Jurnal intim
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jurnalul intim este o specie a genului autobiografic.
Cuprins |
[modifică] Etimologie
Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la rîndul său, descinde din latinescul tîrziu diurnalis. Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există nişte intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica nişte activităţi viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conţine informaţii din domenii foarte diferite ale civilizaţiei umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operaţiuni militare, a unei expediţii, a unei călătorii pe mare(jurnal de bord), a unor cotaţii bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.
O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o înregistrare regulată a activităţilor şi reflecţiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare. În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”, (porţie zilnică) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.
Cuvîntul jurnal are exact aceeaşi rădăcină şi provine din latinescul diurnus = „al zilei, de-a lungul zilei”. În limba engleză, etimonul latinesc este mult mai vizibil.
[modifică] Jurnalul, din antichitate pînă azi
Cele mai vechi jurnale se găsesc în cultura japoneză, unde au existat încă din perioada medievală celebrele cărţi sau caiete de pernă (Makura no soshi, a lui Sei Shonagon este cea mai cunoscută), dar şi jurnale de călătorie răspîndite în China Japonia sau Coreea sunt printre cele mai vechi specimene a acestui tip aparte de scriitură (în limba engleză ele se numesc travel log, jurnale de călătorie). Ultima modă în materie de jurnal este jurnalul care foloseşte drept suport Internetul, cu mare succes după cîte se pare( un asemenea jurnal se numeşte web log sau blog). În lumea occidentală, jurnalele au fost folosite iniţial pentru a înregistra tranzacţii de tip comercial; casele de comerţ sau de export ţineau asemenea registre, unele vechi de cîteva sute de ani. Samuel Pepys este primul autor de jurnal în sens modern, căci jurnalul său este primul în care evenimentele personale ocupă un spaţiu mai mare decît cel consacrat acestor tranzacţii comerciale.Jurnalul ca specie literara a început să înflorească în perioada Renaşterii, cînd importanţa individualului a început să crească. Pe lîngă puterea lor de revelare a personalităţii diaristului, jurnalele au o importanţă enormă prin materialul socio-istoric pe care îl stochează. Journal d'un bourgeois de Paris, ţinut de un preot francez anonim din 1409 pînă în 1431 şi continuat de altcineva pînă în 1449, de exemplu, este de nepreţuit pentru istoricii domniilor lui Carol al VI-lea şi Carol al VII-lea. Aceeaşi atenţie pentru evenimentele istorice caracterizează şi Memorialul afacerilor engleze al avocatului şi omului politic, parlamentarul Bulstrode Whitelocke (1605-75), precum şi jurnalul francezului Marquis de Dangeau (1638-1720), care se întinde din 1684 pînă la moartea acestuia.
[modifică] Terminologie
În limba română, jurnalist (spre exemplu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, titlul celebrului jurnal al lui I. D. Sîrbu, publicat postum) circulă în paralel cu un barbarism, diarist, calchiat din limba franceză şi folosit, între alţii, de Eugen Simion. Este posibil ca acest termen să se extindă şi să devină un termen generic pentru autorul de jurnale. Jurnalele pot fi divizate în linii mari în două categorii: intime şi anecdotice. În prima categorie pot intra jurnalele lui Amiel, Shelley, Benjamin Constant, Lev Tolstoi, Franz Kafka şi André Gide, în cea de-a doua cele ale lui Samuel Pepys, sau Thomas Creevey
[modifică] Funcţia psihologică a jurnalului
Unii autori de jurnale consideră că jurnalul pe care îl ţin e un prieten aparte şi îi dau chiar un nume. Celebra Anna Frank, fetiţa evreică ce a supravieţuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, îşi botezase jurnalul "Kitty". Jurnalele au un efect psihologic foarte puternic şi îi dau autorului senzaţia unui public, a unui spaţiu personal, protector, sau a unui ascultător, chiar dacă în cele mai multe cazuri cel care îl scrie este şi singurul cititor al jurnalului.
Acest mecanism este folosit recent în forme moderne de terapie, unde bolnavilor psihici li se propune şi o formă de terapie cu ajutorul ţinerii unui jurnal. Deşi numărul celor care ţin un jurnal este uriaş, foarte puţine asemenea opere sînt publicate şi mai ales publicabile. Cititorii sînt atraşi ca un magnet de lectura jurnalelor personalităţilor, la baza mecanismului psihologic al cititorilor de jurnale stînd un anumit tersitism, un comportament de paparazzi, o mentalitate de voyeur, o dorinţă de a pătrunde în budoarul unei persoane de geniu politic, literar sau istoric. Ca observaţie generală, cei care scriu un jurnal sunt de obicei şi cititori ai jurnalelor altor scriitori. Cu toate acestea, mai mult de 16.000 de jurnale au fost publicate de la inventarea tiparului şi pînă azi.
