Luptele din Pasul Tulgheș (1916)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Luptele din Pasul Tulgheș (1916)
Parte din operația Armatei României de apărare a trecătorilor în campania anului 1916 din timpul participării României la Primul Război Mondial
Deutscher Alpensieg Tolgyes-Pass.jpg
Desen de Anton Hoffman, ilustrând un atac al trupelor alpine germane, în Pasul Tulgheș
Informații generale
Perioadă • Atac al trupelor austro-ungare: 30 septembrie/13 octombrie-16/29 octombrie 1916
• Atac al trupelor ruse: 22 octombrie/4 noiembrie-29 octombrie/11 noiembrie
Loc Pasul Tulgheș
Rezultat Statu quo
Casus belli Puterile Centrale: stăpânirea creastei principale a Carpaților Orientali de către Puterile Centrale, cu scopul de a asigura spatele Armatei 9 germane
Antanta: creșterea presiunii exercitate în Carpații Orientali de către trupele ruse, cu scopul de a degaja trupele române, aflate la sud
Modificări teritoriale Nu
Beligeranți
Flag of Romania.svg Armata Română
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Armata Imperială Rusă
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Armata Austro-Ungară
Flag of Germany (1867–1919).svg Armata Germană
Conducători
Flag of Romania.svg G-ral bg. Paraschiv Vasilescu (până la 28.10.1916)
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg G-ral lt. Nicolai Nicolaevici Korotchevici (din 28.10.1916)
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg G-ral lt. Kasimir von Lütgendorf
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg G-ral mr. Johann Háber
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg G-ral mr. Alexander Emil Bandian
Flag of Germany (1867–1919).svg Gen. lt. Karl Litzmann (din 16.11.1916)
Efective
Flag of Romania.svg Divizia 14 Infanterie (până la 28.10.1916)
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Corpul 36 Armată rus (din 28.10.1916)
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Divizia 25 Infanterie rusă (parțial aripa nordică)
Flag of Russian Empire for private use (1914–1917) 3.svg Divizia 68 Infanterie rusă
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Corpului XXI Armată austro-ungar
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Divizia 37 Infanterie Honvéd
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Divizia 72 Infanterie austro-ungară (parțial aripa nordică)
Flag of Germany (1867–1919).svg Divizia 8 Infanterie bavareză (din 8.11.1916, parțial)
Flag of Germany (1867–1919).svg Diviza 10 Infanterie bavareză (din 5.11.1916)
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Corpul de Cavalerie austro-ungar (din 3.11.1916, parțial)
Pierderi
date insuficiente date insuficiente
Acest articol se referă la luptele susținute în regiunea Tulgheșului pentru apărarea trecătorii de către armatele română și rusă, în campania anului 1916. Pentru luptele susținute în regiunea Tulgheșului de armata română în timpul ofensivei din Transilvania din campania anului 1916, vedeți Ofensiva Armatei României în Transilvania în 1916. Pentru ocuparea de către trupele române a aliniamentului demarcațional din Transilvania în 1918, vedeți Operația Armatei României de ocupare a liniei de demarcație din Transilvania (1918).

Luptele din Pasul Tulgheș au reprezentat acțiuni militare de nivel tactic, desfășurate pe Frontul Român în timpul campaniei din anul 1916 a participării României la Primul Război Mondial. Ele s-a desfășurat în mai multe etape, prima dintre acestea fiind în perioada 30 septembrie/13 octombrie-16/29 octombrie 1916. Această primă etapă s-a finalizat cu victoria forțelor române ale Diviziei 14 Infanterie – aflate în defensivă, împotriva forțelor Puterilor Centrale – aflate în ofensivă, ale Diviziei 37 Infanterie Honvéd. Luptele în cauză au făcut parte din acțiunile militare care au avut loc în timpul Operației de apărare a trecătorilor Carpaților.

După 28 octombrie 1916, apărarea regiunii a fost preluată de către trupele Armatei Imperiale Ruse. La 4 noiembrie 1916, Armata 9 rusă a lansat un atac în Carpații Orientali, cu scopul de a ajuta trupele române, aflate la sud. Beneficiind de suportul Diviziilor 8 și 10 Infanterie bavareze și al unor unități din Corpul de Cavalerie austro-ungar, soldații Corpului XXI Armată austro-ungar au reușit să respingă atacul Corpului 36 Armată rus, victoria defensivei Dublei Monarhii fiind consemnată la 11 noiembrie 1916.

O serie de acțiuni limitate au avut loc ulterior pe plan local în perioada următoare din partea ambelor tabere, cu scopul de îmbunătățirea a situației tactice pe teren, fără ca aceastea să fie capabile să schimbe sitația generală în zona Pasului Tulgheș. În condițiile dificile ale iernii 1916-1917, continuarea operațiunilor a devenit până în primăvara anului 1917 aproape imposibilă.

Până la încetarea războiului, în perioada 1917-1918, pe plan local nu au mai avut loc decât ajustări ale liniei frontului.

