definitiv în România și cunoscut sub numele de Mazar Pașa, prin care puneau bazele Partidului Național Liberal. La 4 iunie 1875, „Alegătorul liber” publica programul acestei puternice formațiuni politice, iar o zi mai târziu, „Românul” insera lista cu numele celor 25 de membrii constituiți în Comitet coordonator: V. Arvanezu, Dimitrie I. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Nae Calinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, Manolache Costache Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, Alexandru G. Golescu, Constantin Grădișteanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Lupescu, Constantin Nacu, Remus Opreanu, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Văcărescu.

Deși cuprindea toate nuanțele, Partidul Național Liberal se baza în fapt pe puternicele structuri radicale întemeiate anterior de Ion C. Bratianu și C. A. Rosetti. Deși consulul francez releva că șeful unei asemenea formațiuni politice pare a fi Ion Ghica, în realitate beneficiarii unei organizării liberale la scară națională erau cei doi fruntași mai sus-menționați, care prin relațiile lor în decursul lunilor iunie și iulie reușeau să întindă rețeaua de organizații liberale în principalele orașe din țară, atât în Muntenia cât și în Moldova. Fracționiștii din jurul lui N. Ionescu constituiau și ei o puternică organizație la Iași, afiliată la Partidul Național Liberal.[9] În acest fel, până la finele anului 1875, structuri liberale erau implantate nu numai în orașele ci și în statele României. Reuniți sub aceeași conducere, liberalii de toate nuanțele întemeiau astfel cea mai puternică forță politică a României.

Harta rezultatelor alegerilor parlamentare din decembrie 1937 indică o victorie clară pentru Partidul Național Liberal.

Ion C. Brătianu a fost primul președinte al PNL,[11] până la moartea sa în 1891, urmat de Dumitru Brătianu (1891–1892), Dimitrie A. Sturdza (1892–1909), Ion I. C. Brătianu (1909–1927), Vintilă Brătianu (1927–1930), Ion G. Duca (1930–1933), care a fost asasinat de legionari, și Constantin I. C. Brătianu (1933–1947), care a fost întemnițat de comuniști la penitenciarul Sighet, unde a și murit.

PNL s-a aflat la guvernare între 1876 și 1888, după care a urmat lunga conducere conservatoare (1888–1895). Perioada Belle Époque s-a aflat din punct de vedere politic sub semnul rotativei guvernamentale, instituită la inițiativa regelui Carol I. În timpul rotativei guvernamentale (1895–1916) la conducerea țării au alternat guverne liberale și conservatoare, pe câte o perioadă de patru ani. Sistemul rotativei nu a mai putut fi utilizat în perioada interbelică, când a avut loc o fărâmițare și radicalizare a scenei politice din România. PNL a format cele mai multe guverne din perioada interbelică și a fost promotorul Constituției din 1923. Liderul opoziției a fost Iuliu Maniu, fost președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, apoi președinte al PNȚ.

Liberalii au continuat, în schimb, să joace un important rol politic, reprezentând în practică cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Ei au condus neîntrerupt din 1914 și până în 1919 (cu o scurtă întrerupere între martie–noiembrie 1918), când, asemenea altor partide liberale europene, au pierdut alegerile organizate de ei pe baza votului universal.

După o scurtă perioadă de organizare și de extindere în teritoriile nou alipite, liberalii s-au reîntors la putere, și au guvernat între 1922–1928 (cu o întrerupere între martie 1926 și iunie 1927) și 1933–1937. În perioada 1922–1926 guvernul lui Ion I. C. Brătianu a unificat administrativ și centralizat Regatul României; au fost de asemenea anii refacerii economice și ai aplicării unor reforme, precum introducerea calendarului gregorian și în Vechiul Regat (1919), reforma agrară etc.

Instaurarea regimului comunist[modificare | modificare sursă]

Constantin I. C. Brătianu, ultimul lider al vechiului PNL, a fost închis la penitenciarul Sighet, unde a și murit. Celula sa este păstrată intactă până astăzi în închisoarea devenită muzeu.

