Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
Organizație internațională
1951 – 2002 ¹ Flag of Europe.svg

Drapelul Comunitatății Europene a Cărbunelui și Oțelului

Steag

Localizarea Comunitatății Europene a Cărbunelui și Oțelului
Membrii fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
Capitală Nu este cazul²
Limbă/limbi
Formă de guvernare
Președinte
 - 1952-1955 Jean Monnet
 - 1955-1958 René Mayer
 - 1958-1959 Paul Finet
 - 1959-1963 Piero Malvestiti
 - 1963-1967 Rinaldo Del Bo
Epoca istorică Războiul rece
 - Tratatul de la Paris 23 iulie 1951
 - Incorporare în CEE 1 iulie 1967
 - Expirarea tratatului 23 iulie
¹ Tratatul CECO a expirat în 2002, dar instituțiile sale au fost preluate în 1967 și toate Comunitățile Europene s-au transormat în Uniunea Europeană în 1993.
² Centrele politice erau Luxemburg și Strasbourg, ulterior și Bruxelles.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. A reprezentat aplicarea unul plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministru de externe francez Robert Schuman. A fost promovat intens de Statele Unite.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht) .

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE.

Spre deosebire de cealaltă organizație europeană creată în 1949 după model interguvernamental (Consiliul Europei), CECO a fost creată ca organizație supranațională.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Ca prim-ministru și ministru de externe, Schuman, a contribuit la transformarea politica franceză departe de politică gaullista de ocupație permanentă sau de control a unor părți din teritoriul german, cum ar fi Ruhr sau Saar. În ciuda ultra-naționalistilor de opoziție, gaullisti și comunisti, Adunarea franceza a votat o serie de rezoluții în favoarea noii sale politici de integrare a Germaniei într-o comunitate. Autoritatea Internațională pentru Ruhr s-a schimbat în consecință. Principiile directoare ale lui Schuman au fost morale, bazate pe egalitatea statelor (democrație internaționala)nu puterea politicii de dominatie.

Declarația lui Schuman[modificare | modificare sursă]

Declarația lui Schuman din 9 mai 1950 (cunoscuta mai târziu ca Ziua Europei), a avut loc după două ședințe de cabinet, propunerea a devenit politica franceză guvernamentala. Franța a fost astfel primul guvern care a fost de acord să împartă suveranitatea și să crească într-o Comunitate supranaționala. Această decizie a fost bazată pe un text, scris și editat de prietenul si colegul lui Schuman, avocatul Ministrului de Externe, Paul Reuter și cu ajutorul lui Jean Monnet și directorul de cabinet al lui Schuman său de cabinet, Bernard Clappier. Este stabilit un plan pentru o Comunitate Europeana pentru aduna membrii intr-o piata comuna.

Schuman a propus ca "Productia franco-germana de carbune si otel în ansamblul său să fie plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa." Un astfel de act a fost menit să contribuie la creșterea economică și de a consolida pacea între Franța și Germania, care au fost dușmani din totdeauna. Cărbunele și oțelul au fost resurse vitale necesare pentru o țară la război, astfel încât punerea în comun a acestor resurse între două tari dusmane a fost văzut mai mult decat simbolic. Schuman a văzut decizia guvernului francez cu privire la propunerea sa, ca primul exemplu a unei comunitati democratice și supranaționale, o nouă dezvoltare în istoria lumii. Planul a fost, de asemenea, considerat de unii, cum ar fi Monnet, ca un prim pas spre o Federeratie Europeana.

Declarația lui Schuman care a creat CECO are diferite scopuri :

  • S-ar marca nașterea unei Europe unite
  • S-ar face imposibila ideea de razboi intre statele membre
  • S-ar încuraja pacea în lume
  • S-ar transforma Europa cu « pas cu pas » proces , ducând la unificarea Europei democratice, incluzând atât Europa de Est și Europa de Vest, despartite de Cortina de Fier.
  • S-ar crea prima instituie supranationala
  • prima agentie din lume anti-cartel
  • S-ar crea o piață unică pe întreg teritoriul Comunității
  • Acest lucru, incepand cu sectorului cărbunelui și al oțelului, ar revitaliza întreaga economie europeană prin procese de comunitate similare.
  • Aceasta ar îmbunătăți economia mondială și țările în curs de dezvoltare, cum ar fi Africa.

În primul rând, a fost destinat pentru a preveni războiul în viitor între Franța și Germania și alte tari.prin abordarea cauzei principale a războiului. CECO a fost conceput în primul rând cu Franța și Germania în minte: « Unirea natiunilor din Europa necesita eliminarea vechii opozitii a Franței și Germaniei. Orice acțiune întreprinsă trebuie să se referă, în primul rând la aceste două țări. » Inustriile cărbunelui și oțelului fiind esențiale pentru producția de muniții, Schuman credea că prin unirea acestor două industrii în Franța și Germania în cadrul unui sistem inovator supranațional, care a inclus, de asemenea, un anti-cartel el ar putea "face razboiul, nu numai de neconceput, dar practic imposibil. " în continuare, scopul lui Schuman a fost

Cu resurse sporite, Europa va fi în măsură să urmărească realizarea uneia din sarcinile sale esențiale, și anume, dezvoltarea continentului african. Cartelurile industriale au avut tendința de a impune "practicile restrictive" pe piețele naționale, în timp ce CECO a asigurat creșterea producției necesare pentru ambițiile lor in Africa.

