Lope de Vega
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Félix Lope de Vega y Carpio (n. 25 noiembrie 1562, Madrid — d. 27 august 1635) a fost un scriitor spaniol, considerat unul din cei mai importanţi poeţi şi dramaturgi ai „Secolului de aur” al literaturii spaniole. Volumul mare al operelor sale îl încadrează între cei mai prolifici autori ai literaturii universale. Numit „Phoenixul ingeniului” de către unii şi „Monstrul Naturii” de către Miguel de Cervantes, Lope de Vega a fost creatorul „formulei” teatrului clasic spaniol, operele sale reprezentându-se şi în actualitate în cadrul festivalelor de teatru clasic. Este de asemenea unul dintre marii poeţi de expresie spaniolă şi continuă să influenţeze tineri scriitori.
Este autorul a 3000 de sonete, 3 romane, 4 nuvele, 9 epopee, 3 poeme didactice şi a sute de comedii (1800, conform lui Juan Pérez de Montalbán); a cultivat toate speciile literare, cu excepţia nuvelei picareşti. Atât viaţa, cât şi opera lui Lope de Vega au fost caracterizate de o exuberanţă extremă. A fost prieten cu Quevedo şi Alarcón.
Cuprins |
[modifică] Biografie
[modifică] Tinereţe
Lope de Vega provenea dintr-o familie modestă, originară din Valle del Carriedo, din munţii cantabrici. Nu există informaţii sigure privind-o pe mama sa, Francisca Fernández Flórez. În schimb, se cunoaşte că tatăl său, Félix de Vega, era croitor de profesie şi că, după ce a trecut scurt timp prin Valladolid, s-a stabilit la Madrid în 1561, atras de posibilităţile de câştig în recent stabilita capitală a Spaniei. Cu toate acestea, Lope de Vega avea să afirme mai târziu că tatăl său a ajuns la Madrid în căutarea unei femei de care era îndrăgostit, întâlnind-o însă pe cea care avea să fie mama scriitorului, nou-născutul fiind rodul reconcilierii între cei doi şi datorându-şi existenţa sentimentului de gelozie.
Lope de Vega a fost un copil foarte precoce; citea în latină şi castiliană pe când avea doar cinci ani, iar la doisprezece începuse să compună deja comedii; se consideră că prima sa comedie se numea „El verdadero amante” („Amantul adevărat”). Graţie talentului său, a fost dus la şcoala din Madrid condusă de poetul şi muzicianul Vicente Espinel, pe care poetul îl va cita cu veneraţie în scrierile sale. Şi-a continuat educaţia în cadrul Companiei lui Iisus, care va deveni „Colegiu Imperial” în 1574.
După aceea a urmat timp de patru ani (1577-1581) cursurile universităţii Alcalá de Henares, fără să obţină însă vreo diplomă. Se consideră că viaţa sa dezordonată şi pasiunea pentru femei îl făceau inapt pentru cariera de preot şi protectorii săi au renunţat la a-i mai finanţa studiile. Lope nu a reuşit să obţină titlul de bacalaureat şi, pentru a-şi câştiga existenţa, s-a angajat ca secretar a unor personalităţi, scriind şi comedii şi alte piese de teatru la comandă. În 1583 s-a înrolat în marină şi a luptat în bătălia de la Isla Terceira, sub comanda viitorului său prieten don Álvaro de Bazán, marchiz al Sfintei Cruci de Mudela. Va dedica una dintre comediile sale fiului marchizului.
[modifică] Exil
Lope de Vega a ajuns să studieze gramatică într-o organizaţie clericală şi apoi matematică în cadrul Academiei Reale, muncind ca şi secretarul marchizului de las Navas. Cu toate acestea, însă, continua să fie atras de deja numeroasele sale aventuri amoroase. Elena Osorio a fost prima sa mare dragoste, „Filis”, din poeziile sale, despărţită pe atunci de soţul ei, actorul Cristóbal Calderón. Lope îi plătea favorurile prin comediile pe care le trimitea companiei de teatru a tatălui iubitei sale. În 1587 Elena a acceptat să se căsătorească din convenienţă cu nobilul Francisco Perrenot Granvela, nepotul unui cardinal important, spre dezamăgirea scriitorului.
