Lev Tolstoi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Lev Nikolaevici Tolstoi
„Nu este măreţie acolo unde nu este simplitate.”
Data naşterii:	28 august/9 septembrie 1828 Iasnaia Poliana, Rusia
Data decesului:	7/20 noiembrie 1910 Astapovo, Rusia
Profesiune:	scriitor
Naţionalitate:	rus
Perioadă activă ca scriitor:	1852-1910
Genuri:	roman, nuvelă, teatru
Mişcare literară:	Realism
Operă/e de debut:	„Copilăria”
Influenţe:	Aleksandr Puşkin, Laurence Sterne, Harriet Beecher Stowe, Charles Dickens, Platon, Aristotel, Jean-Jacques Rousseau, Arthur Schopenhauer, Nicolai Vasilievici Gogol, Biblia
A influenţat pe:	Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Jr., Virginia Woolf, Orhan Pamuk, Ludwig Wittgenstein

Lev Nicolaevici Tolstoi^[1] (rusă Лев Никола́евич Толсто́й) (n. 28 august/9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana; d. 7/20 noiembrie 1910, Astapovo) este un important scriitor rus. Lucrările sale Război şi pace şi Anna Karenina au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial.

Efigia lui Lev Nikolaevici Tolstoi a fost imprimată pe o monedă rusească din aur.

Cuprins 1 Tolstoi şi destinul literar 2 L. N. Tolstoi - viaţa şi caracterul 2.1 Copilăria şi adolescenţa 2.2 Tinereţea 2.3 Maturitatea 2.4 Bătrâneţea 2.5 Şfârşitul vieţii 2.6 Înstrăinarea de Biserică şi o înmormântare simplă 3 Primele opere 4 „Război şi pace” şi „Anna Karenina” 5 Ideile filozofice şi estetice. Tolstoismul. 6 Tolstoi şi Dostoievski 6.1 Deşi contemporani, Tolstoi şi Dostoievski nu s-au cunoscut niciodată 6.2 Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare 7 Influenţa lui Tolstoi 8 Tolstoi şi tablourile lui Ilia Repin 9 Opera literară 10 Figuri importante din familia Tolstoi 10.1 Familia Tolstoi în politica Rusiei 10.2 Familia Tolstoi în timpul Războaielor Napoleoniene 10.3 Familia Tolstoi în înalta societate 10.4 Familia Tolstoi în literatura rusă 10.5 Familia Tolstoi în muzică 11 Bibliografie 12 Referinţe 13 Vezi şi 13.1 Opere majore 13.2 Scriitorii cu care Tolstoi a intrat în contact 13.3 Oraşe ce se leagă de amintirea scriitorului 13.3.1 Oraşe occidentale unde a locuit sau pe care le-a vizitat Tolstoi 13.4 Evenimente istorice 14 Legături externe 14.1 Site-uri dedicate lui Lev Tolstoi şi familiei lui 14.2 Lucrări literare, note, comentarii, opinii scrise de Tolstoi 14.3 Biografii şi critică 14.4 Filme

[modifică] Tolstoi şi destinul literar

Opera marelui scriitor rus Lev Nikolaevici Tolstoi este cunoscută şi iubită de întreaga omenire iubitoare de artă şi frumos. Impresia pe care a produs-o în epoca sa, precum şi răsunetul de care s-a bucurat opera lui, l-au situat înca din timpul vieţii pe cele mai înalte culmi ale culturii mondiale.

Gorki scria, referindu-se la talentul lui Tolstoi:

El ne-a povestit despre viaţa rusească aproape tot atât cât întreaga noastră literatură de până la el.

— M. Gorki - Despre L. N. Tolstoi

Lung şi rodnic a fost drumul vieţii şi al creaţiei lui Tolstoi. El a lăsat omenirii o uriaşă moştenire literară care cuprinde printre altele: un roman istorico-psihologic de mari proporţii ("Război şi pace") un roman social de moravuri ("Anna Karenina"), un roman social ("Învierea"), o trilogie autobiografică ("Copilăria", "Adolescenţa", "Tinereţea"), numeroase nuvele şi povestiri ("Cazacii", "Dimineaţa unui moşier", "Moartea lui Ivan Ilici", "După bal", "Hagi Murad" şi altele), drame ("Puterea întunericului", "Roadele instrucţiunii", "Cadavrul viu"), povestiri populare, basme şi istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură ştiinţifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim şi o excepţional de bogată corespondenţă.

Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861 — 1905.

În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenţie realitatea rusă şi a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viaţa poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparţinea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor ţărănimii patriarhale.

[modifică] L. N. Tolstoi - viaţa şi caracterul

În Amintirile sale, Tolstoi îşi rezumă într-o pagină biografia:

[modifică] Copilăria şi adolescenţa

Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul Crimeei) şi scriitoricească. A fost unul dintre cei mai mari scriitori ai Rusiei.

