Știință

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Știința (din lat. scientia = cunoaștere) se poate referi la:

  • Investigarea sau studiul naturii prin observație și raționament
  • Suma tuturor cunoștințelor acumulate în urma acestei cercetări
  • Matematica, studiile cantităților și ordinilor, sunt denumite deseori știință sau științe, însă rezultatele cercetării matematice, cunoscute ca teoreme, sunt obținute din derivații logice care presupun mai degrabă sisteme axiomatice decât o combinație între observație și raționament. Multe metode matematice au o utilitate fundamentală în științele empirice, ale căror fructe sunt ipotezele și teoriile.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, știința este „un ansamblu sistematic de cunoștințe despre natură, societate și gândire; ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii”.[1]

Majoritatea oamenilor de știință consideră că investigația științifică este cea care corespunde metodei științifice, un proces al cărui scop este evaluarea cunoștințelor empirice. În sens mai larg, cuvântul știință deseori descrie orice domeniu de studiu sistematic sau cunoștințele căpătate în urma acestui studiu. Acest articol se concentrează pe definiția cu sens mai restrâns.

Domeniile științifice se clasifică de-a lungul a două mari dimensiuni:

Modelul Bohr al atomului, precum multe alte idei din istoria științei, a fost inițial confirmat iar apoi s-a dovedit a fi parțial fals prin experimentare.

Ce este știința?[modificare | modificare sursă]

Există diferite înțelesuri ale "științei".

Potrivit empirismului, teoriile științifice sunt obiective, verificabile empiric, și sunt predicții ale rezultatelor empirice care pot fi confirmate sau infirmate prin falsificabilitate.

În contrast cu aceasta, realismul științific definește știința în termeni ontologici: știința încearcă să identifice fenomene și entități, forțele care le cauzează, mecanismele prin care ele exercită aceste forțe, și sursele acelor forțe în sensul structuriilor interne ale acestor fenomene și entități.

Chiar și în tradiția empirică, trebuie să fim atenți asupra faptului că predicția se referă la rezultatul unui experiment sau studiu, mai degrabă decât a prezice viitorul. De exemplu, afirmația "un paleontolog poate face predicții în legătură cu descoperirea unui anume tip de dinozaur" corespunde folosirii empirice a predicției. Pe de altă parte, științe ca geologia și meteorologia nu trebuie neapărat să fie capabile să facă predicții exacte despre cutremure sau vreme pentru ca să poată fi considerate drept științe. Filozoful empiric Karl Popper a afirmat că unele confirmări ale ipotezelor sunt imposibile și prin urmare ipotezele științifice pot fi doar falsificate.

Pozitivismul, o formă a empirismului, vede știința, așa cum aceasta este definită de empirism, ca mijloc de a regla afacerile umane. Datorită afilierii lor strânse, termenii "pozitivism" și "empirism" sunt deseori folosiți ca sinonime. Iată însă ce li se reproșează:

  • Willard Van Orman Quine a demonstrat imposibilitatea unui limbaj de observare independent de teorie, așa că noțiunea însăși de a testa teoriile prin experimente este problematică.
  • Observațiile sunt întotdeauna "încărcate cu teorii". Thomas Kuhn a afirmat că știința întotdeauna implică "paradigme", seturi de ipoteze, reguli, practici etc. și că trecerea de la o paradigmă la alta de obicei nu presupune verificarea sau falsificarea teoriilor științifice. Mai mult, în contrast cu modelul empiric, este de părere că știința nu a evoluat în mod istoric, ca acumulare continuă de date.

Pentru mai multe informații, vezi Teoriile și sociologia istoriei științei.

Știința îi ajută pe oameni să afle mai mult despre viețile lor și contribuie la dezvoltarea societății.

Metoda științifică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Metodă științifică

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" și "lege fizică" au în știință alte înțelesuri decât în limbajul uzual. Oamenii de știință folosesc termenul de "model" pentru a exprima descrierea a ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicții care pot fi testate prin experiment sau observație. O ipoteză este o afirmație care ori (încă) nu a fost nici confirmată nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare științifică bazată pe observații empirice.