Denunţarea acestei situaţii într-una dintre comediile sale, şi într-o serie de sonete, l-a adus pe Lope de Vega în faţa tribunalului, care l-a condamnat la închisoare. A făcut apel şi a doua sentinţă a fost ceva mai uşoară : a primit interdicţie la Curte timp de opt ani şi a fost exilat din Castilia timp de doi, cu ameninţarea de a fi condamnat la moarte dacă nu respectă sentinţa. Lope de Vega îşi va aminti de relaţia cu Elena Osorio în nuvela sa dialogată („acţiune în proză”, cum a numit-o el) „La Dorotea”. Pe atunci, va fi deja îndrăgostit de Isabel de Alderete y Urbina, cu care se va căsători pe 10 mai 1588, asta după ce a răpit-o, cu consimţământul ei. În versurile sale ea apare cu numele anagramat „Belisa”.
Pe 29 mai al aceluiaşi an a încercat să-şi reia cariera militară, înrolându-se în „Armata Mare”, pe galionul San Juan. Acolo a scris un poem epic în octave, după modelul lui Ludovico Ariosto, „Frumuseţea Angélicăi”, care nu a fost însă remarcat.
În decembrie 1588, după înfrângerea Armatei Mari, s-a îndreptat către Valencia, trecând „ilegal” prin Toledo. A trăit cu Isabel de Urbina în Valencia, perfecţionându-şi acolo formula dramatică şi asistând la reprezentaţiile unor opere ale „Academia de los nocturnos”, din care făceau parte licenţiatul în teologie Francisco Agustín Tárrega, Guillén de Castro sau Ricardo de Turia. Lope a învăţat că e de preferat să nu respecţi unitatea acţiunii, narând două întâmplări în loc de una în aceeaşi operă, procedeu denumit „imbroglio”.
După ce şi-a ispăşit pedeapsa, Lope de Vega s-a mutat în Toledo în 1590 şi acolo i-a servit lui don Francisco de Ribera Barroso, mai târziu marchiz de Malpica, şi după aceea ducelui de Alba. A devenit „gentilom de cameră” la curtea ducală din Tormes, unde a trăit între 1592 şi 1595. Aici a intrat în contact cu opera dramatică a lui Juan del Encina, perfecţionându-şi propriul stil. Tot în acest an a scris şi novela pastorală „La Arcadia”, care cuprinde numeroase poeme de-ale sale. În toamna lui 1594, Isabel de Urbina a murit în urma unor complicaţii la naştere.
[modifică] Întoarcerea în Castilia
În decembrie 1595 au expirat cei opt ani de expulzare de la Curte şi Lope de Vega s-a întors la Madrid, în anul următor fiind acuzat de trai în concubinaj cu actriţa văduvă Antonia Trillo. În 1598 s-a căsătorit cu Juana de Guardo, fiica unui bărbat înstărit, furnizor de carne la Curte. Această căsătorie i-a atras batjocura unora dintre intelectuali (a lui Luis de Góngora, de exemplu), deoarece se pare că soţia lui era o femeie vulgară, cu care Lope de Vega s-a căsătorit numai pentru bani. Cu toate acestea, cei doi au avut împreună un fiu, Carlos Félix, şi trei fiice, la care scriitorul a ţinut cu adevărat.
Lope de Vega a început munca de secretar al marchizului de Sarria, viitor Conte de Lemos, rămânând în serviciul său până în 1603, când Lope pleacă la Sevilla. Lope se îndrăgosteşte de Micaela de Luján, „Celia” sau „Camila Lucinda” din versurile sale; o femeie frumoasă, dar incultă, care pe deasupra mai era şi căsătorită; relaţia dintre cei doi a durat până în 1609 şi care i-a dăruit cinci copii, între care favoriţii săi, Marcela (1606) şi Lope de Félix (1607). Separarea de Micaela de Luján a fost unica separare care n-a lăsat nici o urmă în biografia sau scrierile lui Lope de Vega.