[modifică] Jurnalele scriitorilor englezi
Diaristul englez John Evelyn a fost depăşit doar de cel mai prodigios diarist al tuturor timpurilor, Samuel Pepys, al cărui jurnal se întinde de la data de 1 ianuarie 1660 şi durează pînă la 31 mai 1669, înfăţişînd viaţa londoneză, cu teatrele şi viaţa de curte, viaţa familiei sale şi activitatea biroului său naval. În genul acestuia sunt Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, pe care criticul le-a ţinut timp de 54 de ani, probabil cel mai lung jurnal al literaturii române. În secolul al XVIII-lea, un jurnal de un interes emoţional desebit a fost ţinut de Jonathan Swift şi apoi trimis spre Irlanda cu titlul Jurnal pentru Stella (scris între 1710-13; publicat în 1766-68. În acelaşi secol au mai fost scrise jurnalele lui Boswell (de exemplu, A Journal of a Tour to the Hebrides), şi romanul-jurnal al lui Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei. Interesul pentru jurnale a crescut în prima parte a secolului al XIV-lea, perioadă în care au apărut cîteva jurnale mari, inclusiv cel al lui Samuel Pepys.
Lista jurnalelor literare englezeşti ar putea include: cel al lui Sir Walter Scott (publicat în 1890), jurnalul lui Dorothy Wordsworth (publicat postum în 1855), în care era narată influenţa asupra fratelui său William, şi cel al lui Henry Crabb Robinson (1775-1867), publicat în 1869, conţinînd un material auto-biografic în care sînt descrise întîlnirile cu mari personalităţi, printre care figurează Goethe, Schiller, Wordsworth şi Coleridge. Alte jurnale importante ale secolului XIX , scrise de femei, sînt al lui George Eliot şi al reginei Victoria. Publicarea postumă a jurnalului artistei ruse Maria Bashkirtseff (1860-84) a produs senzaţie în 1887, ca şi publicarea jurnalului fraţilor Goncourt, începută în 1888.
[modifică] Jurnalele scriitorilor francezi
Alţi scriitori francezi care au ţinut jurnal sînt Charles Baudelaire, Stendhal, Leon Bloy, Charles Du Bos, Jules Renard şi Alfred de Vigny, Julien Green.
[modifică] Jurnalele din secolul XX
În secolul XX, pe această listă ar putea fi adăugate jurnalele lui Katherine Mansfield (1927), cele două volume ale jurnalului lui André Gide (1939, 1954) şi cele cinci volume ale jurnalului lui Virginia Woolf (1977-84), precum şi jurnalele unor mari scriitori cum ar fi Ernst Jünger, Cesare Pavese, Anäis Nin, Witołd Gombrowicz.
[modifică] Jurnalele scriitorilor români
Între autorii de jurnale intime figurează Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal din literatura română, Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Jeni Acterian, Arşavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Ţepeneag, Mircea Zaciu. Pe lista diariştilor români ar mai putea figura alte nume celebre, precum: Petre Pandrea, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Goma, Nicolae Balotă, Mircea Cărtărescu şi mulţi alţii. Au existat două momente speciale în istoria genului la noi.
Primul autor de jurnal în sens modern a fost criticul Titu Maiorescu, cel care a lăsat un jurnal impresionant care se întinde pe vreo 50 de ani. Al doilea moment fast a fost perioada anilor '30 a secolului XX cînd, în mare parte sub influenţa teoriilor lui André Gide, intelectualii, scriitorii sau filozofii români au început să ţină jurnale. Din această perioadă datează jurnalele lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu, Jeni Acterian, Arşavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Petre Pandrea, etc. Un capitol aparte ar trebui să vizeze Şcoala de la Tîrgovişte, reprezentată prin membrii ei, scriitorii Radu Petrescu, Tudor Ţopa, Mircea Horia Simionescu, care au îmbogăţit această specie literară şi au acordat poeticii jurnalului o atenţie specială. Scriitorii contemporani au dat şi ei atenţie acestei specii, fiind publicate pînă în prezent jurnalele lui Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Ioana Em. Petrescu,Gabriela Melinescu etc.
Cu siguranţă că viitorul ne rezervă încă surprize în privinţa manuscriselor jurnalelor unor personalităţi din viaţa culturală şi literară, întîmpinate întotdeauna cu curiozitate şi bucurie de cititori. Uneori, din pricina faptului că persoanele şi evenimentele descrise în jurnal pot leza imaginea unor indivizi în viaţă, autorii aleg în mod conştient să elimine anumite pasaje din operă, urmînd ca acestea să fie publicate postum, într-o ediţie integrală. Alte asemenea jurnale există, dar autorii lor sunt încâ în viaţă şi, prin intermediul unor clauze testamentare speciale, au amînat data publicării lor la cîteva zeci de ani după dispariţia lor fizică.
[modifică] Teorii ale jurnalului
O bună delimitare teoretică a domeniului poate fi descoperită în studiul teoreticianului francez Phillipe Lejeune, Pactul autobiografic. Astfel, pe lista speciilor literaturii autobiografice propusă de Lejeune, alături de memorii, biografie, roman personal, poem autobiografic, autoportret sau eseu, figurează şi jurnalul intim.
[modifică] Bibliografie
- Mircea Mihăieş, De veghe în oglindă, Bucureşti, 1989
- Mircea Mihăieş, Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea, Iaşi, Editura Polirom, 2006
- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, Editura Univers Enciclopedic, 2001, vol. I fiind intitulat Există o poetică a jurnalului?, vol. II Intimismul european, vol. III, Diarismul românesc