Contextul[modificare | modificare sursă]

Geografic[modificare | modificare sursă]

Drumul prin Pasul Tulgheș împreună cu șoseaua de pe valea Trotușului reprezentau în epocă, singurele căi de comunicație din regiunea Carpaților Orientali dintre Transilvania și Regat care, datorită înălțimii lor relativ reduse, puteau fi exploatate din punct de vedere militar cu mare randament pentru transportarea artileriei grele și pentru convoaie auto sau hipo. De asemenea, erau singurele dintre Regat și Austro-Ungaria din această regiune carpatică de-a lungul cărora, se puteau angaja efective mai mari, dat fiind că de-a lungul acestora existau aglomerări umane și, ca atare, resurse necesare pentru susținerea coloanelor militare.[1]

Militar[modificare | modificare sursă]

Retragerea Armatei de Nord pe vechea frontieră

Ca urmare a bătăliilor de la Sibiu și de la Brașov de la sfârșitul lunii septembrie și respectiv începutul lunii octombrie, Armatele 1 și 2 române au fost obligate să se retragă din Transilvania în Vechiul Regat, presate de Armata a 9-a germană. În acest context, în aripa dreaptă a dispozitivului român Armata de Nord a trebuit să se plieze manevrelor făcute de vecinii săi, având misiunea de a întârzia printr-o retragere treptată, Armata 1 austro-ungară.[2] Odată cu finalizarea retragerii din Transilvania, Armata de Nord a ocupat crestele Munților Moldovei și trecătorile lor,[3] la 1/14 octombrie aproape toate unitățile armatei fiind dispuse pe frontieră,[4] în pozițiile fortificate construite înante de invazia Transilvaniei.[5] În aripa dreaptă se afla la nord Divizia 14 Infanterie (comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu), care rămăsese însă dincolo de frontieră ocupând regiunile Bistricioarei și Bicazului,[3] precum și valea inferioară a Tarcăului.[4] Divizia realiza la dreapta legătura cu aripa stângă[3] a Armatei 9 Ruse (comandant Platon Alexeevici Lecițchi)[4] la Broșteni[6] și avea la stânga Divizia 7 Infanterie.[3] La 6/18 octombrie 1916, întreaga Divizie a 14-a a fost atașată din punct de vedere operativ Armatei 9 Ruse.[4]

Misiunea Armatei 1 austro-ungare a fost aceea de a asigura spatele trupelor germane, în ce privește posibilitatea unor atacuri venite dinspre nord-est. Cu acest scop, ea trebuia să ajungă să stăpânească în cel mai scurt timp posibil creasta principală a Carpaților, menținând legătura la dreapta cu trupele amice. În cadrul acestei armate, Corpul XXI Armată austro-ungar urma să înainteze spre văile superioare ale Bicazului și Bistricioarei,[2] iar Corpul VI Armată austro-Ungar urma să se axeze spre valea Trotușului.[7] Corpul XXI Armată austro-ungar (comandant Kasimir von Lütgendorf) a primit misiunea de a ataca cu cele două divizii ale sale (Divizia 37 Infanterie Honvéd[8] și 72 Infanterie austro-ungară) pe văile Bistricioarei și respectiv pe cea a Bicazului.[4]

Este de menționat că până la sosirea lui Lütgendorf de pe Frontul italian, cele două divizii din extremitatea nordică a Armatei 1 austro-ungare au fost reunite sub comanda generalului Johann Háber, formând astfel Grupul Háber.[9] Deoarece comandamentul acestuia nu a dispus de ofițerii necesari pentru a controla în mod adecvat cele două divizii și acestea erau răsfirate pe un teritoriu întins, Corpul IX Armată austro-ungar (1916-1918) din Armata 7 austro-ungară (1916-1918) a preluat pentru un timp comanda unităților lui Háber, acesta fiind atașat temporar Armatei 1 austro-ungare.[8]
După ce comandamentul Corpului XXI Armată austro-ungar a preluat controlul în regiunea de nord, Corpul IX Armată austro-ungar s-a reîntors la Armata 7 austro-ungară.[8]

Img G-ral Eremia Grigorescu 03.jpg Apărarea trecătorilor în 1916 de către Armata de Nord
Romanian military cemetery and wooden church St. Archangels Michael and Gabriel.JPG Valea Bistricioarei 87 мм пушка.jpg Valea Bicazului Gyimes Rakoczivar 1914.jpg Valea Trotușului Valea Uzului - ferestrau cu aburi.jpg Valea Uzului
1916 - Respingerea unui atac austro-ungar - desen de I Bughardt.png Valea Oituzului (I) 1929 - Batalia de la Oituz Transee in satul Harjat Kiritescu II 34.png Hârja Funicular Oituzul Ardelean, Bretcu.jpg Valea Oituzului (II)

La 29 septembrie/12 octombrie 1916 a început în aripa stângă a Armatei de Nord bătălia pentru trecătorile Moldovei, care s-a propagat ulterior pe toată lungimea frontierei muntoase, până la valea Dornei.[4]

Preludiul[modificare | modificare sursă]

La 23 septembrie/6 octombrie[10] Divizia 8 Infanterie a primit ordinul de a se retrage către Tulgheș,[11] sub acoperirea Diviziei 14 Infanterie.[10] Cele două divizii s-au retras spre Pasul Bicaz și Pasul Tulgheș,[12] la 27 septembrie/10 octombrie, Divizia 14 Infanterie primind din partea comandantului Armatei de Nord misiunea de a acoperi sectorul cuprins între Păltiniș și cursul superior al Tarcăului. Pentru aceasta, i s-a ordonat să se retragă cu grosul în regiunea BistricioaraHanguBicaz, coordonându-se cu Divizia 8 Infanterie,[13] care urma în continuare să se retragă spre Piatra Neamț pe două coloane, una pe direcția Ditrău–Tulgheș–valea JidanuluiBicazu Ardelean–Bicaz[13] și alta pe direcția Ghergheni–Bicazu Ardelean–Bicaz.[14] De la Piatra Neamț, aceasta urma să fie trimisă cu trenul spre valea Oituzului.[13] În data de 28 septembrie/11 octombrie Divizia 14 Infanterie se afla cantonată în lungul șoselei de pe valea Bistricioarei până la Tulgheș,[14] în timp ce în seara aceleiași zile, prima dintre brigăzile Diviziei 8 Infanterie intra pe valea Putnei.[15]

La 29 septembrie/12 octombrie, în timp ce coloanele și serviciile Diviziei 8 Infanterie se îndreptau spre Piatra Neamț, Divizia 14 Infanterie a continuat să se retragă și s-a regrupat în zona văilor Bistricioarei și Bicazului, astfel:[17]