De-a lungul a mai multor ani Lope de Vega şi-a împărţit timpul între cele două cămine ale sale şi între amantele sale, majoritatea actriţe. Pentru a-şi putea finanţa aventurile şi întreţine copiii, Lope de Vega a dat dovadă de o voinţă şi o putere de muncă extraordinare, scriind poezii şi comedii publicate de multe ori fără să fie revizate.
Numai la treizeci şi opt de ani a reuşit să şi le corecteze şi să le editeze fără erori. Fiind primul scriitor profesionist din literatura spaniolă, a pledat pentru obţinerea şi respectarea drepturilor de autor, reuşind să obţină doar dreptul de a le reviza înainte de a fi publicate, pentru a nu ajunge victima unor editori rău intenţionaţi. Din 1605 a intrat în serviciul ducelui de Sessa, care l-a folosit ca secretar şi intrigant. Avea să regrete această slujbă în anii săi clericali.
În 1609 Lope de Vega citeşte şi publică „Arte nuevo de hacer comedias”(„Noua artă de a scrie comedii”), în contra preceptiştilor neoaristotelici, şi se înscrie în „Cofradía de Esclavos del Santísimo Sacramento” („Frăţia robilor Preasfântului Sacrament”), în oratoriul Cavalerului Graţiei Divine, din care făceau parte toţi scriitorii importanţi din Madrid. Între ei se afla Francisco de Quevedo, prieten apropiat a lui Lope de Vega, precum şi Miguel de Cervantes. Cu acesta din urmă relaţiile nu erau tocmai bune, în urma aluziilor împotriva teatrului său din prima parte a lui „Don Quijote” (1605). În anul următor, Lope de Vega s-a înscris în oratoriul din strada Olivar.
[modifică] Preoţie
_Madrid_01.jpg)
Această perioada a vieţii lui Lope de Vega este una marcată de o criză existenţială, influenţată poate şi de moartea unor rude apropiate. Acestei perioade corespund „Rimele sacre” şi operele devoţionale pe care începe să le compună, observându-se şi influenţe filozofice în versuri. Doamna Juana de Guardo suferea de mai multe boli, iar în 1612 Carlos Félix a murit din cauza febrei. Pe 13 august 1613 a murit Juana de Guardo, după ce a dat naştere Felicianei. Aceste nenorociri l-au afectat pe Lope din punct de vedere emoţional, iar pe 24 mai 1614 a decis să devină preot. Lope meditează asupra vieţii sale şi consideră că problemele sale sunt datorate pasiunii sale pentru femei.
Expresia literară a acestei crize se regăseşte în „Rimele sacre”, publicate în 1614; acolo afirmă : „Si el cuerpo quiere ser tierra en la tierra / el alma quiere ser cielo en el cielo” („Deşi corpul vrea să fie pământ în pământ/sufletul vrea să fie cer în cer”), dualism neconciliabil, ce constituie toată esenţa sa. „Rimele sacre” este o carte cu un caracter pe de o parte introspectiv în sonete (utilizează metoda exerciţiilor spirituale pe care le învăţase de la iezuiţi), iar pe de alta evlavios în poemele dedicate unor sfinţi, sau inspirate din iconografia sacră şi recomandate de Conciliul de la Trento.
Pe Lope de Vega l-a surprins pe atunci revoluţia estetică provocată de „Singurătăţile” lui Luis de Góngora, iar, deşi a intensificat tensiunea estetică a versurilor sale şi a introdus bimembraţia la sfârşitul strofelor, Lope s-a distanţat de culteranismul extrem şi a continuat cu combinaţia sa de conceptism, limbă castiliană cultă şi eleganţă italiană. De altfel, Lope de Vega a atacat noua estetică de câte ori a avut ocazia, Góngora răspunzând prin satire. În realitate, Lope nu îl ataca atât pe Góngora, cât pe discipolii săi.