Cuvântul teorie este înțeles greșit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei care nu se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de știință de obicei folosesc acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A spune "mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a gravitației universale este un corp de idei care permit unui om de știință să explice de ce mărul a căzut și să facă prognoze privind alte obiecte căzătoare.

Orice teorie foarte fructuoasă care a supraviețut timpului și care are o cantitate copleșitoare de dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens științific. Unele modele acceptate universal, precum teoria heliocentrică și teoria atomică au supraviețuit testării empirice riguroase fără a fi contrazise, totuși nu este exclus ca într-o zi să fie infirmate. Teorii mai noi, precum teoria stringurilor pot oferi idei promițătoare, dar încă trebuie să treacă prin același proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de știință niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de o dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi a fi imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supraviețuit experimentelor care implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere fatță de câmpuri gravitaționale puternice. În afara acestor condiții, Legea lui Newton rămâne un model excelent de de mișcare și gravitație. Pentru că relativitatea generală oferă explicații pentru toate fenomenele descrise de mecanica newtoniană, este privită ca o teorie superioară.

Știința este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștințe. Obiectivul metodei științifice este de a porni de la una sau mai multe ipoteze și a dezvolta o teorie validă.

Criterii pentru cercetarea științifică[modificare | modificare sursă]

  1. Știința nu este dogmatică. Se deosebește de religie prin faptul că nu are pretenția de a fi în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării științifice sunt falsificabile, adică poate fi testată și verificată validitatea lor. Dar afirmațiile religioase nu pot fi falsificate din start, pentru că nu pot fi cercetate. De asemenea, falsificabilitate înseamnă că teoria trebuie să includă și condițiile în care s-ar putea să nu fie adevărată. Afirmațiile religioase însă nu admit că ar putea exista condiții în care validitatea lor ar putea fi pusă sub semnul întrebării.
  2. Rezultatele cercetării științifice sunt documentate minuțios. Pentru aceasta există standarde, care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o anume concluzie. Aici este importantă și publicarea tuturor surselor folosite și luarea în considerare a nivelului actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin comparabile, la fel precum progresul însuși în disciplina respectivă. Lucrările de cercetare fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecționează teoriile existente.
  3. Un principiu important este interogația sceptică în sensul unei atitudini critice față de rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștințele științifice se deosebesc de cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciție subtile sau fățișe și interogația critică este cel puțin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în principiu confirmate sau infirmate de către oricine cu ajutorul rațiunii și experienței proprii. La fel se diferențiază cunoștințele științifice de cele cu caracter de revelație. Revelația, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nu este accesibilă celorlalți și astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

Procesul cunoașterii științifice[modificare | modificare sursă]

Acesta este un model ideal (în unele științe numai o parte din pașii de mai jos pot fi parcurși și deseori cunoștințele sunt dobândite în alt mod, inclusiv prin hazard):

Acest model este valabil doar pentru disciplinele unde se lucrează analitic. Pentru științele istorico-hermeneutice sunt valabile alte principii.

Criteriile teoriei științifice[modificare | modificare sursă]

  • Lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise
  • Consistență internă: lipsă de contradicții în cadrul teoriei
  • Consistență externă: lipsă de contradicții cu alte teorii recunoscute
  • Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate
  • Testabilitate empirică
  • Explicație eficientă
  • Falsificabilitate: o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmațiile să poată fi infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment nu pot fi considerate științifice

Criteriile experimentului științific[modificare | modificare sursă]

  • Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv, dacă cercetători diferiți, în condiții identice, ajung la aceleași rezultate finale.
  • Fidelitate (reliabilitate):Un experiment este reliabil, dacă în aceleași condiții, în repetate rânduri, duce la rezultate identice, deci se poate repeta.
  • Validitate (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură într-adevăr măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite ca alte caracteristici, care nu sunt măsurate, să nu influențeze rezultatul. Totuși, asta înseamnă o standardizare foarte riguroasă a condițiilor în care are loc experimentul. Aceasta însă poate să influențeze negativ valabilitatea. Dacă de exemplu, în cadrul unui experiment cu animale controlat riguros, anumite tipare de comportament trebuie să fie măsurate prin tratamentul A, se poate că acel tipar de comportament a fost cauzat nu de tratamentul respectiv, ci de circumstanțe (cușcă mică, plictisitoare etc.).
  • Standardizare și comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci sunt comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigura repetabilitatea și verificarea unui experiment, regulile de evaluare a experimentului trebuie să rămână cât mai simple posibil.