În data de 30 septembrie/13 octombrie, au rămas în zonă pe poziții pentru defensivă următoarele structuri ale Diviziei 14 Infanterie, în timp ce Grupul Bistrița al aceleiași mari unități se afla dispus la nord:

  • Grupul Bistricioara, aflat sub comanda colonelului Constantin Neculcea, constituit din infanteria Regimentelor 56 și 55 Infanterie călare pe Bistricioara și a Batalioanelor 4/16 și 4/86 Infanterie la dreapta pe Grințieș și la sud-vest pe originea văii Grințieșului, precum și 2 divizioane de artilerie din Regimentele 24 și respectiv 27 Artilerie, alături de Bateria 3 din Regimentul 4 Obuziere.[18] O parte din trupe au fost dispuse pe comunicația Tulgheș-Ditrău.[19]
  • Grupul Bicaz, aflat la sud sub sub comanda generalului Claudian Ionescu, comandant la Brigăzii 27 Infanterie, călare pe văile Jidanului și Bicazului. Acesta era constituit de Regimentele 54 și 67 Infanterie, împreună cu 2 divizioane de artilerie din Regimentele 24 și respectiv 27 Artilerie. Spre originea râului Ața se afla Batalionul 3 din Regimentul 54 Infanterie.[18]
  • în rezervă, la Hangu și Buhalnița, Regimentul 86 Infanterie.[18]

Retrași pe partea lor de frontieră,[8] soldații români s-au instalat în fortificații construite înainte de invadarea Transilvaniei.[5]

Urmărirea Diviziei 14 Infanterie de către trupele autro-ungare către valea Bistricioarei a fost foarte slabă.[17] La data de 28 septembrie/11 octombrie trupele Diviziei 37 Infanterie Honvéd au ajuns la Toplița,[20] unde și-a stabilit comandamentul generalul Johann Háber. Trecerea Mureșului în urmărirea trupelor române a fost întârziată ca urmare a distrugerii preexistente a podurilor.[21] La rândul ei, Divizia 72 Infanterie austro-ungară, aflată sub comanda lui Alexander Emil Bandian a ajuns la Gheorgheni pe 29 septembrie/12 octombrie, de unde a avansat spre Bicaz-Chei la 30 septembrie/13 octombrie. La 1/14 octombrie, în timp ce centrul diviziei a ajuns la Cheile Bicazului, flancul său nordic a ajuns la valea Putnei. Bandian, stabilit mai întâi la Gheorgheni, și-a mutat comandamentul lângă Cheile Bicazului.[22]

Tot la 1/14 octombrie, cele două divizii inamice au intrat în componența Corpului XXI Armată austro-ungar, sub comanda lui Kasimir von Lütgendorf, care și-a mutat cartierul general de la Joseni la Gheorgheni.[22] Efectivul corpului de armată austro-ungar era de 8.000 de oameni, insuficient pentru obiectivul pe care Armata 1 austro-ungară i l-a stabilit la 29 septembrie/12 octombrie: ocuparea pasurilor Tulgheș și Bicaz și înaintarea în direcția Piatra-Neamț.[23] Acest efectiv a ajuns ulterior la 10.600 de oameni,[8] corpul trebuind să acopere o linie de front de 74 de km lungime.[24]

În seara de 1/14 octombrie, dispunerea forțelor inamice era următoarea:

  • Divizia 72 Infanterie austro-ungară:[25]
  • Grupul Colonel Baatz pe Ghilcoș.[25]
  • Grupul Colonel Szabo pe valea Putnei spre Tulgheș.[26]
  • Divizia 37 Infanterie Honvéd, cu grosul efectivelor (aproximativ o jumătate) reunite în Grupul Colonel Adorjan, detașament dispus spre nord-vest pe liziera vestică a satului Corbu. Flancul vestic era asigurat de două batalioane aflate în și la vest de Bilbor.[26]

Luptele[modificare | modificare sursă]

Zona Prisăcani - Tulgheș în 1917

Cu toate că atingerea obiectivelor trupelor austro-ungare urma să fie ușurată de retragerea unor unități române, necesare pentru a oferi sprijin în contextul înfrângerilor suferite de Armata României, în zona de sud a Transilvaniei,[23] depășirea puternicelor fortificații românești, a fost o misiune care nu s-a putut efectua pe văile Bicazului și Bistricioarei.[5] Tentativele trupelor inamice de a se apropia de de pozițiile trupelor române au fost fie oprite de la distanță prin tirurile de artilerie, fie respinse de către focurile infanteriei, cu pierderi grele.[27] La pierderile ambelor părți și-au adus contribuția temperaturile scăzute, mulți soldați degerând.[28]

Primele ciocniri[modificare | modificare sursă]

Platoul Șescul la Comarnic (aflat în plan îndepărat, împreună cu Pietrele Roșii), domină dinspre nord Tulgheșul (aici în 1914, într-o perspectivă dinspre valea Putnei).

