Francisco de Zurbarán
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Francisco de Zurbarán (n. 6 noiembrie 1598, Fuente de Cantos - d. 27 august 1664, Madrid) a fost un pictor spaniol, din perioada "secolului de aur spaniol", remarcabil pentru operele sale cu teme religioase, în care arta sa demonstrează o mare forţă vizuală şi un profund misticism. Datorită stilului său auster şi sumbru, precum şi folosirii tehnicei de "clarobscur", a fost denumit "Caravaggio al Spaniei". Cu timpul stilul său evoluează, compoziţiile se clarifică în tonuri mai acide, pentru a se apropia de maeştrii italieni ai manierismului târziu.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Francisco de Zurbarán s-a născut pe 6 noiembrie 1598 la Fuente de Cantos, în Estremadura. Tatăl - Luis de Zurbarán - era un negustor bogat dintr-o familie aristocratică din Ţara Bascilor, iar mama - Isabel Marquez - era originară din Estremadura. În ianuarie 1614, Francisco pleacă la Sevilla, unde este trimis să înveţe pictura în atelierul lui Pedro Diaz de Villanuevo.
La începutul secolului al XVII-lea, Sevilla este cel mai important oraş din Spania. În ultimele decenii, bunăstarea a atras aici numeroşi artişti din întraga Europă. În peisajul artistic un rol de frunte îl joacă manierismul târziu, al cărui reprezentant strălucit este Francisco Pacheco (1564-1654), maestrul lui Velázquez, dar şi realismul tenebros, în care exceleazü remarcabilul "caravaggist" spaniol, Francisco Ribalta (1565-1628). Cei trei ani pe care îi petrece în capitala Andaluziei vor fi decisivi pentru viitorul lui Zurbarán, mai ales că aici are ocazia să-l cunoască pe Velázquez, cu care va rămâne prieten toată viaţa.
Francisco îşi încheie ucenicia în anul 1617. Părăseşte Sevilla şi se întoarce în Estremadura, unde se stabileşte la Llerena. În vara anului 1617 se căsătoreşte cu Maria Paez Jimenez, cu care are trei copii. Maria Paez decedează prematur şase ani mai târziu (în 1623). Doi ani mai târziu, pictorul se recăsătorşte cu Beatriz de Morales, o văduvă cu şapte ani mai în vârstă decât el. Din această căsătorie se vor naşte şase copii, dar nu va supravieţui decât una dintre fiice. Nu se ştie prea multe despre activitatea artistică a lui Zurbarán din aceşti ani; există câteva dovezi despre comenzi primite din partea unor grupări religioase, însă tablourile nu s-au păstrat.
Luna ianuarie a anului 1626 marchează adevăratul început al carierei artistului, atunci când mănăstirea călugărilor "dominicani" San Pablo el Real din Sevilla îi încredinţează realizarea unui ciclu de douăzeci şi unu de pânze. Aceste tablouri stârnesc admiraţia unanimă şi, în scurtă vreme, Zurbaran va primi multe comenzi. Cu ocazia canonizării lui Pedro Nolasco, întemeietorul ordinului "mercedarienilor desculţi", în luna august 1628, mănăstirea din Sevilla a acestui ordin îi comandă douăzeci şi două de tablouri.
Artistul încă mai lucra la ele când a acceptat să execute pentru biserica franciscanilor de San Buenaventura alte patru tablouri dintr-un ciclu de opt.
În anul 1629, Zurbarán se mută în capitala Andaluziei, un an mai târziu consiliul oraşului îi acordă titlul de pictor al oraşuli Sevilla. Vreme de cincisprezece ani lucrează aici neîntrerupt. În anul 1630, pictează pentru ordinul iezuit din Sevilla tabloul "Viziunea Binecuvântatului Alfonso Rodriguez", şi, un an mai târziu, monumentala "Apoteoză a Sfâmtului Toma d'Aquino", destinată altarului din colegiul călugărilor dominicani Santo Tomás.
Faima de care se bucură artistul ajunge la curtea regală din Madrid. Este invitat în capitala Spaniei pentru a participa la decorarea Marelui Salon al palatului Buen Retiro. Timpul petrecut la Madrid îi oferă ocazia de a-l reîntâlni pe Velázquez şi de a cunoaşte bogata colecţie regală de pictură. În anul 1634 primeşte din partea regelui Filip al IV-lea titlul de "pictor al curţii". Se va întoarce totuşi la Sevilla, unde va realiza pentru biserica mănăstirii San José două tablouri, dintre care unul reprezintă pe "Sfântul Laurenţiu" (1636). Doi ani mai târziu, trimite pentru prima oară tablouri în "India de Vest", cum erau numite coloniile spaniole din America. Cu timpul, producţia pentru piaţa oferită de coloniile americane capătă o importanţă tot mai mare. Între 1638 şi 1640 realizează două mari cicluri de tablouri la comanda unor mănăstiri: primul pentru călugării "cartusieni" de la Jerez de la Frontera, o localitate situată în sudul Andaluziei, cel de-al doilea pentru ordinul călugărilor "ieronimiţi" din Guadelupe, în Etsremadura.