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 la Iasnaia Poliana, gubernia Tula, într-o veche familie de nobili moşieri. Tatăl scriitorului făcea parte din generaţia care a participat la războiul de apărare a patriei împotriva lui Napoleon, din 1812. El s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia în anul 1822, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prinţesă. Mama lui Tolstoi, femeie foarte cultă (cunoştea câteva limbi străine), moare când viitorul scriitor nu împlinise nici încă doi ani.

Tolstoi îşi petrece copilăria la Iasnaia Poliana- moşia mamei sale. Numele aceste localităţi este strâns legat de memoria marelui scriitor, care şi-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.

După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educaţia copiilor (Tolstoi avea trei fraţi mai mari) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul aminteşte deseori cu dragoste şi duioşie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor famililor de nobili înstăriţi, familia lui Tolstoi a încredinţat la început instrucţia copiilor unor guvernori străini, iar mai târziu - profesorilor, tot străini.

În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituţiile de învăţământ superior. În acelaşi an moare tatăl scriitorului şi orfanii sunt luaţi sub tutela contesei Osten-Saken, sora acestuia. Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi şi soţia guvernatorului oraşului Kazan.

În anul 1844, Lev Tolstoi începe să frecventeze cursurile facultăţii de limbi răsăritene la Universitatea din Kazan, însă după un an abandonează studiul limbilor şi se înscrie la facultatea de ştiinţe juridice. În final se întoarce în satul natal înainte de a-şi încheia studiile, descurajat fiind de calitatea slabă a relaţiilor sociale şi academice pe care le avea. Totuşi a reuşit să-şi facă un prieten, pe Dmitri Diakov, cu care mai discuta despre religie, politică şi alte aspecte sociale. În această perioadă a tinereţii el organizează petreceri, este prezent la toate balurile şi se complace în ambianţa fastuoasă a cercurilor aristocratice pe care le frecventa.

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescenţa şi tinereţea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi îşi face debutul în literatură.

Perioada aceasta în care scriitorul este atras de strălucirea lumii mondene, ia sfârşit în scurt timp. Înzestrat cu o natură neobişnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanţa dintre forma strălucitoare şi conţinutul sterp al vieţii aristocraţiei nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicţiile de neîmpăcat dintre fond şi formă şi începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgeşte orizontul cultural. Cunoaşterea vieţii Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale.

[modifică] Tinereţea

În anul 1847, fraţii îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia Iasnaia Poliana, situată la 200 km la sud de Moscova, în apropiere de oraşul Tula. Însufleţit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătăţească viaţa celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş chiar de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înţelegea contradicţiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experienţa relatată în romanul Învierea). Retrăgându-se la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinţei şi artei. În doi ani, Tolstoi reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susţinerii examenelor de candidat la ştiinţe juridice; după primele examene însă, fără vreun motiv deosebit, Tolstoi părăseşte Petersburgul.

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societăţii, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acţiona în Caucaz. Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea "autodesăvârşirii", care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esenţă mistică, religioasă şi, în ultima instanţă - reacţionară. Tot aici îşi începe Tolstoi activitatea lui de scriitor. În anul 1852, el trimite redacţiei revistei "Sovremennik" prima parte a trilogiei autobiografice intitulată "Copilăria". În această perioadă scrie şi povestirile "Incursiunea", "Tăierea pădurii" şi altele, cu subiecte luate din viaţa de campanie.

În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni la Bucureşti. Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldaţii de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegaţiei duse până la sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, uimitoare prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea "Război şi pace" sunt rodul observaţiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. Dealtfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat "Povestiri din Sevastopol" ("Sevastopol în decembrie 1854", "Sevastopol în mai 1855" şi "Sevastopol în august 1855").

În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activităţii beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi la revista "Sovremennik" - devenită tribuna de luptă a democraţilor-revoluţionari. De la "Sovremennik", Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după "ruptura" ce are loc între scriitorii aparţinând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinţilor.^[2]

Tolstoi întreprinde o călătorie în străinătate, în 1857, unde are prilejul să cunoască aspecte din viaţa burgheziei apusene. El vizitează Franţa, Elveţia, Germania şi Italia, după care se reîntoarce la moşia sa de la Iasnaia Poliana.

