Platon
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
| Filozofi greci Filozofia antică |
|
|---|---|
 |
|
| Nume - Πλάτων, Plátōn | |
| Naştere - c. 427 î.Hr. | |
| Deces - c. 347 î.Hr. | |
| Şcoală/tradiţie - | |
| Interese principale | |
| Politică, Etică, Metafizică, Epistemologie | |
| Idei importante | |
| Teoria formelor, Idealismul platonician | |
| Influenţe | A influenţat |
| Socrate, Parmenide, Anaxagora, Pitagora | |
Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (cca. 427 î.Hr. - cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei Antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii accidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală. Geniul platonician ca scriitor şi gânditor poate fi văzut clar în dialogurile socratice.
Cuprins |
[modifică] Notă biografică
S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân.... O tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est)
[modifică] Opera
Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a creat specia literară a dialogului, în care problemele filosofice sunt abordate prin discuţia dintre mai mulţi interlocutori, Socrate fiind cel mai adesea personajul principal.
Cronologia dialogurilor nu mai poate fi stabilită astăzi decît în linii mari:
- Dialoguri de tinereţe: Apărarea lui Socrate, Euthyphron, Criton, Protagoras, Ion, Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I).
- Dialoguri de tranziţie: Gorgias, Menon, Euthydemos, Hippias Minor, Cratylos, Hippias Maior, Menexenos
- Dialoguri de maturitate: Banchetul, Phaidon, Phaidros, Republica (cărţile II – X)
- Dialoguri de bătrâneţe: Theaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, Omul politic, Philebos, Critias, Legile
[modifică] Doctrina
Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii, obiectul conoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous) Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută.
Pasajul din dialogul Republica:
1. "Mai departe-am zis -asemuieste firea noastra in privinta educatiei si a lipsei de educatie cu urmatoarea intamplare: iata mai multi oameni aflati intr-o incapere subpamanteana, ca intr-o pestera, al carui drum de intrare da spre lumina, drum lung fata de (lungimea) intregului pesterii. In aceasta incapere ei se gasesc, inca din copilarie, cu picioarele si grumazurile legate, astfel incat trebuie sa stea locului si sa priveasca doar inainte, fara sa-si poata roti capetele din pricina legaturilor.Lumina le vine de sus si de departe, de la un foc aprins inapoia lor; iar intre foc si oamenii legati este un drum asezat mai sus, de-a lungul caruia , iata, e zidit un mic perete, asa cum paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra caruia isi arata ei scamatoriile..." " Vad"-spuse el. " ...mai incearca sa vezi si ca, de-a lungul acestui perete, niste oameni poarta felurite obiecte care depasesc in inaltime zidul, mai poarta si statui de oameni, ca si alte fapturi de piatra sau lemn, lucrate in chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poarta, unii, cum e si firesc, scot sunete, altii pastreaza tacerea." "Ciudata imagine si ciudati sunt oamenii legati!" " Sunt asemanatori noua -am spus. Caci crezi ca astfel de oameni au vazut, mai intai, din ei insisi, cat si din sotii lor, altceva decat umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul de dinaintea lor?" "Cum ar pute vedea altceva-spuse el-daca intreaga viata sunt siliti sa-si tina capetele nemiscate?" "Dar ce ar putea vedea din obiectele purtate? Oare nu tot acelasi lucru?" "Bun, si?" " Iar daca ei ar fi in stare sa stea de vorba unii cu altii, nu crezi ca oamenii nostri ar socoti ca, numind aceste umbre pe care le vad, ei numesc realitatea?" " Necesar." " Si ce-ar face daca zidul de dinainte al inchisorii ar avea un ecou? Cand vreunul dintre cei care trec ar emite vreun sunet, crezi ca ei ar socoti emisiunea sunetului iscata fiind de altceva, in afara umbrei ce le trece pe dinainte?" " Pe Zeus,-raspunse el- nu cred!" "In general, deci -am spus eu-, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevar decat umbrele lucrurilor." " E cu totul obligatoriu." 2. " priveste acum in ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanturi si vindecarea de lipsa lor de minte, daca asa ceva le-ar sta in fire: atunci cand vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat si silit, doodata, sa se ridice, sa-si roteasca grumazul, sa umble si sa priveasca spre lumina, facand el toate acestea ar resimti tot felul de dureri, iar din pricina stralucirii focului n-ar putea privi acele obiecte, ale caror umbre le vazuse mai inainte. Ce crezi ca ar zice, daca cineva i-ar spune ca ceea ce vazuse mai inainte earu desetaciuni, dar ca acum se afla mai aproape de ceea ce este si ca, intors catre ceea ce este in mai mare masura, vede mai conform cu adevarul? In plus, daca aratandu-i-l pe fiecare dintre obiectel purtate, l-ar sili prin intrebari, sa raspunda ce anume este lucrul respectiv? Nu crezi ca el s-ar putea afla in incurcatura si ca ar putea socotica cele vazute mai inainte erau mai adevarate decat cele aratate acum?" " Ba da. " "Iar daca l-ar sili sa priveasca spre lumina insasi, nu cerzi ca l-ar durea ochii si ca ar da fuga indarat, intorcandu-se spre acele lucruri care poate sa le vada si le-ar socoti pe acestea, in fapt, mai sigure decat cele aratate?" "Chiar asa." 3. "Dar daca cineva l-ar smulge cu forta din locuinta aceasta ducandu-l pe un suis greu si pieptis, nedadu-i drumul pana ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi si s-ar mania ca e tras? Iar cand ar iesi la soare, nu i s-ar umple ochii de stralucire, astfel incat nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevarate?" " N-ar putea, cel putin indata, sa le vada!"