Divizia 37 Infanterie Honvéd, din momentul în care a început ascensiunea spre pas după trecerea Mureșului, a încetinit semnificativ progresul, rezultatele obținute fiind minore.[8] Astfel, ajunși la 30 septembrie/13 octombrie la Corbu, soldații inamici au întâlnit aici rezistența trupelor române.[21] După ce la 3/16 octombrie Brigda 73 Infanterie Honvéd (formată din Regimentele 13 Infanterie Honvéd din Pozsony și 18 Infanterie Honvéd din Sopron) a ajuns la Bilbor[23] și a realizat legătura cu aripa dreaptă a Armatei 7 austro-ungare din Bucovina,[29] în aceeași zi, înaintarea austro-ungară a fost stopată atât la Corbu, pe valea Bistricioarei, cât și pe văile Putnei și Bicazului.[23]

Luptele duse au determinat comandamentul Corpului 21 Infanterie austro-ungar să aibă impresia că, un angajament frontal se va solda cu eșec, astfel că acesta a decis să încerce o învăluire prin aripa dreaptă a Diviziei 72 Infanterie austro-ungară, pe valea Dămucului. Pus sub comanda colonelului Sander, un detașament inamic a cucerit inițial la 6/19 octombrie la sudul Pasului Bicaz, muntele Cipchieș, amenințând stânga Diviziei 14 Infanterie. Generalul Paraschiv Vasilescu a constituit însă un detașament destinat să contraatace, care a atacat a doua zi și a recucerit în final terenul, restabilind situația anterioară.[26]

Un alt atac a fost dat pe la nord de Corbu spre Bâtca Arsurilor (1385 m), de către Regimentul 13 Infanterie Honvéd. Deși trupele ungare au atins linia crestei și au ajuns până la pâraiele Seaca și Apa Neagră, un contraatac al trupelor Diviziei 14 Infanterie a recapturat Bâtca Arsurilor, pe data de 4/17 octombrie. În tranșee în fața poziției dominante aflate la 1385 m recapturate de români au rămas trupele Regimentului 15 Infanterie Honvéd, în timp ce platoul Șesul la Comarnic – stăpânit spre est tot de către trupele române, era situat la 1518 m.[29] Datorită rețelei de drumuri înguste și dificile, artileria diviziei ungare nu a putut urma decât tardiv infanteria și datorită fixării bateriilor în văi strânte, tragerile – în mod necesar lungi, au fost ineficiente.[30]

Interludiul[modificare | modificare sursă]

Curând, trupele române au săpat tranșee, semn că luptele urmau să dureze, iar pe 18 octombrie a căzut prima zăpadă.[30] Pe 19 octombrie, comandamentul lui Háber s-a mutat la Borsec.[21] La 21 octombrie, pozițiile trupelor române ale Regimentului 55 Infanterie erau situate pe stânga Bistricioarei la nord de Corbu, până la pârâul Valea Seacă. Trupele Regimentul 56 Infanterie ocupa axul văii Bistricioarei și apoi aliniamentul care pornea dinspre Corbu spre sud-est peste interfluviul dintre Bistricioare și Putna și mai apoi trecea peste axul Putnei, pentru a trece mai departe peste interfluviul dintre Putna și Bicaz, spre Capul Jidanului.[31]

Asigurarea nevoilor trupelor care luptau în arealul montan a constituit pentru austro-ungari o problemă serioasă. Prima locomotivă a ajuns la Gheorgheni de abia la 30 octombrie, deoarece repararea căii ferate și a podurilor de peste Mureș a necesitat timp. Liniile telegrafice și telefonice întrerupte au trebuit de asemenea să fie reparate, pentru a asigura coordonarea transporturilor militare pe calea ferată. Astfel, în timp de Divizia 37 Infanterie Honvéd a restaurat comunicațiile telefonice la 13 octombrie, Divizia 72 Infanterie austro-ungară nu a avut cablu disponibil.[24]

Luptele au încetat timp de câteva zile, până la 31 octombrie, perioadă în care trupele române au fost înlocuite de trupele rusești[30] ale Corpului 36 Armată.[35] Înlocuirea cu trupe ruse s-a făcut la 15/28 octombrie,[26] acestea fiind subordonate Armatei 9 Ruse.[30] Divizia 25 Infanterie rusă a fost dislocată pe valea Bicazului și Divizia 68 Infanterie rusă la Tulgheș,[35] pe valea Bistricioarei.[26] Astfel, Regimentul 56 Infanterie s-a retras din Tulgheș la 29 octombrie.[32]

În ultimele zile ale lunii octombrie, în zona Gheorgheni au fost dislocate la dispoziție lui Lütgendorff, Regimentele 8 și 10 Infanterie bavareze.[30] De asemenea, pentru a echilibra tactic efectivul celor 30.000 de oameni de care dispuneau rușii, la Borsec au fost dislocate la 3 noiembrie 1916 și efective ale Corpului de Cavalerie austro-ungar, aflat sub comanda lui Rudolf von Brudermann (dragoni austrieci, ulani polono-ucraineni și husari maghiari), în total 2.950 de călăreți și 2.160 de infanteriști (cea mai marea parte a Corpului rămânând între Remetea și Voșlăbeni).[35] Aflate fiind cu fața spre Bâtca Arsurilor (1385 m), liniile austro-ungare se continua spre sud pe la Capul Corhanei (1153 m, situat chiar deasupra drumului principal) și apoi pe culmile aflate la sud de Tulgheș până la Higheș (1502 m), de unde se îndreptau spre Pasul Balaj (1078 m). În acest dispozitiv, valea Putnei reprezenta punctul critic.[35]

Ofensiva rusă[modificare | modificare sursă]

După o intensă pregătire de artilerie declanșată la 3 noiembrie 1916, trupele Armatei a 9 ruse au lansat în Carpații Orientali un atac la 4 noiembrie 1916, cu scopul de a ajuta trupele române, aflate la sud. Astfel, după o canonadă de o zi, un atac masiv a fost declanșat asupra pozițiilor austro-ungare din zona Tulgheșului, de lângă Bâtca Arsurilor.[35] Acționând de-a lungul văii, trupele ruse au scos trupele Diviziei 37 Infantrie austro-ungară de pe poziții,[42] acestea retrăgându-se la cota 1350, pe o poziție situată la 2 km spre vest. De asemenea, spre nord, înălțimile Piatra Arsă (1243 m) și Țibleșul de Jos (1308 m), aflate dincolo de Seaca, au fost cucerite de ruși. Trupele austro-ungare au fost nevoite astfel să se retragă dincolo de valea Bistricioarei pe Țifra (1307 m) și în zonele înalte din jurul Borsecului.[43]