La 26 de ani scriitorul îşi mărturiseşte cu luciditate caracterul:

[modifică] Maturitatea

Problema centrală a vieţii Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema ţărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma războiului din Crimeea (1854 — 1856), care a arătat şi forţa poporului rus, dar şi gradul de înapoiere economică, socială şi culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desfinţării iobăgiei. Dar dacă democraţii-revoluţionari în frunte cu Cernîşevski, Dobroliubov şi Nekrasov, vedeau eliberarea ţărănimii pe calea revoluţiei ţărăneşti, iar liberalii, aparţinând clasei nobililor, pe care reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în "împăcarea dintre mujic şi moşier". După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise în această perioadă şi în special din povestirea "Dimineaţa unui moşier", mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate faţă de fratele-mujic şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i îmbunătăţi viaţa. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de acord că trebuie înlăturat cu orice preţ, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre ţăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înfiinţează la Iasnaia Poliana o şcoală, pleacă din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei şi se reîntoarce hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-şi un sistem propriu de educaţie liberă, "ce avea la bază metoda conversaţiei libere cu şcolarii". În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înfiinţează revista "Iasnaia Poliana", având drept colaboratori pe învăţătorii şcolilor din împrejurimi. Munca pedagogică îl captivează pe Tolstoi care are prilejul să cunoască îndeaproape copiii de ţărani, înzestraţi cu aptitudini şi talente deosebite. Însă valul frământărilor sociale în ajunul reformei din 1861 îl cuprinde şi pe Tolstoi. În 1861 el este ales arbitru, având obligaţia de a rezolva problemele litigioase dintre mujici şi moşieri. Fiindcă apăra interesele ţăranilor, guvernul ţarist, care începuse să-l suspecteze, a dat ordin jandarmilor să-i percheziţioneze conacul şi şcoala, ceea ce-l determină pe Tolstoi să afirme că va părăsi Rusia pentru totdeauna. Renunţând la acest gând, la 34 de ani, în 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic celebru din acea vreme. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideala: soţia îi administrează moşia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război şi pace”!) şi îi dăruieşte 13 copii. Curând după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială şi de gospodărirea moşiei, şi începe să scrie romanul „Război şi pace”. În 1869, după terminarea marii epopei, Tolstoi şi reia activitatea pedagogică. Preocupat de educaţia poporului, Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare alt roman remarcabil al scriitorului, "Anna Karenina", dramatica şi complexa analiză a vieţii de familie şi sentimentului dragostei.

Timp de 15 ani trăieşte din plin fericirea vieţii de familie, după care începe o perioadă de nelinişte. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează:

Criza acută pe care o traversează îl face să renunţe la avere, transcriind-o pe numele soţiei, să scrie numeroase opere de reformator - asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Caută insistent să cunoască viaţa celor în mizerie. În jurul său se constituie un grup de discipoli: cel mai fanatic dintre aceştia e Certkov; spiritul său malefic va avea o influenţă nocivă, diabolică, asupra scriitorului. Strania întorsătură în viaţa sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. În fond, comportamentul său este plin de contradicţii şi dominat nu numai de sinceritate, ci şi de un mare orgoliu. După apariţia romanulul Învierea, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki şi Cehov îi mai da un oarecare echilibru.

Contactul îndelungat cu ţărănimea, precum şi frământările care au loc după reformă, îl determină pe Tolstoi să se desprindă de clasa sa şi să se apropie din ce în ce mai mult de ţărănimea patriarhală. El începe să propage ideea "reîntoarcerii la viaţa simplă", idee pe care o găsim schiţată şi în nuvela „Cazacii” şi în „Război şi pace”. În „Anna Karenina”, această concepţie capătă un contur mai precis în idealizarea figurii lui Levin. Totuşi, abia în ultima parte a vieţii scriitorului are loc ruptura definitivă cu clasa sa socială, ca urmare a îndelungatului proces de frământări, căutări, şovăieli şi contradicţii. Această cotitură îl face să nege nu numai clasa din care făcea parte, ci şi statul, biserica şi proprietatea. În articolele „În ce constă credinţa mea?”, „Critica teologiei dogmatice”, şi altele, el propaga învăţătura cunoscută sub numele de „tolstoism”, „reacţionară în cel mai exact şi adânc înţeles al acestui cuvânt” - după definiţia lui Lenin.

Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viaţă simplu, luând parte în acelaşi timp la viaţa obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării ţăranilor. Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” şi operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” şi „Roadele instrucţiunii”. Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” şi nuvela "După bal", opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.

[modifică] Bătrâneţea

La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viaţa devine infernală.

În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morţii sale. În acelaşi an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă făţiş biserica). Guvernul ţarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, şi mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile ruseşti s-o poată cuprinde”. Şi într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimile decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenţiei opiniei publice din lumea întreagă.

Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe Tolstoi preocupat de acelaşi frământări şi chinuit de contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violenţă. Credinţa în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei şi scriitorul nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuţii din perioada reacţiunii stolîpiniste de după revoluţia din 1905 şi scrie plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

[modifică] Şfârşitul vieţii

Contrastul dintre viaţa lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viaţă simplă şi liberă.

Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu medicul său D. Makoviţki, într-un vagon de clasa a 3-a, fără a avea o ţintă precisă. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte în tren, se îmbolnăveşte de pneumonie, şi moare la 7 (20 noiembrie) 1910, în mica gară Astapovo.

