Platon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Filozofi greci
Grecia clasică
Platon
Platon
Nume - Πλάτων, Plátōn
Naștere - c. 427 î.Hr.
Deces - c. 347 î.Hr.
Școală/tradiție -
Interese principale
{{{interese_principale}}}
Idei importante
Teoria formelor, Idealismul platonician
Influențe A influențat
Socrate, Homer, Hesiod, Aristofan, Esop, Heraclit, Parmenide, Protagora, Anaxagora, Pitagora, Orfism

Platonism, Neoplatonism, Aristotel, Augustin, Neoplatonism, Cicero, Plutarh, Stoicism, Anselm, Machiavelli, Descartes, Hobbes, Leibniz, Mill, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, Arendt, Gadamer, Russell

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naștere al său era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între democrați și aristocrați.

La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbușit și s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.Hr.) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezența lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiție spune că Dionysios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l-au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d.Hr., la ordinul împăratului Iustinian.

După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a-l influența pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate, proiectul eșuează definitiv. S-a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).

Opera[modificare | modificare sursă]

Este cel dintâi filosof de la care au rămas scrieri complete: 35 de dialoguri și 13 scrisori (dintre care doar una, a șaptea, pare a fi autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuția dintre mai mulți interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal. Lewis Campbell a fost primul cercetător care a demonstrat prin studiul stilometric că dialogurile Philebos, Critias, Legile, Timaios și Omul politic pot fi grupate și sunt clar distinse de Parmenides, Phaidros, Republica și Theaitetos. Studiile recente demonstrează imposibilitatea stabilirii ordinii cronologice a dialogurilor, care tradițional sunt grupate după criterii tematice și încearcă să urmărească o evoluție a gândirii lui Platon. Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decât în linii mari.

Dialoguri de tinerețe[modificare | modificare sursă]

Aceste dialoguri sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă cea mai veridică sursă despre personalitatea și filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică (prietenia, pietatea) cu un prieten sau cu cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii săi înțeleg că cunoștințele lor sunt superficiale și nu sunt adevărate.

Dialoguri de tranziție[modificare | modificare sursă]

În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință. Aceste idei probabil aparțineau lui Socrate, dar sunt preluate de Platon și ulterior elaborate. Specifice acestui grup de dialoguri sunt ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiție, și cunoștințe. Pentru prima dată, Platon exprimă ideea că cunoștințele vin din înțelegea formelor (sau esențelor) neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”.

Dialoguri de maturitate[modificare | modificare sursă]

Dialoguri de bătrânețe[modificare | modificare sursă]

Doctrina[modificare | modificare sursă]

Platon şi Aristotel, de Rafael

Dialectica[modificare | modificare sursă]

Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii adevărate (episteme); procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în cunoașterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul peșterii este o imagine alegorică a lumii și a modului cum poate fi cunoscută.

Metafizica[modificare | modificare sursă]

Platonismul este un termen folosit de savanți pentru a se referi la consecințele intelectuale ale negării realității lumii materiale. În unele dialoguri, cel mai remarcabil, în Republica, Socrate inversează intuiția oamenilor despre ce se poate cunoaște și ce este realitate. În timp ce toți oamenii acceptă realitatea obiectelor, care sunt perceptibile simțurilor lor, Socrate are o atitudine disprețuitoare față de oamenii, care cred că pentru a deveni reale lucrurile trebuie să fie palpabile. În Theaetetus, el îi numește „eu mousoi: ad literam «fericiți fără muze»”(Theaetetus 156a). Cu alte cuvinte, acești oameni trăiesc fără inspirația divină, care îi dă lui, și altor oameni ca el, accesul la înțelesuri superioare despre realitate.

Ideea lui Socrate, că realitatea nu este disponibilă celor ce folosesc simțurile, a creat divergențe cu locuitorii Atenei și cu simțul comun. Socrate credea că cel care vede cu ochii este orb, și această idee este cel mai des amintită în legătură cu alegoria peșterii. Alegoria peșterii (Republica 7. 514a) este o asemănare paradoxală prin care Socrate argumentează că lumea invizibilă este cea mai inteligibilă („noeton”) și că lumea vizibilă („(h)oraton”) este cel mai puțin posibilă pentru cunoaștere, și cea mai obscură.

Teoria ideilor[modificare | modificare sursă]

Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon, Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.

Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.

Ideile se caracterizează prin:

  • Desemnează o existență absolută (sunt simple)
  • Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
  • Reprezintă o existență eternă
  • Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
  • Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)

Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă („methexis”) la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.

„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):

  • simboluri:
    • peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);
    • întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;
    • lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;
    • focul — lumina cunoașterii;
    • umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);
    • corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate („orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră — drumul inițiatic spre cunoașterea esențială, cunoașterea prin intelectul analitic;
    • contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoașterea adevărată prin intelect și rațiune)
    • Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.

Teoria formelor[modificare | modificare sursă]

„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu este una reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noțiunea de universalii. Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

Statul ideal[modificare | modificare sursă]

  • Este statul în care domnește dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcția sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuții rațiunii (înțelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuții părții pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestrați cu posibilitatea practicării virtuții corespunzătoare părții apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Există astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înțelepții, militarii, respectiv agricultorii și meșteșugarii.
    O altă condiție a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip uman a acelor activități care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor.

Scopul statului este realizarea binelui tuturor:

  • Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părți ale sufletului: clasa meșteșugarilor (demiurgii) corespunde părții apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părții pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înțelepții) corespunde părții raționale.
  • Comunismul aristocratic — luptătorii și conducătorii, pentru a nu fi ispitiți de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuților lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăți, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii).
  • Femeile au aceleași drepturi și obligații ca și bărbații.
  • Este o aristocrație a rațiunii, înțeleasă de unii exegeți drept teocrație laică, deși statul rațiunii și a contemplării Ideilor la Platon are și un sens religios.
  • Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători și conducători, iar apărătorii se ocupă numai de siguranța statului.
  • Formele degenerate (imperfecte) ale statului:
    • timocrația — conducerea de către soldați
    • oligarhia — conducerea exercitată de cei bogați
    • democrația — conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranța — înțeleasă de cei ignoranți drept gândire liberă, promovarea scopurilor personale, egalitatea — cu sensul de părăsire a oikeiopragiei, alegerea capricioasă a conducătorilor)
    • despotismul — cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea și conduce de dragul propriei măriri)
  • Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic, ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?”. Astfel, teoria facultăților și virtuților sufletului, precum și proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptății ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că este vorba de Ideea de Cetate, fie de altele).

Ediții[modificare | modificare sursă]

  • Omnia Platonis Opera, Venise, 1513.
  • Platonis omnia Opera cum commentariis Procli in Timaeum et Politica, Bale, 1534.
  • Platonis Opera quae extant omnia, ex nova Joan. Serrani interpretatione, perpetuis ejusdem notis illustrata, 3 vol., Paris, H. Estienne, 1578.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen-Love, Pierre Kahn, Dicționar Enciclopedic de Filosofie. ISBN 973-684-299-1
  • Vasile Muscă, Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Platon, București, 2006. ISBN 973-46-0126-1
  • Mugurel Păvălucă, Cunoașterea la Platon și la Sfântul Dionisie Areopagitul, București, 2006. ISBN 973-87429-7-8
  • Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, București, 2002. ISBN 973-683-854-4
  • Cosma, D., Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982
  • Bernal, J. D., Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Platon.