Aflat la Joseni[42] în momentul critic al atacului rus,[35] comandantul AOK, Arhiducele Friedrich, i-a promis generalului Lütgendorff ajutorul a două divizii bavareze.[42] În data de 5 noiembrie 1916, Divizia 10 Infanterie bavareză a avansat prin Ditrău și Jolotca spre Rezu Mare (1367 m), pentru ataca valea Putnei, comandamentul Armatei 1 austro-ungare fiind de părere că atacarea spre nord-est a trupelor ruse aflate în ofensivă prin flancul acestora, ar fi scăzut presiunea asupra liniilor austro-ungare aflate la vest, amenințate de ruperea frontului. Marea unitate dispunea de trei regimente de infanterie, de nouă baterii de artilerie de câmp și de trei baterii de artilerie pe jos. Atacul urmărea de asemenea să exploateze faptul că, trupele ruse atacau dinspre Bâtca Rotundă (1312 m) spre Capu Corhanei (1153 m) pozițiile ungare[43] apărate de Regimentul 14 Infanterie Honvéd, pierdute ulterior de acesta la 7 noiembrie.[44]

Cu scopul de a sprijini acțiunea, cavaleria lui Brudermann a fost pusă sub comanda operativă a lui Bandian la 6 noiembrie, iar la sud-est de Putna, Divizia 72 Infanterie austro-ungară urma să contra-atace, deși pe valea Bicazului, pozițiile ei erau și ele sub o presiune intensă. Astfel, în această zonă rușii ocupaseră deja poziția dominantă de la Capu Jidanului (1481 m) și își îndreptau rezervele spre front, în timp ce divizia rezista agățată de Bâtca Neagră (1240 m), pe un aliniament care în aceeași zi de 6 noiembrie pornea de la valea Putnei pe pârâul Șumuleu spre Stânca Șumuleu (1329 m) - Păltiniș (1339 m) - cota 1415 m de la Capu Jidanului - Lapoș (1437) - Bârnadu (1439 m) - Bâtca Neagră (1240 m).[43]

Piatra Vitoș iarna, astfel cum se vede din Pasul Țengheler.

La 7 noiembrie însă, o parte din cavaleriștii au fost trimiși să lupte ca infanteriști pe linia Fagu Înalt (1416 m) - Muntele Figheș (1479 m) - Piatra Vitoș (1444) - Vârful Lapoș, în ajutorul diviziei.[44] Regimentul 1 Husari Honvéd a astfel ordinul de a rezista pe Piatra Vitoș (1609 m), deoarece goniți de trupele ruse care au atacat prin Pasul Balaj, soldații Diviziei 72 Infanterie austro-ungară s-au repliat dincolo de Păltiniș (1339 m) pe valea pârâului Șumuleu, spre Hagota. Atacul rus a fost oprit în cele din urmă totuși, în aceeași zi, fără ca să fie nevoie de intervenția trupelor bavareze,[45] dar la nord trupele ruse, care au atacat spre Țibleșul Mare (1664 m) precum și din direcția Vamanului (1419 m), au reușit să ocupe Bilborul.[46]

La 8 noiembrie, Divizia 10 Infanterie bavareză a contraatacat cu cea mai mare parte a forțelor spre Bâtca Rotundă (1312 m), precum și spre valea Putnei pe valea Rezu Mare, benefiiind dinspre Asodul Marea (1333 m) de focul tunurilor Brigăzii 37 Artilerie de câmp Honvéd.[45] În aceași zi, la nord de Borsec trupele ruse au atacat vârfurile Țifra (1307 m) și Bâtca Mezovești (1377 m),[47] dar trupele Regimentului 14 Infanterie Honvéd[48] din Divizia 37 Infanterie Honvéd au reușit să mențină linia,[47] într-o luptă care a durat 22 de ore, deși au existat momente când vârful Țifra a trecut dintr-o mână în alta.[48] Deoarece însă o eventuală pierdere a Borsecului de către Divizia 37 Infanterie Honvéd ar fi compromis atacul Diviziei 10 Infanterie bavareze, Háber a cerut ajutor, astfel că de dimineață, două regimente de infanteria (22 Zweibrücken și 23 Kaiserslautern) alături de Regimentul 8 Artilerie din Divizia 8 Infanterie bavareză au debarcat la Târgu Mureș, de unde cu toate mijloacele disponibile ale Corpului XXI Armată austro-ungar, au fost aruncate în luptă spre aliniamentul Bilbor – Borsec.[49]

Deși trupele Puterilor Centrale duceau într-o orecare măsură lipsă de muniție de artilerie, ca urmare a situației dificile a aprovizionării pe calea ferată care trecea prin Gheorgheni,[50] la 9 noiembrie situația tactică la nivelul frontului a început să se schimbe în favoarea acestora. Unitățile Diviziei 10 Infanterie bavareză au ajuns pe valea Putnei și împreună cu cele ale Diviziei 72 Infanterie austro-ungară au recucerit Pasul Balaj (1078 m), alături de vârfurile Păltiniș (1339 m) și Capu Jidanului (1415 m). Ca efect, unitățile Corpului 36 Armată rus s-au retras. La nord, Regimentul 16 Infanterie bavareză Passau a recuperat Bilborul, sprijinit dinspre sud de Regimentul 13 Infanterie Honvéd Bratislava. De asemenea, Regimentul 14 Infanterie Honvéd a recucerit vârful Țifra (1307 m). La 10 noiembrie bavarezii au avansat la sud spre Muntele Higheș (1502 m) și la nord spre Piatra Lăptăriei (1449 m) și Harlagia (1587), astfel că la 11 noiembrie rușii s-au retras și în nord, de pe Bâtca Arsurilor (1385 m) spre valea Barasăului[49] și vârful Sitarului (1318 m,[50] unde au amplasat artilerie),[51] ceea ce a oferit trupelor Regimentului 13 Infanterie Honvéd posibilitatea de a intra în Corbu.[49] În timpul contraatacului, trupele Diviziei 37 Infanterie Honvéd nu au avut voie să aprindă focuri, pentru a nu li se putea ghici direcția de înaintare.[50]