-grai el. " Cred ca ar avea nevoie de obisnuinta, daca ar fi ca sa vada lumea cea de sus. Iar mai intai, el ar vedea mai lesne umbrele, dupa aceea oglindirile oamenilor si a celorlalte lucruri, apoi lucrurile ele insele. In continuare, i-ar fi mai usor sa privesca in timpul noptii ceea ce e pe cer si cerul insusi, privind deci lumina stelelor si a lunii mai curand decat, in timpul zilei, soarele si lumina sa. " Cum de nu!" " La urma, el va privi soarele, nu in apa, nici reflexiile sale in vreun loc strain, ci l-ar putea vedea si contempla, asa cum este, pe el insusi in locul sa propriu." " Necesar." " Dupa aceasta ar cugeta, in legatura cu soarele, cum ca acesta determina anotimpurile si anii, ca el carmuieste totul in lumea vizibila, fiind cumva raspunzator si pentru toate imaginile acelea, vazute de ei (in pestera)." " E clar ca aici ar ajunge, dupa ce va fi strabatut toate celelalte etape." " Ei si nu crezi ca daca omul acesta si-ar aminti de prima sa locuinta, de intelepciunea de acolo, ca si de partasii sai in lanturi, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbarii, iar de ceilalti i-ar fi mila?" " Cu totul." " Iar daca la ei ar exista laude si cinstiri si s-ar da rasplata celui mai ager in a vedea umbrele ce trec alaturi si care isi aminteste cel mai bine cele ce, de obicei, se preced, se succed sau trec laolalta, si care, in temeiul acestor observatii, ar putea cel mai bine sa prezica ce urmeaza in viitor sa se intample, li se pare ca omul nostru ar putea sa poftesca rasplatile acelea si sa-i invidieze pe cei onorati la ei si aflati la putere? Sau ar simiti ce spune Homer, voind nespus mai degraba argat sa fie pe pamant la cineva neinsemnat, sarman si fara de stare, consimtand sa pata orisice mai degraba decat sa aiba parerile de acolo si sa traiasca in acel chip?" " Asa cred -zise el. Ar voi sa pateasca orice mai curand decat sa traiasca in acel chip." 4. "Mai gandeste-te si la urmatorul aspect: daca iarasi, acel om, coborand, s-ar aseza in acelasi scaun de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de intunecime, sosind deodata dinspre lumea insorita?" " Ba da"- zise. " Iar daca el ar trebui din nou ca interpretand umbrele acelea, sa se ia la intrecer cu oamenii ce au ramas totdeauna legati si daca ar trebui s-o faca chiar in clipa cand nu vede bine, inainte de a-si obisnui ochii, iar daca acest timp cerut de reobisnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de ras? Si nu s-ar putea spune despre el ca, dupa ce s-a urcat, a revenit cu vederea corupta si ca, nici nu merita sa incerci a sui? Iar pe cel ce incearca sa-i dezlege si sa-i conduca pe drum in sus, in caz ca ei ar putea sa puna mainile si sa-l ucida, oare nu l-ar ucide?" " Ba chiar asa." 5. "Iata, draga Glaucon, - am spus eu - imaginea care trebuie in intregime pusa in legatura cu cele mai inainte: domeniul deschis vederii e asemanator cu locuinta-i inchisoare, lumina focului din ea- cu puterea soarelui. Iar daca ai socoti urcussul si contemplarea lumii de sus ca reprezentand suisul sufletului catre locul inteligibilului, ai intelege bine ceea ce nadajduiam sa spun, de vreme ce asa ceva e dorit sa asculti. Daca nadejedea acesta e indreptatita, zeul o stie."
- Ideile se caracterizează prin:
- Desemnează o existenţă absolută (sunt simple).
- Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine).
- Reprezintă o existenţă eternă.
- Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare).
- Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare).
- Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor
- Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente); întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune);
Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.
Statul ideal
- Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Avem astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.
O altă coondiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip auman a acelor activităţi care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor. Scopul statului realizarea binelui tuturor
- Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înţelepţii) corespunde părţii raţionale.
- Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii)
- Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii
- Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.
- Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
- Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către soldaţi; oligarhia - conducerea exercitată de cei bogaţi; democraţia – conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranaţa - înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă -, promovarea scopurilor personale, egalitatea - cu sensul de părăsire a oikeiopragiei -, alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri).
Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: "Ce este dreptatea?". Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că vorbim de Ideea de Cetate, fie de altele).