Tolstoi a fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase beţişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omeniri fericirea.

În timpul Uniunii Sovietice domeniul Iasnaia Poliana a devenit proprietatea statului. În conac şi în şcoala înfiinţată de Tolstoi la Iasnaia Poliana s-au instituit o bibliotecă şi un muzeu care au avut greu de suferit de pe urma invaziei naziste. După război urmele distrugerilor au fost înlăturate şi Iasnaia Poliana a revenit poporului ca loc de reculegere şi de studiu.

În ultima perioadă a vieţii, L. Tolstoi trăieşte o puternică criză morală, care îl face să renunţe la avere, să se apropie de viaţa celor mulţi, să caute sensul existenţei în iubirea de oameni şi - în ciuda măsurilor represive luate de autorităţile ţariste - să protesteze prin scris împotriva abuzurilor şi să ceară reforme pentru îmbunatăţirea sorţii celor asupriţi. În această perioadă scrie romanul „Învierea” şi dramele „Puterea întunericului” şi „Cadavrul viu”. Ca un punct culminant al acestei crize, Lev Tolstoi îşi părăseşte la vârsta de 82 de ani casa şi familia, plecând spre o destinaţie necunoscută. Îşi găseşte moartea într-o staţie de cale ferată, unde boala îl obligase să se oprească.

În cuvinte, care spun mai mult decât ar părea că spun, Gorki îl definea pe Tolstoi:

Un om de omenie: nu mai bun şi nu mai deosebit decât ceilalţi oameni; dar un om care simţea mai puternic, suferea mai mult şi trăia viaţa mai intens decât alţii.

— Gorki, Despre Tolstoi

[modifică] Înstrăinarea de Biserică şi o înmormântare simplă

Sfântul Sinod îl excomunicase pe contele Tolstoi din sânul Bisericii pravoslavnice, interzicând înmormântarea sa religioasă fără o prealabilă căinţă. De la această decizie, exact de la începutul noului secol (al XX-lea), înfruntarea directă dintre excomunicat şi excomunicatori avea să ia proporţii uriaşe, nicicând egalate în Rusia şi în întreaga Europă în epoca modernă. Tolstoi devenise treptat o mare putere comparabilă cu ţarismul şi cu Biserica pravoslavnică. Aceasta încercase să-i înmoaie intransigenţa, să-i smulgă măcar un semn cât de mic, cât de indirect al retractării. Semn refuzat cu obstinaţie. Şi nu numai refuzat. Tolstoi şi-a cunoscut adversarii, de aceea şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a nu fi cumva păcălit într-un moment, când nu s-ar mai fi putut împotrivi. În anul premergător morţii, el declara solemn:

După evadarea de la Iasnaia Poliana şi îmbolnăvirea sa la Astapovo, s-au întreprins ultimile încercări de împăcare. Într-o telegramă a mitropolitului Antonie din Petersburg i se propune întoarcerea în sânul Bisericii. Trimişii Bisericii dau târcoale muribundului pentru a smulge acel mult dorit semn. Unul măcar mimat. Tolstoi moare dârz. După moarte, arhiereul Parfenie, venit special de la Tula, se interesează dacă Tolstoi nu şi-a exprimat cumva dorinţa de a se întoarce la Biserică. Vice-directorul Departamentului Poliţiei, de faţă şi el pentru a preveni eventualele tulburări, anunţă insuccesul lui Parfenie: nimeni din familia scriitorului nu confirmă dorinţa împăcării lui Tolstoi cu Biserica. Ceremonia de doliu este, potrivit prevederilor exprese ale defunctului, dintre cele mai simple cu putinţă. Fără fast, fără forme exterioare, fără vreun tribut plătit înveşmântării ieftine a tainei trecerii. Totul se petrece potrivit scenariului cu grijă elaborat chiar de Tolstoi, căci un formidabil scenariu este şi fuga, şi boala (iniţial o pneumonie, agravată ulterior de atacuri de cord). Dacă Tolstoi ar fi asistat la înmormântarea sa, ar fi fost şi el profund mulţumit. De mujicii veniţi cu miile să-l conducă pe ultimul drum. De înhumarea sa într-un luminiş din pădurea Zakaz, la locul de veci dorit de el.

Dacă plebeul Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una plebee. Primul a fost iertat de Biserică pentru pacatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru pacatele ei.

Camus remarca într-un interviu din 1951:

Există la Tolstoi o înfricoşare şi un tragism fără îndoială mai puţin spectaculoase ca la Dostoievski, dar pe care le găsesc răscolitoare, pentru că i-au fost hărăzite până la capăt: dintre cei doi, Dostoievski a fost totuşi cel care a murit în patul său...