Presiunile politice[modificare | modificare sursă]

În Germania de Vest, Schuman păstrat contacte apropiate cu noua generație de politicieni democratici. Karl Arnold, prim-ministrul Renania de Nord-Westfalia, a dat o serie de discursuri și emisiuni cu tema comunitatii supranationale de carbune si fier, în același timp ce Robert Schuman a început să propună această comunitate în 1948 și 1949. Partidul Social-Democrat din Germania, în ciuda sprijinului din partea sindicatelor și socialiștii din Europa, a decis că se va opune planului Schuman. Neîncredere lui Kurt Schumacher in Franța, capitalism, și Konrad Adenauer, el a afirmat că un accent pe integrarea cu "Mica Europa celor șase" ar prevala obiectivul SPD prim de re-unificării germane și, astfel, să împuternicească mișcările naționaliste și comuniste în Occident. El a crezut ca, de asemenea, CECO ar sfârși orice speranța de a nationaliza industria siderurgica și de blocare într-o Europă de "cartelurilor, clerici și conservatori." Tineri membri ai partidului precum Carlo Schmid, au fost, totuși, în favoarea Comunității și au sprijinit ideea.

În Franța, Schuman a câștigat un sprijin politic și intelectual de la toate secțiunile națiunii și multe partide non-comuniste.Charles de Gaulle, care a fost apoi dat jos de la putere, a fost un susținător timpuriu a "legăturii" între economii și a vorbit de o confederație "europeana" care să exploateze resursele Ruhr-ului, în 1945. Cu toate acestea, el sa opus CECO ca o Faux (falsa) punerea în comun ( "le pool, ce faux semblant"), deoarece el a considerat că este o nesatisfăcătoare "abordare bucată cu bucată " a unității europene, și pentru că el a considerat guvernul francez "prea slab" pentru a domina CECO cum credea ca este bine. De Gaulle, de asemenea, a simțit că CECO a avut insuficienta autoritate supra-nationala pentru că Adunarea nu a fost ratificata de către un referendum european, iar el nu a acceptat afirmația lui Raymond Aron că CECO a fost gândită ca o mișcare departe de dominația Statelor Unite. În consecință, de Gaulle și adepții săi în FFR au votat împotriva ratificării în camera inferioară a Parlamentului francez.

În ciuda acestor atacuri, precum și cele de la extrema din stânga, CECO găsit un sprijin substantial public si a fost stabilită. A câștigat o majoritate puternica de voturi în toate cele unsprezece camere ale parlamentelor al celor șase, precum și de aprobare în rândul asociațiilor și a opiniei publice europene. În 1950 multi au crezut că un alt război va fi inevitabil. Consiliul Europei, creat de o propunere a primului guvern a lui Schuman în mai 1948, a ajutat sa articuleze opinia publică europeană.

Tratate[modificare | modificare sursă]

Articolul 100 Tratatul de la Paris, care a stabilit CECO a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către "cele șase interior": Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos. CECO a fost prima organizație internațională care s-a bazat pe principii supranaționale și a fost, prin instituirea unei piețe comune pentru cărbune și oțel, destinata să extindă economia, creșterea forței de muncă, și să ridice nivelul de trai în cadrul Comunității. Piata, era de asemenea destinata, sa raționalizeze progresiv distribuția producției la nivel înalt în același timp, asigurarand stabilitate și ocuparea de forțe de muncă. Piață comună pentru cărbune a fost deschisă la 10 februarie 1953 și pentru oțel, la 1 mai 1953.La data de 11 august 1952, Statele Unite ale Americii a fost prima țară (în afară de membrii CECO ) sa recunoasca comunitatea și a declarat că s-ar intelege acum cu CECO privind problemele cărbunelui și oțelului.Președintele Monnet a răspuns alegand Washington DC primul loc pentru CECO ca prezenta externa. Titlul delegatiei primului buletin a fost"Către o Guvernul Federal al Europei".

La șase ani după Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma au fost semnate de către cei șase membri CECO, creand Comunitatea Economicea Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau "Euratom"). Aceste comunități s-au bazat, cu unele ajustări, pe CECO. Tratatele de la Roma au fost în vigoare pe durată nelimitată, spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a expirat după cincizeci de ani. Aceste două comunități noi au lucrat la crearea unei uniuni vamale și, respectiv comunitatea energiei nucleare.Tratatelor de la Roma au fost grabite chiar înainte ce de Gaulle, a preluat puterea si a proclamat Republica a cincea.