Pe de altă parte, Lope a trebuit să lupte împotriva dispreţului manifestat de preceptiştii aristotelici, precum poeţii Cristóbal de Mesa şi Cristóbal Suárez de Figueroa, care îi reproşau că formula sa dramatică era contrară unităţii de acţiune, spaţiu şi timp. Lope a fost apărat de prietenii săi umanişti, în frunte cu Francisco López de Aguilar, care a publicat în 1618 o antologie de critici favorabile operei lui Lope de Vega, care conta cu nume precum Tomás Tamayo de Vargas, Vicente Mariner, Luis Tribaldos de Toledo, Juan Luis de la Cerda, Vicente Espinel şi, nu în ultimul rând, Francisco de Quevedo.
Încurajat de aceste ajutoare, Lope, deşi asediat de criticile culteraniştilor şi aristotelicilor, îşi continuă proiectele epice şi dramatice. După ce Góngora publicase opera sa „Polifemo”, Lope compune o fabulă mitologică de largă întindere, ce conţinea patru poeme : „La Filomena” (1621), „La Andrómeda” (1621), „La Circe” (1624) şi „La rosa blanca” (1624; „trandafirul alb” era blazonul fiicei contelui-duce, iar Lope explică aici complicata sa origine mitică). Se întoarce la epica istorică în 1627 cu „La corona trágica”, 600 octave despre viaţa şi moartea Mariei Stuart.
[modifică] Ultimii ani
În ultimii ani de viaţă Lope de Vega s-a îndrăgostit de Marta de Nevares, fapt ce se poate considera „sacrilegiu”, având în vedere că el era preot; ea era o femeie foarte frumoasă, cu ochii verzi, după cum a declarat Lope în poemele pe care le-a compus şi în care ea apare sub numele „Amarilis” sau „Marcia Leonarda”. În această perioadă Lope a cultivat în special poezia comică şi filozofică, dedublându-se în poetul heteronim „Tomé de Burguillos” şi meditând senin asupra bătrâneţii, precum şi asupra tinereţii sale nebuneşti, în poezii de tip „romances”.
Ultimii ani ai lui Lope de Vega au fost de fapt nefericiţi, în ciuda onorurilor primite din parte regelui şi a Papei. A suferit pentru orbirea Martei din anul 1626 şi pentru moartea sa din 1628. Lope Félix, fiul său şi a Micaelei de Luján, care avea talent pentru poezie, s-a înecat în timp ce pescuia perle, în 1634. Fiica sa iubită, Antonia Clara, a fost sechestrată de un nobil. Feliciana, pe atunci singura sa fiică legitimă, a avut doi copii : o fată, care s-a călugărit, şi un băiat, Luis Antonio de Usategui y Vega, care a devenit căpitan şi a murit la Milano în slujba regelui. Doar o fiică neligitimă, călugăriţa Marcela, avea să moară după tatăl său.
Lope de Vega a murit pe 27 august 1635. Moartea sa a fost regretată atunci de mulţi spanioli. 200 de autori i-au dedicat elogii, publicate în Madrid şi Veneţia. Operele sale se bucurau de o reputaţie extraordinară încă din timpul vieţii sale. „E scrisă de Lope” era o formulă utilizată frecvent pentru a indica excelenţa unei scrieri, deşi asta nu a ajutat mereu în atribuirea şi publicarea posterioară a comediilor sale. Miguel de Cervantes, în ciuda antipatiei pentru Lope din motive personale, avea să-l numească „El monstruo de la Naturaleza” („Monstrul Naturii”), datorită fecundităţii sale literare.