— Albert Camus, într-un interviu despre Tolstoi

[modifică] Primele opere

Într-adevăr, operele lui Tolstoi - una din culmile cele mai înalte ale realismului mondial - nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit mai ales experienţe proprii, prin acele multe situaţii reprezentate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de membri ai familiei sale, de pildă, sau altele care îi exprimă măcar parţial ideile, sentimentele, ori un fragment din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Aspectele materiale exterioare îl interesează foarte puţin, cele etnografice sau pitoreşti aproape deloc. Ceea ce primează la Tolstoi este experienţa personală şi studiul psihologic.

Este chiar cazul primelor sale povestiri („Copilăria”, „Adolescenţa”, „Tinereţea”; „Dimineţile unui moşier” etc.): este observat, într-adevăr, detaliul realist semnificativ, dar este insistent transcrisă şi poezia amintirilor, sau este relatată experienţa socială încercată de scriitor pe moşia sa. În Caucaz, pătruns profund de farmecul naturii (plasticitatea descrierilor de natură prevalează în această primă fază a creaţiei tolstoiene), al vieţii simple şi al oamenilor săi - factori care produc asupra sa efectul unei regenerări spirituale - Tolstoi creeaza figura (un alter-ego al său) protagonistului din povestirea „Cazacii”. O serie de alte povestiri vor fi parcă ilustrări ale ideii rousseauiste despre superioritatea omului natural asupra omului produs al civilizaţiei citadine.

[modifică] „Război şi pace” şi „Anna Karenina”

Fără îndoială că ai citit cărţile lui Tolstoi „Război şi pace” şi „Anna Karenina”. Nu am cunoscut fericire până în vara aceasta, iar acum am sentimentul că am întâlnit perfecţiunea în reprezentarea vieţii omeneşti. Viaţa pare într-adevăr mai puţin reală decât relatarea ei. O veridicitate atât de infailibilă! Impresia produsă mă obsedează aşa cum nu mi s-a mai întâmplat cu nicio lucrare literară până acum.

— William James, într-o scrisoare care Henry James

Operele lui Tolstoi au entuziasmat publicul înca de la data apariţiei.

Este un adevărat leu al literaturii

— Goncearov, la apariţia romanului „Război şi pace”

Turgheniev, cu care Tolstoi nu era în relaţii prea bune, spunea la apariţia romanului „Război şi pace” că:

...sunt aici lucruri pe care în afară de Tolstoi, nimeni în toată Europa nu le-ar putea scrie.

— Turgheniev, despre „Război şi pace”

Între 1863 şi 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război şi pace” (1869) şi „Anna Karenina” (1877). Prima redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon vazută prin prisma destinului câtorva familii ruseşti şi în special prin ochii a două personaje, prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieţii. Cea de-a doua, reprezentând una dintre cele mai măreţe poveşti de dragoste din literatura mondială, ilustrează iubirea adulteră a Annei Karenina şi a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieţii sociale pe care o întrezăreşte în viaţa casnică, alături de ţăranii de pe moşia sa.

La data apariţiei „Annei Karenina”, Dostoievski exclamă:

E o opera de artă perfectă, o carte absolut deosebită de cele ce se publică în Europa.

— F.M. Dostoievski, despre „Anna Karenina”

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial şi al invaziei naziste, Tolstoi a fost autorul cel mai publicat în Rusia, iar pasaje relevante din „Război şi pace” erau afişate pe străzile Moscovei pentru a servi drept pilda de eroism. Deşi atât „Război şi pace”, cât şi Anna Karenina sunt puternic ancorate în spaţiul şi vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci Tolstoi urmăreşte dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei şi naturii umane.

[modifică] Ideile filozofice şi estetice. Tolstoismul.

Spre sfârşitul vieţii, Tolstoi caută din ce în ce mai atent înţelepciunea supremă şi mântuitoare. O caută în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înţelepţi. Frecventa vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creştină. Îi chema în ajutor pe Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Şi dintre cei moderni sau contemporani, îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, „şic”, un Schopenhauer, un Nietzsche, sau ruşii care puteau fi suspectaţi de decadenţă. Citind „Dama de pica” (de Puşkin), exclamă:

Cât priveşte credinţa, Tolstoi a cautat-o şi a implorat-o să i se insufle statornic - recunoscând imediat că nu se poate pătrunde de ea. Era într-o continuă trântă cu Dumnezeul de el inventat, acel Dumnezeu asemănător celui din Vechiul Testament, viguros şi violent, orgolios şi păcătos, parte a lumii clocotitoare din care s-a născut şi pe care a născut-o.

După 1880, Tolstoi scrie o mulţime de broşuri în care îşi expune noile idei asupra religiei, bisericii, artei, şcolii, educaţiei, vieţii, muncii, progresului, patriotismului, guvernului, militarismului, chestiunii agrare etc., scrieri care constituie ceea ce s-a numit „tolstoism”.