Filozofia științei[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Filozofia științei

Efectivitatea științei a făcut-o un subiect al interogației filozofice. Filozofia științei încearcă să înțeleagă natura și justificarea cunoașterii științifice și a implicațiilor sale etice. S-a dovedit a fi dificil dea folosi metoda științifică pentru a distinge între știință și non-știință.

Francis Bacon este considerat a fi întemeietorul metodei științifice moderne. În secolul XX, Karl Popper a introdus un curent radical în teoria științei, numit raționalism critic. Criteriul falsificabilității (infirmabilității), formulat inițial de Popper, a devenit larg acceptat ca criteriu care desparte știința de pseudoștiință respectiv religie. A fost numit de către critici și falsificaționism.

Dar falsificabilitatea nu a putut evita critica, mai ales din partea lui T. S. Kuhn, ducând la perspective noi asupra științei. Deși principiul falsificabilității propus de Popper este util pentru a deosebi discipline științifice autentice de pseudo-științe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor științifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al științelor. Mai degrabă, cunoașterea științifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale și formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, și pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicție (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenționate și au loc în cursul proceselor științifice obișnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (și nu depinde de direcția de propagare) într-un experiment desfășurat de către Michelson și Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii față de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicție cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepției Eterului și la formularea teoriei relativității speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluției științei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluții în care "paradigma" științei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în "Structura revoluțiilor științifice" (1962).

Imre Lakatos a considerat știința drept urmărirea unor programe de cercetare complexe. Joseph D. Sneed a dezvoltat structuralismul epistemogic.

T. S. Kuhn și Paul Feyerabend au încercat să demonstreze, cu metode istorice și sociologice, că cercetarea științifică decurge altfel decât cum afirmă raționalismus critic al lui Popper sau cum afirmă criticii lui Popper. Astfel, savanții, în faza obișnuită a cercetării lor, nu urmăresc să verifice afirmațiile fundamentale ale teoriilor lor, ci cercetează în cadrul unei paradigme sau program de cercetare neverificat, care le arată căi de a rezolva acele necunoscute care sunt conținute în paradigmă. Paradigma sau programul de cercetare nu sunt disponibile în cadrul acestei faze ordinare a cercetării, deci constă din presupuneri inițiale care de fapt nici măcar nu pot fi falsificate. Conform lui Imre Lakatos, asta nici nu este necesar, întrucât funcția ei principală constă mai degrabă în a stabili "structura" unei teorii și nue este nevoie decât ca aceste presupuneri inițiale să fie lărgite prin presupuneri suplimentare falsificabile, pentru a ajunge la o teorie completă falsificabilă. "Structura revoluțiilor științifice" a lui Kuhn, metodologia programelor de cercetare științtifică a lui Lakatos și teoria anarhică a cunoașterii dezvoltată de Feyerabend sunt de asemenea premise ale cercetării științifice moderne (Karin Knorr-Cetina, Bruno Latour), care urmărește să cerceteze comportamentul de cercetare real al savanților în laborator și în afara lui. Astfel, datele obținute prin această observare și analiză contrazic vehement presupunerile științifico-teoretice clasice ale lui Popper sau ale Cercului vienez despre natura cercetării științifice.

Constructivismul merge mai departe și respinge teza falsificaționismului, potrivit căreia modificările în curs de desfășurare ale tezelor falsificate duc la o apropiere asimptotică către realitate.

Relativismul consideră paradigmele științifice drept o chestiune de credință, aceste paradigme putând fi considerate adevărate sau false doar în cadrul unei anume culturi și epoci.