După cel de-al Doilea Război Mondial regimul comunist a stopat progresul României în termeni de construcție democratică. Instaurarea unui sistem totalitar a însemnat abolirea pluralismului politic și dizolvarea partidelor politice democratice, inclusiv a PNL, care și-a încetat activitatea în noiembrie 1947. Mulți dintre fruntașii liberali au murit în închisorile comuniste, plătind cu viața credința în principiile democratice și valorile liberale, în vreme ce alții au fost forțați să ia calea exilului. Timp de aproape 50 de ani, liberalii din exil, mulți dintre ei foști lideri ai studenților și tineretului PNL, au continuat să-și promoveze ideile și crezurile și au păstrat viu spiritul PNL.

După Revoluția din 1989[modificare | modificare sursă]

Radu Câmpeanu, primul președinte al PNL după Revoluția din 1989

1990 este anul „reinventării” liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînființării Partidului Național Liberal, cât și primul an în care valorile și ideile liberale au început să-și facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînființat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului București,[12] PNL era continuatorul Partidului Național Liberal constituit în 1875, în condițiile în care grupuri liberale existau în Țările Române încă dinainte de revoluțiile de la 1848. În după-amiaza zilei de 22 decembrie, la domiciliul lui Dan Amedeo Lăzărescu a avut loc „o întâlnire de taină”, în care gazda împreună cu Sorin Botez și Nicu Enescu au luat decizia reactivării PNL, „prin constituirea într-un viitor cât mai apropiat, a unui comitet de inițiativă”. Din grupul de inițiativă făceau parte Dan Amedeo Lăzărescu, Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu, Nicu Enescu, Dinu Zamfirescu și alții. Majoritatea fondatorilor erau tot foști deținuți politici, dar unii dintre ei au reușit ulterior să emigreze. Radu Câmpeanu se întorsese de la Paris la puțină vreme după 22 decembrie 1989.[13]

La alegerile din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare. La începutul anilor '90 partidul a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la 23 iulie 1990, când s-a creat Partidul Național Liberal-Aripa Tânără (PNL-AT), din comitetul de inițiativă făcând parte Horia Rusu, Călin Popescu-Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu etc. În aprilie 1991 PNL-AT a semnat Carta pentru Reformă și Democrație și a intrat în guvernul Roman remaniat, cu Dinu Patriciu ca Ministru al Lucrărilor Publice. După căderea guvernului Roman (septembrie 1991), în perioada octombrie 1991–noiembrie 1992, PNL participă la guvernare cu FSN, sub conducerea independentului Theodor Stolojan. PNL a avut în Guvernul Stolojan trei miniștri (George Danielescu – Ministrul Economiei și Finanțelor, Mircea Ionescu-Quintus – Ministrul Justiției și Dan Constantinescu – Ministrul Industriilor), un secretar de stat membru al guvernului (Emil Tocaci – la Ministerul Învățământului și Științei) și șapte subsecretari de stat.[14][15]

Pentru a contracara FSN, la 26 noiembrie 1991 s-a constituit Convenția Democrată Română (CDR), pe baza unui protocol semnat de PNȚ-CD, PNL, Partidul Social Democrat Român, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și UDMR, precum și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România: Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația „21 Decembrie”, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit o nouă scindare a partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal-Convenția Democratică (PNL-CD), sub conducerea lui Niculae Cerveni, care a rămas în cadrul alianței.

Consiliul pentru Refacerea PNL a reușit în anul 1993 înlăturarea lui Radu Câmpeanu de la conducerea partidului, considerat instrument al foștilor comuniști, respectiv întoarcerea PNL în Convenția Democrată Română. În fruntea partidului a fost ales Mircea Ionescu-Quintus. La alegerile din 1996 PNL a intrat în Parlamentul României cu 17 senatori și 27 de deputați.

În 1998 PNL a fuzionat cu Partidul Alianța Civică (PAC). În martie 1999 PNL a fost admis în Internaționala Liberală, iar președintele partidului devine vicepreședinte al Internaționalei.