Începând cu anul 1639, după moartea celei de a doua soţii, urmează o perioadă despre care nu avem prea multe informaţii. Ştim că Zurbarán trimite mai multe lablouri la Lima, Mexic şi Buenos Aires, probabil din cauza numărului insuficient de comenzi pe care le primea la Sevilla. În anul 1644, se căsătoreşte, din nou cu o văduvă, Leonor de Tordera, în vârstă de 28 de ani. Vor avea împreună şase copii care, din păcate, vor muri la vârste fragede.
În anul 1649, o cumplită epidemie de ciumă decimează populaţia Andaluziei şi nu cruţă nici familia lui Francisco. Moare Juan, cel mai mare fiu al pictorului, care lucra împreună cu tatăl său. În jurul anului 1658, pictorul se stabileşte la Madrid, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. În această perioadă pictează numai tablouri de dimensiuni reduse, destinate familiilor aristocrate. Călugării franciscani de la Alcala de Henares, o localitate din apropierea Madridului, îi încredinţează comanda realizării unui ciclu de tablouri pentru decorarea mănăstirii.
Încetează să mai picteze abia în anul 1663. Pe 27 august 1664, Francisco de Zurbarán moare la Madrid.
[modifică] Opera
Mai mult de jumătate din lucrările lui Zurbarán reprezintă tablouri realizate la comanda mănăstirilor. Astăzi însă, istoricii de artă nu mai sunt de acord cu vechile afirmaţii după care opera ar fi una de inspiraţie exclusiv religioasă, deşi, în secolul al XVII-lea, mănăstirile spaniole erau cei mai importanţi clienţi ai artiştilor. În afara temelor sacrale, tratate în manieră profund mistică, maestrul spaniol pictează tablouri cu accente realiste, cum at fi celebra serie de portrete de sfinte (Sfânta Margarete a Antiohiei, 1635-1640; Sfânta Apolonia, 1636; Sfânta Elisabeta a Portugaliei, 1640; Sfânta Dorotea, 1640-1650).
Prima perioadă de creaţie a lui Zurbarán, care ne este cunoscută, stă sub semnul "manierei tenebroase", întâlnit la Caravaggio. Lumina puternică scoate în relief formele pe un fundal întunecat, vopseaua densă, dispusă în straturi groase, creează senzaţia unor contururi aspre, iar culorile sunt aşternute în pete mari, în clarobscururi puternic contrastante, personajele sunt prezentate în manieră sculpturală. În factura tablourilor sale este vizibilă, în egală măsură, influenţa picturii religioase gotice târzii, bogat reprezentată în colecţiile particulare din Sevilla.
După prima perioada petrecută la Madrid, respectiv după anul 1634, Zurbarán modelează formele în straturi de vopsea mai subţiri, în timp ce trăsăturile de penel devin mult mai delicate, graţie dispunerii gradate a culorilor, trecerile cromatice de la un registru la altul sunt mai puţin brutale. Din manierismul târziu preia aversiunea faţă de perspectiva cu un singur punct în care converg liniile.
 Imaculata Concepţie, 1630-35 |
 Cristos cu Fecioara Maria în Nazaret, 1630-40 |
 Închinarea păstorilor, 1638 |
 Brat Gonzalo de Illescas scriind, 1639 |
Zurbarán a pictat multe tablouri reprezentând pe Fecioara Maria. "Imaculata Concepţie" era la Sevilla o temă preferată, întrucât era în plină dezbatere ceea ce avea să devină mai târziu o dogmă: Maria a fost concepută fără tara "păcatului originar" sau a fost purificată de acest păcat, fiind santificată de Dumnezeu, când e găsea încă în pântecele mamei sale? Opera lui Zurbarán ilustrează această dezbatere, tabloul este pictat în tehnica[[sfumato]] şi, graţie trecerilor discrete între nuanţele culorilor, se poate admira delicatul clarobscur al întregii compotiţii. Tabloul "Închinarea păstorilor" (1638, în prezent în Musée de Peinture et dela Sculpture din Grenoble) face parte dintr-un ciclu destinat decorării bisericii "cartusiene" Nuestra Senora de la Defension din localitatea Jerez de la Frontera. Din păcate, în prezent ele se găsesc împrăştiate prin muzeele din New York, Cadiz şi Grenoble. Ciclul de douăzeci de tablouri de la mănăstirea călugărilor "ieronimiţi" din Guadalupe se numără printre cele mai mari ansambluri decorative ale lui Zurbarán. Nu numai că s-au păstrat în întregime toate pânzele, dar ele au rămas în acelaşi loc. Prin urmare, ele pot fi admirate în acelaşi interior şi context arhitectural pentru care au fost create. Scenele din sacristie îi prezintă pe fraţii ieronimiţi. Printre ei se află şi Fra Gonzalo de Illescas, episcop de Cordoba, unul dintre cei mai străluciţi învăţaţi spanioli ai secolului al XV-lea.