Pe lângă acestea s-a dezvoltat în ultimele două decenii - pornind din SUA - o cercetare "științifică" categoric neobiectivă, conform căreia știința nu are doar rol descriptiv și explicativ, ci și un rol de modificare a raporturilor politice. Aici sunt incluse domenii de cercetare care s-au dovedit a fi feministe. Conceptul clasic al științei, subordonat obiectivității și neutralității, este dicreditat ca fiind androcentric: se arată în ce măsură fiecare știință este impregnată de oameni și obiectivele, respectiv valorile lor.

Etica științei[modificare | modificare sursă]

Vezi articolul principal: Etica științei

Critică și conflicte[modificare | modificare sursă]

"Turnul de fildeș"[modificare | modificare sursă]

Știința este criticată pe motiv că se retrage într-un "turn de fildeș". Criticii consideră știința o construcție mentală greu de înțeles, accesibilă doar celor inițiați în "tainele" sale. Astfel, în cadrul științelor naturii, obstacolul îl reprezintă matematica, în cazul celor sociale, o terminologie incomprehensibilă. Deși mulția oameni se interesează de probleme științifice și rezultate ale cercetării științifice scrise în limbaj accesibil tuturora, cercetarea științifică în sine este considerată ca greu de pătruns. Criticii îi consideră pe savanții ori raționaliștii care dezvoltă modele complicate fără legătură cu experiența (empirie), ori drept credincioși bigoți în știință dominați de scepticism, ori drept birocrați ai unui aparat științific uriaș, sau drept servitori ai statului sau ai firmelor.

Fiabilitatea științei și înșelăciunea[modificare | modificare sursă]

O altă formă a criticii științei o reprezintă folosirea științei drept surogat pentru religie (scientism), caracterizat prin credința în legile naturii. Teoriile științifice care potrivit conceptului modern al științei pot fi falsificate (verificate) sunt văzute ca certitudini care nu pot fi puse la îndoială. Savanții sunt criticați deoarece "văd" lumea doar prin prisma teoriilor lor favorite. Observațiile care nu par a fi concordante cu acestea sunt neglijate; în cazuri extreme, aceasta ducând la violări grave ale codului de cercetare științifică, doar pentru a-și apăra propriile teorii. Astfel s-ar putea explica și încetineala cu care sunt recunoscute noi paradigme științifice. De asemenea, cei care se orientează după știință sunt criticați pentru că se orientează orbește spre autoritatea științifică, temându-se să cereceteze cu minuțiozitate subiectul respectiv.

Știința și religia[modificare | modificare sursă]

Datorită conflictului dintre rezultatele cercetării științifice și dogmele religioase, de-a lungul secolelor știința a fost criticată cu înverșunare (și încă este).

În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul, privind compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de negarea de către Galileo Galilei a dogmei geocentrice.

Științele sociale au fost de asemenea ținta unor atacuri din pricina faptului că textele care au fost reinterpretate (pe fondul găsirii unor noi surse sau a descoperirii de greșeli de traducere) contrazic versiunile acceptate dogmatic.

Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioșii (de exemplu fundametaliștii islamici sau creștini păstrează o interpretare strict mot à mot a textelor biblice.

Metoda științifică acceptă în mare parte alte forme de critică adusă la adresa ei. Astfel, în domeniul filozofico-religios sunt cerute excepții de la regulile experimentării și ale falsificabilității sau noțiuni de bază sunt definite altfel.

În încercarea de a soluționa aceste conflicte se susține adesea că afirmațiile științifice și cele religioase vizează domenii diferite ale existenței sau experienței umane. În acest context, teoria creației din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi și exegeza și hermeneutica biblică).