Cu puțin înainte de alegerile din 2000, PNL se retrage din CDR, obligând Convenția să intre în alegeri cu numele CDR 2000 și își prezintă un candidat propriu la alegerile prezidențiale – Theodor Stolojan. Această strategie a dat roade, PNL intrând în parlament cu 13 senatori și 30 de deputați, spre deosebire de CDR, care a decontat nerealizările administrației CDR–PD–UDMR. În 2003 PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla DA (Dreptate și Adevăr). Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai putin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage din cursa electorală invocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președinția PNL. El a delegat atribuțiile de președinte lui Călin Popescu-Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Acesta a devenit prim-ministru pentru mai multe cabinete, până la alegerile parlamentare din 2008.

În octombrie 2006, un grup de membri și foști membri ai partidului, condus de foștii președinți Theodor Stolojan și Valeriu Stoica, cunoscuți de presă ca apropiați ai președintelui Traian Băsescu și susținători ai apropierii de Partidul Democrat, au lansat așa-numita „Platformă Liberală”, optând să înființeze o altă formațiune politică, PLD, care a avut o viață efemeră, fuzionând cu PD.

La alegerile locale din 2008 s-a clasat pe locul al treilea ca număr de voturi obținute (ca. 19%). PNL a obținut conducerea consiliilor județene în cinci județe (Bihor, Brașov, Călărași, Giurgiu și Hunedoara), respectiv mandate de primar în municipiile Bacău, Baia Mare, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Deva, Giurgiu, Roșiorii de Vede, Medgidia, Oradea, Zalău, Călărași și Oltenița (în alianță cu PNȚCD).[16] La alegerile legislative din 2008 s-a clasat pe locul al treilea ca număr de voturi și mandate (93 de mandate).[17] În urma alegerilor și a negocierilor ce au urmat a intrat în opoziție.

Evoluții recente[modificare | modificare sursă]

Fost lider al PNL, Klaus Iohannis este primul președinte liberal din istoria țării.

În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea în cadrul unui congres extraordinar. Crin Antonescu a fost ales atunci președinte al PNL. Prioritatea noii conduceri a fost constituirea unei alternative politice puternice la guvernul Boc (2) și la guvernul Ungureanu, percepute drept instrumente ale președintelui Traian Băsescu. În 2011, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite. USL a preluat guvernarea României în mai 2012, în urma unei moțiuni de cenzură asupra guvernului Ungureanu, și a câștigat alegerile parlamentare din decembrie 2012. În luna februarie 2014 premierul Victor Ponta (PSD) a refuzat nominalizarea vicepreședintelui PNL Klaus Iohannis în funcția de vicepremier, ceea ce a dus la retragerea miniștrilor PNL din guvern și intrarea în opoziție. Crin Antonescu, președintele PNL, s-a retras de la conducerea Senatului. În urma rezultatului de doar 15% la alegerile europarlamentare din 2014, președintele Crin Antonescu și-a prezentat demisia din funcția de președinte al PNL.

După alegerile europarlamentare din mai 2014, Partidul Național Liberal și Partidul Democrat Liberal au decis să nominalizeze un candidat comun pentru alegerile prezidențiale din 2014, să fuzioneze în viitor și să devină parte a familiei populare europene. Klaus Iohannis, noul președinte al PNL, a devenit candidatul alianței formate din cele două partide, Alianța Creștin Liberală (ACL). În 16 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a fost ales președinte al României, devenind primul președinte liberal din istoria țării. După câștigarea alegerilor prezidențiale, PNL și PDL au fuzionat și au adoptat un nou statut, copreședinți ai noului PNL devenind Alina Gorghiu și Vasile Blaga.

Ideologie[modificare | modificare sursă]

Deși este vechi de peste un secol, liberalismul se redefinește în România, ca urmare a schimbărilor din politica internă și din cea europeană. Lungile perioade de nazism și comunism au reprezentat o paranteză istorică. Prin urmare, revoluției liberale nu i s-a pus capăt, ci ea a fost doar întreruptă.[18] Datorita prăbușirii regimului totalitar comunist din România în 1989, care reprezenta varianta radicală, monolitică a stângii, precum și a venirii la putere a FSN (PDSR, PSD), forța hegemonică de stânga, care a oscilat între moștenirea comunistă și redefinirea ca partid social-democrat, PNL și-a afirmat identitatea și programele politico-doctrinare pe partea dreaptă.[18]

Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. Partidul Național Liberal este continuatorul gândirii liberale din România.