Iniţial Tolstoi a fost un raţionalist. Tendinţele raţionaliste l-au ajutat ca scriitor, să prezinte critic aspectele negative ale vieţii ruse. Totodată trebuie amintită şi permanenta sa adeziune la ideile lui J. J. Rousseau.

După 1880 se produce „conversiunea” lui Tolstoi:

Ideea i-o dă spectacolul, intens resimţit de scriitor, al suferinţelor, mizeriei şi nedreptăţii. O situaţie în care nici statul, nici Biserica - forme de constrângere organizată - nu pot aduce remedii.

„Să nu te împotriveşti răului prin forţa” - este lozinca sa, care, implicit, condamnă orice acţiune revoluţionară. În acelaşi timp Tolstoi condamnă proprietatea privată (în special asupra moşiilor), autoritarismul statului şi Bisericii, creştinismul dogmelor şi superstiţiilor, deşi, în ultimă analiză, credinţa sa rămâne mistică, bazată fiind pe iraţionalitatea „conştiinţei” şi pe iluminata „revelaţie”, iar religia sa rămâne egoistă, pentru că nu pretinde neaparat actul caritativ, ci urmăreşte pacea intimă a individului, liniştea sa sufletească.

[modifică] Tolstoi şi Dostoievski

L. N. Tolstoi şi F. M. Dostoievski sunt cu siguranţă cei mai mari şi mai importanţi scriitori ruşi.

[modifică] Deşi contemporani, Tolstoi şi Dostoievski nu s-au cunoscut niciodată

Deşi au fost contemporani, Tolstoi şi Dostoievski n-au avut ocazia să se cunoască, sau nu au vrut, deşi ambii îşi exprimau mereu dorinţa de-al vedea pe celălalt. Două au fost momentele când o întâlnire dintre ei ar fi putut avea loc.

În 1878 la Petersburg stârnise mare vâlvă un ciclu de prelegeri ţinute de filozoful Vladimir Soloviov. Atât Dostoievski cât şi Tolstoi se numărau printre auditori. Tolstoi venise la această conferinţă însoţit de Strahov, personaj care ar fi putut să mijlocească un contact direct între cei doi scriitori, pentru că îi era prieten foarte apropiat şi lui Dostoievski. Însa Tolstoi l-a rugat pe Strahov ca în acea zi să nu-i facă cunoştinţă cu nimeni, astfel încât, cei doi i-au evitat pe prietenii lor.

În Amintirile sale despre F.M. Dostoievski, Anna Dostoievskaia descrie momentul vizitei lui Strahov la ei dupa lecţia ţinută de Soloviov. Strahov este întrebat de Anna Dostoievskaia de ce i-a ocolit la ultima lecţie a lui Soloviov.

-A, a fost o situaţie specială, râse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavostră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. Împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toata lumea. -Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău imi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles, n-aş fi insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata? M-aş fi uitat la el! -Doar îl stiţi din fotografii, râse Nikolai Nikolaievici. -Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl vezi în carne şi oase. Uneori ajunge şi o privire, ca să-ţi rămână în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat! Şi mai târziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-l cunoaştea pe Tolstoi personal.

— Fragment din Amintirile A. Dostoievskaia despre F.M. Dostoievski

Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a dorit să ia cunoştinţă.

A doua întâlnire între cei doi scriitori ar fi putut avea loc o dată cu celebrarea memoriei lui Puskin, la 8 iunie 1880, unde Dostoievski a ţinut un important discurs comemorativ. La aceast eveniment Tolstoi a refuzat să ia parte şi totodată şi Dostoievski a ezitat în a se duce să-l vadă pe Lev Nikolaevici la Iasnaia Poliana.

Drept care între Tolstoi şi Dostoiveski nu a avut loc nici o întâlnire niciodată. Peste puţină vreme, la începutul anului 1881, Dostoievski a murit.

[modifică] Tolstoi despre Dostoievski într-o scrisoare

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea lui Tolstoi faţă de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Iniţial scrisoarea a fost trimisă lui Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soţiei lui F. M. Dostoievski, Anna Grigorevna Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi mulţumeşte lui Tolstoi:

[modifică] Influenţa lui Tolstoi

Faima scriitorului trece repede graniţele Rusiei. I se traduc operele, i se dedică studii, articole, biografii. În Occident opera sa este receptată ca un fel de antidot contra naturalismului francez. Prima scriere critică occidentală care-l popularizează este cartea lui M. de Vogué, „Romancierii ruşi” (1885), care de altminteri a inaugurat o perspectivă în bună măsură falsă, de durată, asupra acestora. Mai târziu Romain Rolland va apărea ca un adevărat „discipol” al lui Tolstoi. Marcel Proust, la un moment dat, îl situează desupra lui Balzac, iar Giovanni Papini îl califica drept:

...ultimul exemplar al rasei geniilor europeni...