Un alt punct de conflict între știință și religie se datorează relativei neutralități sau chiar indiferențe morale a discursului științific; această atitudine derivă din însăși obligația obiectivității (în determinarea cauzalităților, de ex.) și a limitării la descriere sistematică înaintea oricărei tentative de judecată (în științele omului gen antropologie, de ex., conceptul și practica relativismului cultural s-au dovedit extrem de fertile, arătând că foarte des nu există o veritabilă judecată justă fără o înțelegere prealabilă obținută prin adoptarea (măcar) provizorie a punctului de vedere intern individului sau grupului uman studiat), în timp ce religia are aproape întotdeauna în centrul mesajului ei o morală explicită. Cazul jenant al savanților evoluționiști din cercul si chiar din familia lui Charles Darwin (Leonard și George), ca și a numeroșilor și importanților adepți ai teoriei lui "a evoluției" care au fost prea des la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX fervenți adepți ai "eugenismului negativ" (adică al programelor dedicate nu ameliorării speciei umane prin măsuri gen igienă de masă, alimentație de calitate și medicină (acesta este "eugenism pozitiv", un program care de altfel era susținut în Vest și de către de Biserica Catolică)), ci prin "selecție negativă" (darwinism social), anume eliminarea de către comunitate sau stat a celor slabi sau săraci, bolnavi psihici sau infractori, văzuți toți de către adepții ideilor de "igienă rasială" ca purtători ai stigmatului genetic (și deci transmisibil) al deficienței lor), este un exemplu nefericit de astfel derapaj moral periculos, în care nu numai că multe dintre credințele acestor savanți au fost ulterior infirmate de știință, dar aceste convingeri derivate dintr-o știință de abia aflată la primii ei pași, au făcut pentru un timp ca o parte din știință să alunece din sănătoasa neutralitate sau indiferență morală în imoralitate-pur-și-simplu.

Matematica și metoda științifică[modificare | modificare sursă]

Matematica este esențială pentru multe științe. Cea mai importantă funcție a matematicii în știință este rolul pe care îl joacă în exprimarea modelelor științifice. Procesele de observație și grupare a rezultatelor experimentelor, creearea de ipoteze și previziuni de cele mai multe ori au nevoie de modele matematice. Ramurile matematice cel mai des folosite în știință includ calculul și statistica, deși aproape orice ramură a matematicii are aplicații, chiar și domenii "pure" cum ar fi teoria numerelor și topologie. Matematică se întâlnește cel mai des în fizică, mai puțin în chimie, biologie și unele științe sociale.

Unii gânditori consideră matematicienii ca fiind oameni de știință, iar experimentele fizice ca neimportante iar dovezile matematice ca echivalente cu experimentele. Alții nu privesc matematica drept știință, întrucât nu necesită teste experimentale ale teoriilor și ipotezelor sale. În fiecare caz, faptul că matematica este o unealtă așa de utilă pentru descrierea universului este un aspect central al filozofiei matematicii.

Vezi: Eugene Wigner, The Unreasonable Effectiveness of Mathematics in the Natural Sciences.

Richard Feynman a afirmat: "Matematica nu este reală, dar o simțim a fi reală. Unde este acest loc?"

Bertrand Russell avea o definiție favorită a matematicii: "disciplina unde niciodată nu știm despre ce vorbim nici dacă ceea ce spunem este adevărat"

Scopurile științei[modificare | modificare sursă]

În ciuda credinței populare, scopul științei nu este de a oferi răspunsuri la toate întrebările. Scopul științelor naturii este de a da răspunsuri doar la problemele care țin de realitatea fizică. De asemenea, știința nu poate să se ocupe de toate întrebările posibile, așa că devine importantă selectarea lor. Știința nu poate oferi adevăruri absolute. Mai degrabă, științele naturii adeseori testează ipoteze referitoare la unele aspecte ale lumii fizice, iar când este necesar le revizuie sau înlocuiesc prin noi observații sau date.

Potrivit empirismului, știința nu face afirmații despre cum "este" de fapt natura; știința poate doar să facă concluzii despre observațiile noastre asupra naturii. Atât oamenii de știință cât și cei care acceptă știința cred, și mai important, se comportă, ca și cum natura "este" așa cum știința pretinde a fi. Totuși, aceasta este doar o problemă dacă acceptăm noțuinea empirică a științei.