În plan personal, Partidul Național Liberal este preocupat în mod deosebit de primatul individului în fața societății, de egalitatea în fața legilor, de garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, de toleranța în raport cu convingerile și opțiunile celorlalți.

În plan social, Partidul Național Liberal are ca obiectiv modernizarea accelerată a societății, scoaterea instituțiilor din autarhie, din conservatorism și imobilism. Partidul Național Liberal optează pentru modernizarea prin stabilitate și pentru coeziune socială, bazată pe reducerea surselor de tensiune, de conflict și de violență.

În plan economic, Partidul Național Liberal este adeptul declarat al capitalismului, al pieței și al economiei de piață. Partidul Național Liberal se pronunță ferm ca între voința consumatorului, individual sau social, și posibilitățile producătorului să existe doar piața și legile ei specifice de reglementare. În activitatea economică, Partidul Național Liberal susține, de principiu, controlul consumatorului asupra producătorului, îngrădirea prin concurență a monopolului și eliminarea ingerințelor administrației și birocrației în promovarea producției. Partidul Național Liberal se pronunță pentru libera circulație a mărfurilor, capitalului și forței de muncă, pentru limitarea autorităților de reglementare și pentru eliminarea birocrației. În activitatea economică statul trebuie să aibă un rol neînsemnat, relativ subsidiar. Rolul statului rămâne important doar în politica monetară, în alocarea resurselor bugetare pentru obiectivele de interes național și în definirea cadrului legislativ bazat pe garantarea dreptului de proprietate.

În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă.

Partidul Național Liberal este adversar de principiu al marilor proiecte abstracte, mesianice sau dogmatice. El se pronunță contra oricăror forme de extremism sau radicalism, conștient de faptul că nimeni nu dispune de rețete salvatoare sau de „truse universale”.

PNL în străinătate[modificare | modificare sursă]

Din 2016, partidul este prezent și în Italia, unde în funcția de secretar general a fost ales Adrian Chifu, consilier local în Verbania. De asemenea, partidul are reprezentanță și în Spania, condusă de Marius Ioan.

Structura și organizarea PNL[modificare | modificare sursă]

La nivel național, potrivit dispozițiilor Statutului, organismele de conducere ale Partidului Național Liberal sunt:

  • Congresul (Adunarea Generală a delegaților membrilor partidului) este forul suprem de conducere și decizie al Partidului Național Liberal, la nivel național, și se compune din delegații aleși de filialele teritoriale și membrii Delegației Permanente.
  • Delegația Permanentă (DP) exercită conducerea partidului dintre Congrese și este compusă din:
    • Președintele partidului;
    • membrii Consiliului Național Executiv;
    • președintele, vicepreședintele și secretarul general ai Senatului PNL;
    • parlamentarii;
    • parlamentarii europeni;
    • miniștrii;
    • comisarul european;
    • președinții și vicepreședinții Consiliilor Județene membri PNL;
    • primarii și viceprimarii municipiilor reședință de județ, de sectoare și primarul și viceprimarul general al municipiului București membri PNL;
    • membrii de onoare ai partidului;
    • un vicepreședinte și secretarul general ai TNL;
    • un vicepreședinte și secretarul general ai OFL;
    • un vicepreședinte și secretarul general ai CSL;
    • un vicepreședinte și secretarul general ai Ligii Aleșilor Locali PNL;
    • președintele structurilor care se ocupă de probleme specifice;
    • secretarii generali adjuncți;
    • secretarii executivi;
    • secretarul pentru relațiile internaționale.
  • Consiliul Național Executiv (CNE) este forul de dezbatere și decizie al Partidului Național Liberal între ședințele Delegației Permanente și este compus din:
    • Biroul Politic Central;
    • președinții filialelor teritoriale care nu sunt membri ai Biroului Politic Central;
    • secretarul general PNL;
    • președintele TNL, președinta OFL, președintele CSL, președintele LAL și președintele Consiliului de Coordonare al Municipiului București.
  • Biroul Politic Central (BPC) asigură conducerea partidului între ședințele Consiliului Național Executiv și ale Delegației Permanente. Este alcătuit din Președinte, foștii președinți și președintele fondator ai partidului, prim-vicepreședinte, 14 vicepreședinți și 15 membri titulari.
  • Președintele Partidului Național Liberal este garantul înfăptuirii Programului politic, al respectării și aplicării Statutului și al păstrării identității, unității și prestigiului partidului.
  • Secretarul general răspunde de sistemul informațional și de aparatul de lucru și asigură comunicarea dintre organismele de conducere la nivel central și filialele teritoriale și gestiunea patrimoniului partidului. În activitatea sa, secretarul general este ajutat de secretari generali adjuncți și de secretarul pentru relațiile internaționale.

De asemenea, la nivel național funcționează, pe baza propriilor regulamente, următoarele structuri:

  • Senatul partidului este un organism consultativ al Președintelui partidului cu privire la păstrarea și continuarea tradițiilor și la dezvoltarea concepțiilor liberale, precum și la alte probleme de interes;
  • Curtea de Onoare și Arbitraj este instanța supremă a partidului având atribuții privind respectarea prevederilor Statutului și a Codului Etic al PNL; soluționarea contestațiilor privind sancțiunile disciplinare; soluționarea contestațiilor privind învestirea candidaților, alegerile interne, alegerea delegaților la Conferințe sau la Congres;
  • Comisia Centrală de Cenzori are atribuții de verificare a gestiunii partidului;
  • Comisia de Etică avizează la cererea Biroului Politic Central asupra candidaturilor propuse pentru alegerile parlamentare, europene și pentru funcțiile în Guvern și în administrația publică centrală;
  • Tineretul Național Liberal coordonează activitatea specifică a structurilor de tineret constituite la nivelul filialelor teritoriale;
  • Liga Aleșilor Locali coordonează metodologic activitatea membrilor PNL din administrația publică locală;
  • Organizația Femeilor Liberale coordonează activitatea specifică a organizațiilor de femei constituite la nivelul filialelor teritoriale;
  • Cluburile Studențești Liberale promovează ideile liberale și programul PNL în mediul studențesc, militează pentru implicarea studenților în viața politică.

Organizațiile locale ale Partidul Național Liberal au următoarele organisme de conducere:

  • Adunarea Generală a membrilor organizației aplică la nivel local măsurile necesare realizării Programului și strategiei partidului;
  • Biroul Politic – al secției de votare, de cartier, comunal, orășenesc sau municipal – planifică, conduce, coordonează și monitorizează activitatea organizației locale în intervalul dintre adunările generale.

Președinți[modificare | modificare sursă]

     A ocupat și funcția de prim-ministru.

     A ocupat și funcția de președinte.

Nr. Nume
născut–decedat
Imagine Începutul mandatului[19] Sfârșitul mandatului[19] Durata mandatului
1 Ion C. Brătianu
1821–1891
Ion C. Bratianu 01.png 24 mai 1875 4 mai 1891 15 ani, 11 luni și 10 zile
2 Dumitru Brătianu
1818–1892
Constantin Lecca - Portretul lui Dimitrie Bratianu.jpg 21 mai 1891 8 iunie 1892 1 an și 18 zile
3 Dimitrie A. Sturdza
1833–1914
Sturdza.jpg 20 noiembrie 1892 10 ianuarie 1909 16 ani, 1 lună și 20 zile
4 Ion I. C. Brătianu
1864–1927
Ion I C Bratianu - Foto01.jpg 11 ianuarie 1909 24 noiembrie 1927 18 ani, 10 luni și 13 zile
5 Vintilă I. C. Brătianu
1867–1930
Vintila Bratianu - Foto01.jpg 24 noiembrie 1927 21 decembrie 1930 3 ani și 27 zile
6 Ion Gheorghe Duca
1879–1933
Ion Gheorghe Duca - Foto02.jpg 28 decembrie 1930 29 decembrie 1933 3 ani și 1 zi
7 Constantin I. C. Brătianu
1866–1950
Dinu Bratianu.png 4 ianuarie 1934 noiembrie 1947 &&&&&&&&&&&&&&13.&&&&&013 ani, &&&&&&&&&&&&&304.&&&&&0304 zile
Între 1947 și 1990, cu excepția PCR, toate partidele au fost interzise.[20]
8 Radu Câmpeanu
1922–2016
Radu Câmpeanu.jpg 15 ianuarie 1990 28 februarie 1993 3 ani, 1 lună și 13 zile
9 Mircea Ionescu-Quintus
1917–
28 februarie 1993 18 februarie 2001 7 ani, 11 luni și 21 zile
10 Valeriu Stoica
1953–
Valeriu Stoica(cropped).JPG 18 februarie 2001 24 august 2002 1 an, 6 luni și 6 zile
11 Theodor Stolojan
1943–
Conventia PD-L 2013 - Theodor Stolojan (2).jpg 24 august 2002 2 octombrie 2004 2 ani, 1 lună și 8 zile
12 Călin Popescu-Tăriceanu
1952–
Victor Ponta la semnarea declaratiei politice privind infiintarea USL 2.0 - 14.11 (4) (15621866127) (cropped 2).jpg 2 octombrie 2004 20 martie 2009 4 ani, 5 luni și 18 zile
13 Crin Antonescu
1959–
Crin Antonescu (2).jpg 20 martie 2009 2 iunie 2014 5 ani, 2 luni și 13 zile
14 Klaus Iohannis
1959–
Klaus Iohannis at EPP Summit, March 2015, Brussels (cropped).jpg 2 iunie 2014 18 decembrie 2014 6 luni și 16 zile
15 Vasile Blaga
1956–
Vasile Blaga 2012-10-18.jpg 18 decembrie 2014 28 septembrie 2016[21] 1 an, 9 luni și 10 zile
Alina Gorghiu
1978–
Alina Gorghiu - Crin Antonescu (8760663906) (cropped).jpg 1 an, 11 luni și 16 zile

Rezultate la alegeri[modificare | modificare sursă]

An Voturi  % Camera Deputaților Senat Poziție Guvernare
1919
103 / 568
54 / 216
2 Opoziție
1920
16 / 366
1 / 166
3 Opoziție
1922
222 / 372
111 / 148
1 Partid majoritar
1926 192.399 7,5
16 / 387
0 / 115
3 Opoziție
1927 1.704.435 62,7
318 / 387
92 / 113
1 Partid majoritar
1928 185.939 6,7
13 / 387
0 / 110
2 Opoziție
1931 1.389.901 48,9
289 / 387
108 / 113
1 Coaliție
1932 407.023 14
28 / 387
1 / 113
2 Opoziție
1933 1.518.864 52
300 / 387
105 / 108
1 Partid majoritar
1937 1.103.353 36,5
152 / 387
97 / 112
1 Opoziție
1946 259.068 3,8
3 / 414
4 Opoziție
1990 985.094 7,06
29 / 395
10 / 119
3 Opoziție
1992 2.210.722 20,16
82 / 341
34 / 143
2 Opoziție
1996 3.772.084 30,7
122 / 343
53 / 143
1 Coaliție
2000 814.381 7,48
30 / 345
13 / 140
4 Opoziție
2004 3.250.663 31,8
112 / 332
49 / 137
2 Coaliție
2008 1.291.029 18,74
65 / 334
28 / 137
3 Opoziție
2012 4.457.526 60,1
273 / 412
122 / 176
1 Alianță electorală cu PSD, în opoziție din 2014

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Florentina Peia (11 iulie 2016). „Blaga: Săftoiu - purtător de cuvânt al PNL; președinți unici - în alte nouă organizații”. Agerpres. http://www.agerpres.ro/politica/2016/07/11/blaga-saftoiu-purtator-de-cuvant-al-pnl-presedinti-unici-in-alte-noua-organizatii-16-15-28. 
  2. ^ Contact”. PNL. http://pnl.ro/contact. 
  3. ^ Denisa Miron (10 septembrie 2014). „Precizare ACL privind numărul de membri”. Știri pe surse. http://www.stiripesurse.ro/precizare-acl-privind-numarul-de-membri_931308.html. 
  4. ^ en Donnacha Ó Beacháin, Vera Sheridan, Sabina Stan, ed (2012). „Romania”. Life in Post-Communist Eastern Europe after EU Membership: Happy Ever After?. Abingdon: Routledge. p. 188. ISBN 978-0-203-11660-9. https://books.google.ro/books?id=ms-2PaKTA4sC&pg=PA188&redir_esc=y 
  5. ^ Iulia Marin (11 septembrie 2014). „PNL și PMP, primite în Partidul Popular European: E un argument puternic la alegerile prezidențiale din acest an”. Adevărul. http://adevarul.ro/news/politica/pnl-pmp-primite-partidul-popular-european-e-argument-puternic-alegerile-prezidentiale-an-1_5411d2740d133766a80ce382/index.html. 
  6. ^ Situația mandatelor repartizate pe partide”. BEC. http://www.2016bec.ro/wp-content/uploads/2016/06/SIAL2016_Situatia_mandatelor_partide-2.xlsx. 
  7. ^ DOCUMENTAR: 140 de ani de la înființarea Partidul Național Liberal”. Agerpres. 24 mai 2015. http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/05/24/documentar-140-de-ani-de-la-infiintarea-partidul-national-liberal-11-45-22. 
  8. ^ a b c Ștefan Dumitrache. „Paradoxuri politice românești”. Argeș Expres. http://www.argesexpres.ro/index.php/magazin/1610-paradoxuri-politice-romanesti. 
  9. ^ a b c d e f Stan Mircea Flavius (29 aprilie 2013). „Istoria Partidului Național Liberal în perioada antebelică”. Historia. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-partidului-na-ional-liberal-n-perioada-antebelic. 
  10. ^ a b Apostol Stan, Iosa Mircea (1996). Liberalismul politic în România de la origini până în 1918. București: Editura Enciclopedică. p. 165 
  11. ^ Scurt istoric”. PNL. http://pnl.ro/despre-noi/istoria-noastra/scurt-istoric. 
  12. ^ 1990 – „Reinventarea” liberalismului românesc”. TNL. http://www.tnl.ro/subpagina/1990-reinventarea-liberalismului-romanesc. 
  13. ^ Dan Pavel, Iulia Huia (2003). „Nu putem reuși decât împreună”. O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989 – 2000. Iași: Editura Polirom. p. 22. ISBN 973-681-260-X. http://www.polirom.ro/catalog/carte/%E2%80%9Enu-putem-reusi-decit-impreuna%E2%80%9D-o-istorie-analitica-a-conventiei-democratice-1989-%E2%80%93-200-1256/ 
  14. ^ Miniștrii Justiției (de la 1859 până la zi)”. Ministerul Justiției. http://old.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Ministruljusti%C5%A3iei/Mini%C5%9FtriiJusti%C5%A3iei/tabid/851/Default.aspx. 
  15. ^ PARLAMENTUL ROMÂNIEI 1990 – 2012. Cele șase legislaturi postdecembriste”. Digi24. http://alege.digi24.ro/page_sinteze.php?show=2. 
  16. ^ Primari aleși (partide/localități)”. Biroul Electoral Central. http://www.beclocale2008.ro/documm/Primari/Localitatii%20Partide/primaripeloc.pdf. 
  17. ^ Rezultate finale”. Biroul Electoral Central. http://www.becparlamentare2008.ro/rezul/REZULTATE%20FINALE%20CAMERA%20.htm. 
  18. ^ a b PNL”. Ziare.com. http://www.ziare.com/pnl/biografie. 
  19. ^ a b Președinții PNL”. PNL. http://pnl.ro/despre-noi/istoria-noastra/presedintii-pnl. 
  20. ^ Ion Bucur (2014). Anul 1990. Partide, ideologii și mobilizare politică. București: Editura IRRD. ISBN 978-973-85888-5-1. http://irrd.ro/wp-content/uploads/2014/08/Anul-1990-Ion-Bucur-.pdf 
  21. ^ Carmen Vintilă, Ionel Dancu (28 septembrie 2016). „CUTREMUR ÎN PNL. Vasile Blaga A DEMISIONAT din fruntea PARTIDULUI”. Evenimentul Zilei. http://www.evz.ro/vasile-blaga-demisioneaza-pnl.html. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]