— Giovanni Papini, despre Tolstoi

În acelaşi sens, de antidot contra brutalului naturalism, este apreciat Tolstoi şi în Anglia sau în America (M. Arnold, W. Howells) - pentru Henry James scriitorul rus rămânând o:

...uimitoare masă de viaţă, un monstru ataşat de marea sa temă: întreaga viaţă umană...

— Henry James, despre Tolstoi

În Germania (ca şi în Statele Unite), la popularizarea lui Tolstoi a contribuit mult renumitul critic danez Georg Brandes. Thomas Mann îi dedică un eseu, punându-l în paralelă cu Goethe. Cunoscut este şi entuziastul eseu pe care i l-a dedicat Stefan Zweig.

Posteritatea literară a lui Tolstoi poate fi urmărită la Proust sau James Joyce (în legătură cu tehnica monologului interior), la Maeterlinck sau R. M. Rilke (tema autoperfecţionării morale şi a umilinţei), la R. Rolland (în modul cel mai clar), la Anatole France şi B. Shaw (cărora Tolstoi le apare ca un scriitor ciudat), la Galsworthy şi Th. Dreiser (parţial ca viziune asupra societăţii) sau - în domeniul teatrului şi în primul rând prin drama „Puterea întunericului” - în activitatea „Teatrului liber” al lui Antoine.

[modifică] Tolstoi şi tablourile lui Ilia Repin

Ilia Efimovici Repin (5 august 1844 - 29 septembrie 1930), pictor realist ucrainean.

A fost unul dintre cei mai înzestraţi reprezentanţi ai realismului critic din arta rusă. Până în anul 1863 Repin a studiat la Şcoala de desen de pe lângă Societatea de Susţinere a Artiştilor Plastici în clasa lui Ivan Kramskoi. În perioada 1864 — 1871 şi-a continuat studiile la Academia de Arte din Sankt-Petersburg. Fiind bursier al Academiei, în anii 1873 — 1876 lucrează în Italia şi în Franţa. Din anul 1878 Repin devine membru al Asociaţiei Pictorilor Ambulanţi (“Peredvijnicilor”).

Repin este astăzi considerat cel mai important pictor rus, unii critici din Rusia neezitând să vorbească despre „artistul naţional”.

Portretul lui Lev Tolstoi 1887

Portretul lui Lev Tolstoi 1893

Tolstoi la plugărit 1887

Tolstoi în timpul studiului 1891

[modifică] Opera literară

• O confesiune
• Un bob atât de mare ca oul găinii
• Prizonierul din Caucaz
• O scânteie neglijată arde casa

• Anna Karenina
• Copilăria
• Adolescenţa
• Tinereţea
• Moartea lui Ivan Ilici
• Diavolul
• Drumul gol
• Esarhaddon, Regele Asiriei
• Diavolul ispiteşte, dar Dumnezeu suportă
• Fericire de familie
• Părintele Serghei
• Cuponul falsificat
• Dumnezeu vede adevărul dar aşteaptă
• Fiul lui Dumnezeu
• Hagi Murad
• De cât pământ are nevoie un om

• Diavolul şi coaja
• Ivan cel Prost
• Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine
• Sonata Kreuzer
• Fetele mici mai înţelepte decât oamenii
• Stăpân şi slugă
• Păcătosul care regretă
• Învierea
• Cei trei pustnici
• Trei întrebări
• Omul bătrân
• Război şi pace
• Lângă ce trăiesc oamenii
• Unde este dragoste, este Dumnezeu
• Muncă, moarte şi boală
• Cadavrul viu.
• Doi prieteni

[modifică] Figuri importante din familia Tolstoi

Tolstoi sau Tolstoy (Rusă: Толсто́й) a fost una dintre cele mai de seamă familii de nobili din Rusia, descendentă a lui Andrei Haritonovici Tolstoi (poreclit „grasul”), ce şi-a servit ţara sub Vasile al II-lea al Rusiei. „Sălbaticul neam Tolstoi” (aşa cum era cunoscut în înalta societate din Rusia) a lăsat o moştenire semnificativă în politica Rusiei, istoria ei militară, în literatură şi arte.

[modifică] Familia Tolstoi în politica Rusiei

Conform unor legende genealogice mai târzii, Andrei Haritonovici Tolstoi a fost un descendent al unuia Indris ce a fost un om de o foarte distinsă ascendenţă. Indris a venit din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană la Chernigov însoţit de fiii săi Litvinos şi Zimonten şi o forţa de 3000 de oameni.