Știința nu este o sursă de judecăți de valoare obective, deși poate să ofere răspunsuri în probleme de etică și politică publică arătând care sunt consecințele probabile ale anumitor acțiuni. Ceea ce unii derivă din cea mai rațională ipoteză științifică în alte domenii de interes nu este o chestiune științifică, iar metoda științifică nu oferă nici un fel de sprijin celor care intenționează așa ceva. Totuși, justificarea sau infirmarea științifică este pretinsă pentru multe lucruri. Desigur, judecățile de valoare sunt intrinseci științei înseși. De exemplu, știința prețuiește adevărul și cunoașterea.

Scpoul științei pentru societate și oameni este de a produce modele utile ale realității. Se spune că este practic imposibil de a face inferențe din simțurile umane pentru a descrie ceea ce de fapt "este". Pe de altă parte, știința poate face previziuni bazate pe observații. Aceste prognoze de multe ori sunt foarte utile societății sau individului care le folosește. De exemplu, fizica newtoniană iar în cazuri mai extreme teoria relativității ne permit să prezicem fenomen de la efectul pe care o minge de biliard în mișcare îl are asupra altei mingi până la traiectoriile nevetelor spațiale și ale sateliților. Științele sociale ne permit să prezicem (deocamdată cu exactitate restrânsă) lucruri precum turbulențe economice și de asemenea să înțelegem mai bine comportamentul uman și să producem modele utile ale societății și să abordăm mai empiric politicile guvernamentale. Împreună, chimia și biologia au transformat capacitatea noastră de a folosi și prezice reacții și scenarii chimice și biologice. În ultimul timp, aceste discpline științifice separate sunt folosite în conjuncție pentru a produce modele și unelte mai eficace.

Pe scurt, știința produce modele utile care ne permit să facem deseori prognoze utile. Știința încearcă să descrie ceea ce este, dar evită să determine ceea ce este (care de fapt nici nu este posibil). Știința este o unealtă utilă...Este un corp de cunoștințe în creștere care ne permite să folosim mai eficient mediul înconjurător și să evoluăm, să ne adaptăm mai bine ca întreg social dar și independent.

Individualismul este o prezumție tacită care stă la baza majorității perspectivelor empirice ale științei care privesc știința ca și cum ar fi o chestiune a unui singur individ care confruntă natura, testând și prezicând ipoteze. De fapt, știința este întotdeauna o activitate colectivă desfășurată de o comunitate științifică. Aceasta poate fi demosntrată în mai multe feluri, poate cel mai fundamental fiind acela că rezultatele cercetării științifice trebuie să fie comunicate prin limbaj. Astfel, valorile comunității științifice transcend știința pe care acestea o produc.

Clasificarea științelor[modificare | modificare sursă]

Nu există o clasificare a științelor universal acceptată; această clasificare depinde de de multe aspecte. Prin urmare, există diferite sistematici (vezi de exemplu Sistemul decimal Dewey). Mai demult era vorba despre Copacul cunoașterii, precum și despre împărțirea în diferite discipline în contrast cu știința universală (de exemplu filozofia).

Multe discipline reprezintă o combinație între diferite domenii de cercetare și astfel nu pot încadra exact într-o clasificare. De exemplu informatica economică, care este reunește segmente din informatică, matematică, științe economice și științele comunicării.

Literatură[modificare | modificare sursă]

(Text online în germană)

  • Helmut Seiffert: Einführung in die Wissenschaftstheorie.
  • Karl R. Popper: Logica cercetării
  • Thomas Kuhn: Structura revoluțiilor științifice.
  • Ludwik Fleck: Entstehung und Entwicklung einer wissenschaftlichen Tatsache
  • Paul Feyerabend: Wider den Methodenzwang. Entwurf einer anarchistischen Erkenntnistheorie
  • Florian Keisinger et al. (ed.): Wozu Geisteswissenschaften? Kontroverse Argumente für eine überfällige Debatte
  • Mario Bunge: Scientific Research vol. I + II

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Controversă
Istorie
Filozofie

Manuale[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Știință.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Știință

Știri și articole[modificare | modificare sursă]

Știri
Articole

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Legături suplimentare[modificare | modificare sursă]