[modifică] Opera narativă
[modifică] La Arcadia
Lope de Voga n-a îndrăznit niciodată să publice un volum de poezii. Pe de altă parte, n-a vrut să-şi vadă poeziile rămase nepublicate. Soluţia găsită a fost una obişnuită pentru epoca sa : le-a introdus în nuvelele sale. „Arcadia”, scriere inspirată de opera omonimă a lui Jacopo Sannazaro, a fost publicată la Madrid în 1598 şi s-a bucurat de un succes considerabil. A fost opera cea mai des reeditată din secolul XVII, de douăzeci de ori între 1598 şi 1675. Osuna a afirmat că nuvela conţine aproape 6000 de versuri, mai multe decât rândurile în proză. În zilele noastre unui cititor îi vine greu să înţeleagă că o nuvelă, oricât de poetică ar fi, ar putea conţine în jur de 160 de poeme. Este greu de crezut că o asemenea bogăţie de versuri ar putea constitui doar un decor pentru proză. Mai degrabă firul epic este o scuză pentru prezentarea în faţa publicului a unor creaţii lirice scrise cu anterioritate, la care au fost probabil adăugate multe creaţii lirice scrise „ad-hoc”.
[modifică] El peregrino en su patria
În această nuvelă de tip bizantin, publicată în Sevilla la începutul anului 1604, întreaga acţiune se petrece în Spania. S-a bucurat de un succes imediat, fiind reeditată de câte două ori în Barcelona şi Madrid în anii 1604 şi 1605 şi o dată la Bruxelles în 1608. „El peregrino en su patria” („Pelerinul în patria sa”) nu prezintă aceeaşi bogăţie poetică precum La Arcadia. Asta nu deoarece ar conţine mai puţine poeme, ci pentru că multe dintre ele sunt poeme dramatice, dintre care patru sunt acte sacramentale, fiecare cu dedicaţia, prefaţa şi cânturile sale. Din cele treizeci şi trei de poeme introduse nu iese nici unul în evidenţă.
[modifică] Pastores de Belén
„Pastores de Belén. Prosas y versos divinos” („Păstori în ziua Naşterii Domnului. Proze şi versuri divine”) a fost publicată la Madrid în 1612. S-a bucurat de asemenea de un mare succes, opera fiind reeditată de şase ori numai în timpul vieţii poetului. Este vorba de un contrafactum în care se amestecă proză şi versuri de amor, luate din „Arcadia”, cu subiectele sacre. În această nuvelă pastorală se narează anumite episoade evanghelice relaţionate cu naşterea Mântuitorului. Ca şi „Arcadia”, opera conţine o antologie poetică. S-au catalogat 167 poeme, cu caracteristici metrice variate.
[modifică] La Dorotea
Precum şi alte cicluri poetice, acesta scris de Lope la bătrâneţe are ca pretext un text în proză, în acest caz dialogat, în care a fost inserată o antologie poetică dintre cele mai diverse. Dorotea a fost publicată în 1632 şi probabil că nu este o coincidenţă că primul poem se intitulează „A mis soledades voy” („La singurătăţile mele mă duc”). În penultima elegie, cea mai apreciată, „Pobre barquilla mía” („Săracă bărcuţă a mea”) îl are drept interlocutoare pe fragila bărcuţă.
Lope a denumit această operă „acţiune în proză”, iar modelul ei este romanul „La Celestina”, de Fernando de Rojas. În ea este evocată dragostea plină de gelozie pentru Elena Osorio, din perspectiva omului aflat deja la o vârstă avansată.
[modifică] Opera lirică
Lope de Vega este, alături de Luis de Góngora, liderul unei generaţii foarte precoce de poeţi, care a început să se afirme în decada 1580-1590. Aceşti poeţi încep să fie cunoscuţi şi apreciaţi încă de la vârsta de optsprezece sau douăzeci de ani, deşi la început este clar că nu intenţionau să-i impresioneze pe editori, deoarece nici măcar nu îşi semnau operele, ceea ce a pus mai apoi piedici serioase criticilor literari în încercarea lor de a organiza corect operele.