Institutii[modificare | modificare sursă]

Instituțiile CECO au fost : Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Special de Miniștri și a Curtea de Justitie. Comitetul Consultativ a fost înființat, alături de Înalta Autoritate, ca a cincea instituție care reprezintă societatea civilă. Aceasta a fost prima reprezentare internațională a consumatorilor în istorie. Aceste instituții au fuzionat în 1967 cu cele ale Comunității Europene, care apoi au au reglementat in CECO, cu excepția Comisiei, care a continuat să fie independenta pana la expirarea Tratatului de la Paris în 2002.

Tratatul a declarat că locația instituțiilor ar fi decis de comun acordul membrilor, totusi problema a fost puternic contestata. Ca un compromis temporar, instituțiile au fost situate provizioriu în Luxemburg, în ciuda Adunarii, care se tine in Strasburg.

Înalta Autoritate[modificare | modificare sursă]

Înalta Autoritate (predecesorul la Comisia Europeană) a fost un corp executiv format din nouă membri care au guvernat comunitatea. Franța, Germania și Italia au numit doi membri fiecare Autoritatii și trei membrii mai mici, fiecare. Acesti opt membri numeau la randul lor, o a noua persoana care sa fie Presedintele Inaltei Autoritati.

In ciuda faptului ca este numit de comun acord de guvernele naționale, acționând împreună, membrii si-au luat angajamentul sa nu reprezinte interesul lor național si au facut un jurământ de a apăra interesele generale ale Comunității în ansamblul său.

Princiupiul inovatiei Autoritatii a fost caracterul său supranațional. Ea a avut o arie largă de competență pentru a asigura ca obiectivele tratatului au fost îndeplinite și că piața comună a funcționat fără probleme. Inalta Autoritatea ar putea emite trei tipuri de instrumente juridice: decizii, legi care au fost în întregime obligatoriu; recomandări, care au avut obiective obligatorii, dar metodele au fost lăsate la latitudinea statelor membre; și de avize, care nu a avut nici o forță juridică.

Până la fuziune în 1967, autoritatea avut cinci președinți, urmat de un președinte interimar pentru ultimele zile.

Realizări și eșecuri[modificare | modificare sursă]

Misiunea sa a fost, in general: de a "contribui la expansiunea economiei, dezvoltarea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea nivelului de trai" a cetățenilor săi. În termeni de cărbune și producția de oțel, Comunitatea a avut un efect redus cu sectoarele, respectiv, a scăzut și a crescut în raport cu tendințele mondiale. Schimburile comerciale dintre membrii a crescut (de zece ori pentru cărbune), care a salvat banii membrilor ", nefiind necesar sa se importe resurse din Statele Unite, în special în cazul în care au existat reduceri într-un singur stat. Înalta Autoritate, de asemenea, a emis 280 de împrumuturi de modernizare a industriei, care a ajutat industria de îmbunătățire a producției și pentru a reduce costurile. La cheltuielile de judecată au fost reduse și mai mult prin eliminarea tarifelor la frontierele.

Printre cele mai importante realizări CECO sunt problemele de bunăstare. Unele mine, de exemplu, au fost de nesustinut fără subvenții guvernamentale. Unii mineri aveau locuințe extrem de sarace. De peste 15 ani sunt finantate 112,500 locuinte pentru muncitori, platindu-se 1.770 dolari americani pentru fiecare apartament, permitandu-le muncitorilor să cumpere o casa pe care altfel nu ar fi putut sa si-o permita. CECO, de asemenea,a plătit jumătate din costurile de la locul de muncă de redistribuire a acelor lucrători care și-au pierdut locul de muncă atunci facilitatile de crabune si otel au inceput sa se inchida. Combinat cu ajutorul pentru redezvoltarea regionala CECO a cheltuit 150 milioane dolari pentru crearea de 100000 de locuri de muncă, o treime din care au fost pentru muncitori din sectorul otelului si carbunelui.

Președinții Înaltei Autorități a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, 1952-1967[modificare | modificare sursă]

Semnat
A intrat în vigoare
Document
1948
1948
Tratatul de la Bruxelles
1951
1952
Tratatul de la
Paris
1954
1955
Tratatul de la Bruxelles modificat
1957
1958
Tratatele de la
Roma
1965
1967
Tratatul de
fuziune
1975
N/A
Concluziile Consiliului European
1985
1985
Acordul de la Schengen
1986
1987
Actul unic european
1992
1993
Tratatul de la
Maastricht
1997
1999
Tratatul de la
Amsterdam
2001
2003
Tratatul de la
Nisa
2007
2009
Tratatul de la
Lisabona
Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif
                         
Cei trei piloni ai Uniunii Europene|:  
Comunitățile Europene:  
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice|Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul a expirat în 2002 Uniunea Europeană (UE)
    Comunitatea Economică Europeană (CEE)
        Regulile Schengen   Comunitatea Europeană (EC)
    TREVI Justiție și afaceri interne (JHA)  
  Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP)
          Cooperarea Politică Europeană (EPC) Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC)
Unconsolidated bodies Uniunea Vest-Europeană (UVE)    
Tratatul a expirat în 2011