Învierea (roman)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| „Învierea” | |
.jpg) Coperta uneia dintre primele ediţii (1900) |
|
| Autor | Lev Tolstoi |
|---|---|
| Titlu original | Воскресение (Voscresenie) |
| Ilustrator(i) | L.O. Pasternak |
| Ţară de prima lansare | Rusia |
| Limbă originală | rusă |
| Gen | critică socială, religios |
| Editură | |
| Data publicării | 1900 |
| Număr de pagini | aprox. 500 |
Învierea este un roman scris de Lev Tolstoi, publicat în anul 1900, fiind de asemenea, şi ultimul scris de autor. Cunoaştere vieţii sociale a Rusiei ţariste a devenit pentru Tolstoi una dintre principalele preocupări. Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, când se afla deja în plină glorie literară, el scrie romanul „Învierea”, al cărui fir epic se ţese în jurul lui Nehliudov, nobilul ce-şi caută mântuirea de un păcat al tinereţii şi tânjeşte după o viaţă nouă. În urma publicării acestui roman, Tolstoi va fi excomunicat de către biserică.[1]
Cuprins |
[modifică] Perioada în care Tolstoi a scris romanul
Între anii 1889—1899, Tolstoi scrie cel de-al treilea roman (după Război şi pace şi Anna Karenina), „Învierea”, inspirat din viaţa epocii şi având o tematică profund socială şi politică. Fiind scris într-o epocă de creştere a avântului revoluţionar premergător revoluţiei din 1905, romanul are un ascuţit caracter demascator şi capătă o mare forţă generalizatoare.
.JPG)
Punând în centrul atenţiei autodesăvârşirea Katiuşei şi încercările lui Nehliudov de a începe o viaţă nouă, Tolstoi arată în acelaşi timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în ruină, închisoarea ţaristă şi deţinuţii ei, deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiţia, corupţia aparatului de stat ţarist, într-un cuvânt, demască întreaga orânduire socială şi de stat din Rusia ţaristă. În acţiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit şi vârfurile nobilimii, şi preoţimea, şi funcţionărimea, şi ofiţerimea, şi negustorimea, şi lumea meseriaşilor şi pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluţionari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici,[2] în timp ce faţă de social-democraţi are rezerve şi îşi manifestă chiar dezacordul şi lipsa de înţelegere.
[modifică] Despre roman
Pentru a reda cât mai plastic tabloul vieţii Rusiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Tolstoi foloseşte cu predilecţie contrastul, ca mijloc de expresie artistică. După publicarea romanului este excomunicat din biserică.
Punctul de plecare al „Învierii” este un fapt de cronică judiciară. În cadrele acestui fapt divers, Tolstoi şi-a turnat noile idei, precum şi amintiri, experienţe, remuşcări. Una dintre aventurile erotice marcante trăite de autor a fost transcrisă în „Învierea”. „În tinereţea mea am dus o viaţă foarte stricată, şi două întâmplări mă urmăresc în mod deosebit până azi.” - declară Tolstoi.
Prinţul Nehliudov este numit membru într-o comisie de juraţi, întrunită pentru a judeca şi condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaşte: este chiar Katiuşa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remuşcări, Nehliudov renunţă la moşii şi la viaţa mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obţine graţierea, îi cere, spre a-şi ispăşi greşeala faţă de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar Nehliudov rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei.
Tolstoi a început să lucreze la romanul Învierea la 26 decembrie 1889 şi a lucrat cu unele întreruperi, timp de zece ani, până la 17 decembrie 1899, când l-a finalizat.
[modifică] Ideea povestirii
Ideea de a scrie romanul s-a înfiripat în mintea autorului prin iunie 1887. A.F. Koni, fiind pe atunci în vizită la Iasnaia Poliana, i-a povestit lui Tolstoi următorul caz din practica sa judiciară: un tânăr din înalta societate, proaspăt absolvent al unei şcoli superioare pentru nobili, fiind în vizită la o rudă bogată, a sedus o tânără slujnică. Fata şi-a dat pruncul născut la orfelinat, iar ea, împinsă de mizerie, a ajuns într-o casă de toleranţă. După câtva timp a fost judecată pentru vina de a fi furat bani de la un „oaspete” beat. La proces, printre juraţi se afla şi seducătorul ei de altădată. Soarta fetei l-a impresionat grozav şi el s-a hotărât să-şi răscumpere vina, cerând-o în căsătorie. Relatarea i s-a părut foarte interesanta lui Tolstoi, care l-a sfătuit pe Koni să scrie o povestire pe această temă pentru editura „Posrednik” (Mijlocitorul). La 12 aprilie 1888 Tolstoi îi scrie lui P.M. Biriukov:
„Întreabă-l pe Koni dacă a început să scrie povestirea promisă pentru Posrednik, iar de nu, dacă îmi dă voie mie să folosesc această temă. E şi foarte interesantă, şi necesară.”
În acelaşi an, în mai, Tolstoi îi scrie soţiei sale:
„L-am întrebat pe Koni dacă a scris povestirea şi dacă îmi dă voie să-i folosesc eu tema. E un subiect minunat şi interesant şi mă ispiteşte să scriu.”
Koni s-a învoit să-i cedeze tema lui Tolstoi, lucru pe care i l-a comunicat printr-o scrisoare la 1 iunie 1888. Tolstoi a început să lucreze la roman abia peste un an şi jumătate, la 26 decembrie 1889. Este notat în jurnalul lui: „M-am apucat deodată să scriu povestea lui Koni şi, pare-mi-se, iese binişor.”