Familia a ajuns prima dată proeminentă în secolul al XVII-lea, datorită conexiunilor ei cu clanul Miloslavski din care făcea parte prima soţie a ţarului Alexei. Ocolnicul Petre Andreevici Tolstoi a fost cel care a decis norocul familiei, punându-şi serviciile în slujba lui Petru cel Mare. Treptat a câştigat încrederea lui Petru servind ca primul ambasador rus la Constantinopol, şi apoi ca şef al poliţiei secrete. Deşi detestat de contemporani Petre Andreevici Tolstoi primit titlul conte, pentru că şi-a adus contribuţia în asigurarea tronului Ecaterinei I. Mai târziu el s-a ciocnit cu puternicul prinţ Menşikov, i-au fost luate titlurile şi a fost exilat la Solovki. Titlurile şi propietăţiile i-au fost restituite nepoţilor săi 30 de ani mai târziu. Cel mai important politician Tolstoi din secolul al XIX-lea a fost Dimitri Andreevici, care succesiv a fost ministru al educaţiei, ministru de interne şi preşedintele Academiei de Ştiinţe. Este amintit în general pentru faptul ca în timpul activităţii sale, a pus în scenă un program viguros de rusificare în Polonia şi Ucraina.

[modifică] Familia Tolstoi în timpul Războaielor Napoleoniene

Doi membri ai familiei au fost activi în timpul războialor napoleoniene, Contele Petre Alexandrovici (1761 — 1844) ce a servit sub Suvorov în războaiele împotriva Turicei şi a Poloniei. A fost făcut general-adjutant în 1797 şi a fost trimis ambasador la Paris. A încercat să-l convingă pe ţarul Alexandru I să se pregătească de război împotriva Franţei, dar fără prea mare succes. A fost trimis guvernator la Sankt Petersburg şi Kronstadt din 1828 până la moarte.

Alexandru Ivanovici Tolstoi (1770 — 1857) - venit dintr-o ramură colaterală a familiei, a moştenit titlul de conte şi moşiile unchiului său fără copii, ultimul din familia Osterman. S-a distins prima dată în bătălia de la Charnova (1807) unde regimentul său a ţinut în loc timp de 15 ore întreaga armată aflată sub comanda directă a lui Napoleon. Unul dintre cei mai admiraţii generali ai coaliţiei anti-Napoelon, a fost răsplătit pentru curajul său în bătăliile de la Pultusk şi Eylau. La Guttstadt a fost rănit atât de grav încât i-a fost pusă viaţa în periciol. În bătălia de la Borodino, a condus strălucit poziţiile cheie până când a făcut comoţie cerebrală şi a fost scos de pe câmpul de luptă. Osterman-Tolstoi a fost încă o dată rănit în bătălia de la Bautzen dar nu a renunţat la comanda forţele sale. Încoronarea realizărilor lui a fost victoria de la Kulm, care la costat amputarea braţului stâng. Când războiul s-a terminat, el s-a certat cu împăratul, şi-a dat demisia şi şi-a petrecut restul vieţii în Europa.

[modifică] Familia Tolstoi în înalta societate

Contele Feodor Petrovici Tolstoi (1783 — 1873), menţionat cu simpatie de Puşkin, în „Evgheni Oneghin”, a fost unul dintre pictorii şi graficienii la moda ai anilor 1820. Cu toate că a pregătit ilustraţii rafinate pentru „Duşenka” lui Bogdanovici, adevarata lui vocaţie a fost modelarea în ceară şi designul de medalii.

Pe masură ce a orbit a trebuit să renunţe la grafică şi a început să scrie balete şi librete pentru operă. A fost vice-preşedinte al Academiei de Arte în 1828. Multe din lucrările lui pot fi văzute la muzeul rus din Sankt Peterburg.

Contele Feodor Ivanovici Tolstoi (1782 — 1846) a fost un beţiv notoriu, gastronom şi duelist. Se spune că a omorât 11 oameni în dueluri. În 1803 a participat la primul înconjur rusesc al pământului. După ce şi-a tatuat corpul în insulele Marchize şi a corupt întregul echipaj, căpitanul Krusenstern l-a abandonat pe una din insulele Aleutine lângă Kamceatka. La întoarcerea lui în Sankt Peterburg a fost numit „americanul”. A luptat brav în războiul patriotic din 1812, dar şi-a scandalizat familia căsătorindu-se cu o cântăreaţă ţigancă în 1821. Alexandru Griboedov la satirizat în „Haz de necaz”, şi vărul său, Lev Tolstoi la numit un om „extraordinar criminal şi atractiv”- l-a ficţionalizat în „Război şi pace”.

[modifică] Familia Tolstoi în literatura rusă

Mulţi dintre membri familiei Tolstoi şi-au dedicat timpul liber literaturii. Contele Aleksei Konstatinovici (1817 — 1875) a fost curtean dar şi unul dintre cei mai populari poeţi ai Rusiei timpului său. A scris admirabile balade, un roman istoric, câteva versuri licenţioase şi satire publicate sub pseudonimul literar Kozma Prutkov. Contribuţia sa de bază în literatura rusă rămâne o trilogie de drame istorice, modelată după „Boris Godnuov” a lui