Aliniamentul atins de contraatacul trupelor Diviziilor 37 Infanterie austro-ungară și 10 Infanterie bavareză a fost în seara zilei de 11 noiembrie de la nord spre sud, următorul: Vamanu (1419 m) – Piciorul Lupăriei (1373 m) – cota 1063 m – Smida Boului (1260 m) – Harlagia sud-est (1548 m) – Țifra (1307 m) – Țifra 2 km sud est (1197 m) – pârâul Seaca (791 m) – Bâtca Arsurilor (1385 m) – cota 1262 – Corbu 2 km nord cota 1264 – Capu Corhanei (1153 m) – Higheș vest (1292 m) – Pasul Balaj (1078 m). Venit în Pasul Țengheler în aceeași zi, Arhiducele Karl l-a felicitat personal pe Lütgendorff, pentru succesul defensivei care a eliberat bazinul Gheorghenilor de amenințarea Corpului 36 Armată rus, defensivă soldată cu pierderi grele pentru cele trei divizii ale Puterilor Centrale, implicate în apărarea Pasului Tulgheș.[51]

Epilogul[modificare | modificare sursă]

Arhiducele Karl în inspecție în 14 noiembrie 1916, la cartierul general al Corpul XXI Armată austro-ungar.

Deși Regimentul 22 Infanterie bavareză a încercat în zilele următoare să înainteze în continuare pe valea Putnei, pentru a evacua ultimele resturi de trupe ruse din Tulgheș, operațiunea a eșuat. Localitatea a rămas împărțită între inamici în următoarea perioadă, deoarece nici una dintre părți nu a mai avut suficiente rezerve, pentru a lansa o altă operațiune de amploare înspre sau dinspre zona Gheorgheni.[51]

Spre diferență de cele întâmplate în zona Tulgheșului însă, în luna noiembrie 1916 Armata 9 germană a reușit să intre în Oltenia.[51]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  [[]]Vezi și articolele [[]] și [[]]Vezi și articolele A doua bătălie de pe Valea Jiului (1916), Bătălia de la Târgu Jiu (1916) și Acțiunile militare din Oltenia (1916)Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].
La 17 noiembrie 1916, Karl Litzmann a reunit trupele care apărau Depresiunea Gheorgheni, sub comanda sa.

La 17 noiembrie,[52] atât trupele Corpului XXI Infanterie austro-ungar cât și Diviziile 8 și 10 Infanterie bavareze împreună cu Corpul de Cavalerie austro-ungar[51] au fost subordonate generalului-locotenent german Karl Litzmann, aflat la Gheorgheni.[52] Grupul Litzman[53] avea misiunea de a împiedica pe ruși să străpungă apărarea austro-ungaro-germană, pentru astfel încât aceștia să nu poată înainteze spre Transilvania prin flancul sudic al Armatei a 7-a austro-ungare.[52]

La 24 noiembrie 1916, într-un moment în care trupele române se retrăseseră pe linia Oltului, o puternică ofensivă a fost declanșată de către trupele austro-ungare împotriva pozițiilor deținute de trupele ruse, la Tulgheș. S-a declanșat astfel o bătălie de o intensitate neobișnuită, dar rezultatul final a fost acela de a-i aduce pe austro-ungari, într-un nou impas.[54]

La 28 noiembrie 1916, rușii au atacat pozițiile deținute de germani pe pantele vestice ale Higheșului, fără a reuși să avanseze. În urma repetatelor lor atacuri, până la sfârșitul lunii decembrie 1916 Divizia 10 Infanterie bavareză a pierdut în această zonă 2.000 de oameni.[53] În luna decembrie, Pietrele Roșii (1215 m) erau în continuare în stăpânirea rușilor[53] și nici în primăvara 1917 trupele austro-ungaro-germane nu reușiseră să reocupe Tulgheșul, iar Higheșul (1502 m)[52] aflat la sud-est de localitate, era în continuare deținut de trupele ruse.[53]

Spre sud, la 30 noiembrie rușii au atacat limitat pe valea Bicazului, fără succes însă. La rândul ei Divizia 72 Infanterie austro-ungară, a cărei principală poziție de sprijin a rămas Bâtca Neagră (1240 m), a avut în luna decembrie 1916 doar câteva acțiuni demonstrative, pentru a le devia atenția rușilor.[55]

În luna feburarie 1917, apărarea văii Putnei și a înălțimilor înconjurătoare a fost preluată de Divizia 31 Infanterie austro-ungară, iar trupele bavareze din zona Gheorgheni au fost retrase, pentru a fi trimise la sud. În condițiile dificile ale iernii 1916-1917, continuarea operațiunilor a devenit aproape imposibilă.[55]

Perioada 1917-1918[modificare | modificare sursă]

Fără ca intensitatea luptelor să crească în mod deosebit, în primăvara anului 1917 s-au reluat duelurile de artilerie și atacurile locale, iar trupele Diviziei 37 Infanterie Honvéd au cucerit Harlagia (1587 m).[56] Din pozițiile lor dominante, precum Dealul Verde (1611 m), Muncelu (1691 m), Muntele Stegea (1633 m) și Vârful Sitarului (1318 m), rușii însă coordonau eficient tragerile de artilerie, făcând dificilă viața trupelor ungare, apărate cu greutate de adăposturi săpate în stâncă.[57]