 Lămâi, coş cu portocale şi o cupă cu un trandafir, 1633 |
 Sfânta Margareta a Antiohiei, 1635-40 |
 Sfântul Francisc îngenuchiat, 1639 |
 Madonna cu Pruncul Iisus, 1658 |
Termenul de las bodegones, desnează în pictura spaniolă tablouri care reprezintă scene cu un subiect anumit sau natură moartă. Singura "natură moartă" semnată şi datată de Zurbarán este tabloul care se găseşte acum la Norton Simon Foundation (Pasadena), în care se văd patru lămâi pe o farfurie, patru portocale cu frunze şi flori, o cupă pe o farfurie metalică alături de un trandafir. Alte tablouri reprezintă vase de metal sau de lut ars, dispuse totdeauna în acelaşi plan, aranjate ca obiectele de cult liturgice pe altar. Indiferent de caracterul lucrurilor înfăţişate (obiecte, animale, fructe sau flori), schema prezentării este întotdeauna aceeaşi: dispunerea obiectelor în şir, iluminarea frontală, fundalul întunecat, ceea ce degajă o profundă impresie de simplitate şi reuşeşte să insufle viaţă lucrurilor neînsufleţite.
"Sfintele" pictate de Zurbarán (de ex.: "Sfânta Margareta a Antiohiei") sunt îmbrăcate cochet ca nişte doamne din lumea bună. "Sunt fără îndoială creaturile cele mai voluptuose şi mai romantice pe care ni le putem închipui" (comentariul aparţine poetului francez Théophile Gautier despre sfintele pictorului spaniol). Pe artist nu-l interesează credibilitatea spirituală, ci se lasă pradă pasiunii de a picta frumuseţea materialelor: ţesături, draperii, broderii. Veşmintele devin personaje principale ale tablourilor.
"Sfântul Francisc îngenuchiat" abordează tema Sfântului adâncit în rugăciune. Caracterul realist al prezentării nu exclude atmosfera ardorii religioase. Aristul evită expresivitatea exagerată şi gesturile emfatice şi îl face pe privitor să participe la clipa de meditaţie.
În tabloul "Madonna cu pruncul Iisus" factura este oarecum volatilă, cu discrete trăsături de penel, ca în multe din ultimele opere ale lui Zurbarán. Bogăţia culorilor şi lumina delicată ne poartă cu gândul la pictura veneţiană. Este un tablou religios, dar cu un alt caracter decât severele pânze pictate pentru mănăstiri.
[modifică] Moştenirea artistică
După moartea lui Zurbarán, opera artistului este în parte dată uitării. Revine în atenţia iubitorilor de artă abia după mulţi ani şi în două etape. Mai întâi, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când la muzeul Louvre din Paris a fos prezentată o bogată colecţie de pictiră spaniolă, aparţinând regelui Franţei, Louis-Philippe. Din această colecţie făceau parte şi şaizeci de tablouri ale lui Zurbarán. Arta maestrului spaniol este admirată de Eugène Delacroix, Gustave Courbet, Honoré Daumier şi Édouard Manet. Cel de-al doilea triumf postum are loc la începutul secolului al XX-lea. Cubiştii văd în Zurbarán un precursor, fiind admirat în special de Juan Gris. Suprarealiştii sunt fascinaţi de naturile moarte ale lui Zurbarán.
[modifică] Bibliografie
- M. L. Caturla: Fin y muerte de Francisco de Zurbarán. Madrid, 1964
- Mina Gregori & Tiziana Frati: L'opera completa di Zurbarán. Milano, 1973
- Paul Guinard: Zurbarán et les peintres espagnols de la vie monastique. Paris, 1988