[modifică] Geneză
La început „Învierea” fusese concepută ca nuvelă, problema centrală fiind renaşterea morală a eroului. Tolstoi se concentrase mai ales asupra analizei frământărilor sufleteşti ale lui Nehliudov, asupra descrierii vieţii lui şi a mediului în care trăia, făcând din aceasta centrul povestirii. Însemnările din jurnal sau din acea vreme vorbesc despre intenţia lui Tolstoi de a crea o mare operă literară, care să redea noua concepţie despre viaţă a scriitorului, concepţie care l-a dus la o ruptură definitivă cu nobilimea şi la trecerea lui de partea ţărănimii patriarhale. La 25 ianuarie 1891 Tolstoi a notat în jurnalul său:
.JPG)
„Am început să mă gândesc ce bine ar fi să scriu un roman de longue haleine, în lumina concepţiilor mele de astăzi. M-am gândit că aş putea să întrunesc în el toate planurile mele, de a căror neîndeplinire îmi pare rău.”
Gândul despre un roman de mari proporţii concretizându-se treptat, se împletea cu concepţia Învierii.
Lucrând la Învierea, Tolstoi căuta să redea cât mai fidel realitatea, el vizita închisorile, se familiariza cu judecăţile, cu moravurile şi viaţa închisorilor, studia dreptul penal, citea mult despre viaţa deportaţilor. Pe unele date le-a luat din cărţi: N.M. Iadrintev, Comunitatea rusă în închisori şi deportare (1872), D.A. Liniov, Din post în post (1886), L. Melsin, În lumea celor proscrişi (1896) ş.a., pentru a le folosi mai apoi în roman. Tolstoi ţinea seama de îndrumările şi sfaturile juriştilor. Unul dintre ei l-a ajutat să redacteze actul de acuzare, sentinţa judecătorească şi actul cercetării medico-legale a cadavrului Smelkov. Soţia lui Tolstoi îi scria lui V.V. Stasov la 22 februarie 1899:
„Lucrează cu o conştiinciozitate uimitoare. Studiază până şi cele mai mici amănunte din toate domeniile în care îşi plasează eroii nuvelei sale.”
[modifică] Cenzura ţaristă şi critica
Apariţia romanului a avut un imens răsunet social. Reacţiunea politică l-a acuzat pe Tolstoi de a fi subminat principiile de bază ale conducerii de stat şi ale religiei şi l-a îndepărtat din biserică. Criticii burghezi liberali căutau să minimalizeze semnificaţia social-politică a romanului, reducându-l la simpla poveste a lui Nehliudov şi a Katiuşei, atribuind vastelor tablouri sociale doar rolul unui fundal pe care se desfăşoară acţiunea. Presa reacţionară nega valoarea artistică a romanului, văzând în el "un fel de caricatură a orânduirii şi societăţii contemporane".
Anton P. Cehov spune despre Învierea:
„Această lucrare este o minunată operă de artă. Lucrul cel mai puţin interesant îl constituie ceea ce se spune despre relaţiile dintre Nehliudov şi Katiuşa, iar lucrul cel mai interesant îl reprezintă părinţii, generalii, mătuşile, ţăranii, deţinuţii, temnicierii. Scena de la generalul comandant al fortăreţei Sf. Petru şi Pavel, cel care se ocupa cu spiritismul, am citit-o copleşit de emoţie - atât e de izbutită! Dar madame Korceaghina imobilizată în fotoliu, dar mujicul, bărbatului Feodosiei! Acest mujic îşi iubeşte nevasta şi spune despre ea că-i „muiere aprigă”. Aprigă e şi pana lui Tolstoi. Lucrarea însă nu are un final, căci încheierea ei nu poate fi numită final. Să scrii, să scrii, iar apoi să iei şi să pui totul în seama unui text din evanghelie - e din cale afară de teologic.”
Cenzura ţaristă n-a admis romanul spre publicare în forma în care a ieşit din mâna scriitorului.[3] Din 129 de capitole numai 25 au fost publicate fără denaturări, iar trei au fost cu totul eliminate: două capitole închinate serviciului divin din biserica închisorii şi unul vizitei lui Nehliudov la Toporov.
Romanul a înmănuncheat căutările spirituale ale lui Tolstoi şi, totodată, prin forţa lui demascatoare şi ascuţimea lui publicistică, constituie o treaptă nouă în creaţia scriitorului, de fapt o culme a realismului critic în literatura rusă. Învierea a apărut pentru întâia oară în revista Niva, nr. 11 (13 martie) - nr. 52 (25 decembrie) în 1899; a fost publicată în format de carte în 1900.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Bibliografie
- Drimba, Ovidiu (2004). Istoria literaturii universale, Editura Saeculum I.O. şi Vestala, Bucureşti, ISBN 973 9200 44 3
- Literatura clasică rusă, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1956
[modifică] Referinţe
- ^ Editura Adevărul Holding - Colecţia Adevărul, catalog 2008~2009 - Lev Tolstoi
- ^ Narodnicism, mişcare social−politică apărută în Rusia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Această mişcare consideră ţărănimea şi intelectualitatea luminată ca fiind forţele sociale capabile să răstoarne ţarismul şi să instaureze în Rusia o nouă ordine socială.
- ^ Adevărul, aşa cum îl înţelege fiecare. Autor: Valeriu Gherghel - ziaruldeiasi.ro - accesat la25.11.08
[modifică] Legături externe
- ru Învierea
- en eBook gratuit Învierea din Proiectul Gutenberg tradusă de Louise Maude