Ultimul atac al trupelor ruse a fost consemnat în timpul Ofensivei Kerenski din iulie 1917, după care efectivul defensivei ruse din zona Tulgheșului a început din toamnă, să scadă ca efect al Revoluției Ruse. De asemenea, fraternizările între soldații ambelor părți au devinit frecvente. În august 1917, doar o jumătate de regiment rus mai ocupa creasta situată la est de Seaca.[58]

La sfârșitul lunii iulie 1917 Divizia 37 Infanterie Honvéd a fost retrasă, în locul ei fiind dislocată Divizia 15 Infanterie austro-ungară. La 6 august soldații austro-ungari au ocupat Vârful Sitarului (ceea ce a îndepărta pericolul care plana asupra Bâtcii Arsurilor)[58] și tot la începutul lunii august 1917, trupele austro-ungare au ocupat Muncelu (1691 m) și Țibleșul Mare (1664 m), situate la nord de Seaca. Aceasta a făcut ca linia frontului să se mute ușor, spre est. În estul văii Seaca însă, pozițiile rusești erau puternic fortificate, cu buncăre și linii de sârmă ghimpată (unele zone având până la 13 bariere de sârmă).[56] La sud, deși în 1917 s-au mai dus lupte, o parte din regimentele Diviziei 72 Infanterie austro-ungară au fost retrase de pe front. În același timp, ca urmare a creșterii proporției contingentului de soldați cehi,[58] capacitatea combativă a Diviziei 31 Infanterie austro-ungară a scăzut treptat[59] și în luna august 1917, marea unitate a fost retrasă de pe valea Putnei.[58]

În decembrie 1917 s-a semnat pe Frontul Român un armistițiu.[60] Până în ianuarie 1918, ostilitatea ambelor taberelor rusă și austro-ungară a diminuat pînă aproape de dispariție în zona Tulgheșului și a văii Bicazului, iar după începerea retragerii trupelor ruse din Moldova, în luna februarie 1918 a început retragerea artileriei austro-ungare. În aceeași perioadă, au intrat și trupele austro-ungare în Tulgeșul distrus de luptele din 1916.[59] Până la sfârșitul lunii martie 1918, Divizia 15 Infanterie austro-ungară a ocupat în zona Pasului Tulgheș poziții defensive.[58] În primăvară soldații Corpului 21 Infanterie austro-ungar s-au alăturat muncilor agricole.[60]

În primăvara anului 1918, Puterile Centrale au semnat acorduri de pace cu Rusia și cu România,[60] astfel că în mai 1918, trupele austro-ungare s-au retras din Depresiunea Gheorgheni. Ca urmare a crizei ruse, Austro-Ungaria astfel a putut să profite și a trimis în primăvara anului 1918 majoritatea trupelor sale din regiune, pe frontul din Italia.[59]

În luna noiembrie 1918, într-un moment în care Dubla Monarhie era deja în ruine, Armata României a trecut din nou în Transilvania prin Pasul Tulgheș, pentru a sprijini Unirea Transilvaniei cu România.[60]

In memoriam[modificare | modificare sursă]

Înainte de a pleca din Gheorgheni în aprilie 1918, generalul Kasimir von Lütgendorf a decis să sprijine construirea în Pasul Țengheler, a unui monument comemorativ al sacrificiilor făcute de soldați austro-ungari. Monumentul, o coloană de marmură provenită de la Lăzarea înaltă de 12 m[59] care susținea un vultur tricefal, a fost inaugurat la 20 martie 1918 cu ajutorul comunității locale. Ridicarea coloanei a fost asigurată de geniștii Corpului XXI Infanterie austro-ungar. O inscripție de pe monument amintea de ziua de 11 noiembrie 1916, zi în care von Lütgendorf, Arthur Arz von Straussenburg și viitorul împărat Carol I al Austriei s-au întâlnit în acel loc, pentru a urmări victoria defensivei austro-ungare din Pasul Tulgheș, susținută împotriva trupelor ruse .[60]

În iunie 1925, sublocotenentul rezervist Alexandru Dăscălescu,[62] a povestit în cartea sa „Jurnal operativ de pe câmpul de războiu (cu Reg. 56 Infanterie – Antologie eroică),[63] publicat la Roman,[62] momentele petrecute în luptele de la Tulgheș.[64] La fel, învățătorul Alexandru-Vasiliu Tătăruși, în cartea sa Focul cel Mare – Amintiri din Primul Război Mondial (1916-1918), a rememorat cele întâmplate în zona Tulgheșului de pe vremea când era furier al Batalionului 4 din Regimentul 56 Infanterie.[65]

Amintirile despre luptele purtate aici în Primul Război Mondial și urmele acestora s-au estompat treptat, în cursul secolului XX. În perioada interbelică, prin demersurile Societății „Cultul Eroilor” s-au identificat în zonele Tulgheșului și a văii Bicazului mormintele și cimitirele militare ale celor căzuți în lupte. Deși unele date pun la îndoială atât împărțirea acestora pe naționalități cât și cifra exactă a celor morți înmormântați aici în diverse zone, totalul înregistrat în acea epocă este de 2963 de militari decedați. Cu siguranță însă că totalul real al morților este mult mai mare.[60]

Astfel, în ce privește militarii români care au luptat în această zonă:

  • la Capu Corbului se află un cimitir militar românesc în curtea bisericii ortodoxe cu 40 de morminte, iar pe valea Seaca altul, cu aproximativ 50 de morminte.[66] Pe muntele Poiana Mare, la 13 km de Tulgheș, există un cimitir similar, care conține rămășițele a 49 de soldați în morminte individuale.[67]
  • la Gura Secului (la ieșirea din Toplița, pe drumul spre Borsec, se află Monumentul-mausoleu al eroilor cazuți in Primul Război Mondial. Acesta a fost construit ca urmare a inițiative Societății „Cultul Eroilor“ de centraliza osemintele ostașilor români înhumați în morminte izolate și a fost inaugurat în anul 1925,[68] fiind finalizat în 1927. Este înalt de 6 m și este construit din blocuri de piatră,[66] pe zidurile construcției fiind montate 18 plăci de marmură albă și marmură neagră, pe care sunt înscrise nume ale unor militari decedați. Criptele adăpostesc rămășițele a 771 de militari din trupele române căzuți în luptele din 1916, din care doar 25 indentificați[68] precum și rămășițe ale unor soldați căzuți în cel de-Al Doilea Război Mondial. Monumentul fost restaurat în anul 2011.[66]
  • În partea estică a Depresiunii Bilbor, pe culmea Harlagia se află un monument.[66]
  • La Tulgheș pe muntele Poiana Mare,[69] limitrof DJ127 lângă punctul de vărsare în Putna al pârâului Marcu[70] se află un Cimitir al Eroilor, creat prin reînhumarea cu ceremonial militar în ziua de 20 august 1989,[69] a 49 de soldați români,[67] căzuți în zone precum Baret, Pietrele Roșii, Covorea, Putna și valea Jidanului.[69]

Există și alte monumente cu sens comemorativ, dedicate cu sens generic soldaților care au căzut în Primul Război Mondial la Bilbor, la Corbu (situat în curtea bisericii) și la Tulgheș (situat în cimitirul localității).[66]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 217
  2. ^ a b fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 215
  3. ^ a b c d Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 397
  4. ^ a b c d e f Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 398
  5. ^ a b c Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 209
  6. ^ Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 523
  7. ^ fr Une opération de guerre ..., Flipo & Vitez, 1926, p. 216
  8. ^ a b c d e f Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 208
  9. ^ Preludiu la Blitzkrieg:..., Barrett, 2016, p. 207
  10. ^ a b Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 306
  11. ^ Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 307
  12. ^ Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 316
  13. ^ a b c Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 319
  14. ^ a b Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 320
  15. ^ Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 321
  16. ^ Focul cel Mare – Amintiri ..., Tătăruși, 1978, pp. 41-42
  17. ^ a b Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 323
  18. ^ a b c Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 325
  19. ^ Focul cel Mare – Amintiri ..., Tătăruși, 1978, p. 42
  20. ^ hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 14
  21. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 15
  22. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 16
  23. ^ a b c d hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 17
  24. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 24
  25. ^ a b Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 527
  26. ^ a b c d e Armata Română ..., Vol. II, Dabija, 1928-1936, p. 528
  27. ^ Istoria războiului ..., vol. I, Kirițescu, 1989, p. 399
  28. ^ Dieaconu, Daniel; Neamțul – file în istoria Marii Uniri; Monitorul de Neamț, 22 ianuarie 2018
  29. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 18
  30. ^ a b c d e hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 19
  31. ^ hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, A cs. és kir. XXI. hadtest helyzete 1916. október 21-én, p. 18
  32. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 20
  33. ^ a b c d e f hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 21
  34. ^ a b c d e hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 25
  35. ^ a b c d e f g hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 26
  36. ^ a b Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.20
  37. ^ Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.20
  38. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.21
  39. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.22
  40. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.23
  41. ^ a b c d Acțiunile de luptă ale Armatei Române în anul 1916 reflectate..., Pătrașcu, 2016, p.24
  42. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 27
  43. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 28
  44. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 30
  45. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 33
  46. ^ hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 32
  47. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 34
  48. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 35
  49. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 36
  50. ^ a b c hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 37
  51. ^ a b c d e hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 38
  52. ^ a b c d hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 39
  53. ^ a b c d hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 40
  54. ^ en Reynolds, Francis J. & Churchill, Allen L. & Miller, Francis Trevelyan; The story of the Great War – History of the European War from official sources,Vol. VI; P.F. Coolier & Son; New York; 1919; p. 115; accesat la 19 august 2019
  55. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 41
  56. ^ a b hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 43
  57. ^ hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 44
  58. ^ a b c d e hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 45
  59. ^ a b c d hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 46
  60. ^ a b c d e f g hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 47
  61. ^ hu Az első világháború hadieseményei..., Nagy, 2016, p. 48
  62. ^ a b Jurnalul de război... Vartic, 2017, p. 27
  63. ^ Jurnalul de război... Vartic, 2017, p. 42
  64. ^ Jurnalul de război... Vartic, 2017, p. 30
  65. ^ Focul cel Mare – Amintiri ..., Tătăruși, 1978, pp. 13, 19
  66. ^ a b c d e en The Drăgoiasa-Tulgheș Depressionary ..., Tofan, 2012, p. 178
  67. ^ a b en The Drăgoiasa-Tulgheș Depressionary ..., Tofan, 2012, p. 179
  68. ^ a b Oficiul Național pentru Cultul Eroilor; Mausoleul eroilor de la Toplița; once.mapn.ro; accesat la 17 august 2019
  69. ^ a b c Placa comemorativă de pe monumentul din Cimitirul Memorial al Eroilor Militari din Primul Război Mondial din Tulgheș
  70. ^ Ministerul Mediului din România; Planul de Management al Rezervației Pietrele Roșii de la Tulgheș; 18 iunie 2018; MONITORUL OFICIAL nr. 638 bis din 23 iulie 2018; 2.4.4. Patrimoniu cultural; accesat la 10 noiembrie 2019

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară
  • Dăscălescu, Alexandru; Jurnal operativ de pe câmpul de războiu (cu Reg. 56 Infanterie – Antologie eroică); Tipog. Berma tatăl; Roman, 1925
  • Foto Tulgheș WWI: 1, 2

Legături externe[modificare | modificare sursă]

  • Munți Giurgeului – Harta turistică: