Baladă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Balada (lat. ballare, pe filieră provensală, ballada – „dans“ / „cântec“; cf. fr. ballade) este o specie a genului epic înfăţişându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude şi unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic, având protagonişti, fie din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată.

În literatura română, specia este multimilenar şi bogat reprezentată atât în sfera oralităţii – Pe-o Gură de Rai / Mioriţa (cu peste 1600 de variante; cele din Crişana – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-şi trei păcurăraşi etc. – au conservat elementele de ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape şase milenii se datează în spaţiul Daciei / Dacoromâniei – arheologic şi cu C14 –, încă din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 3400 î. H. – cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, p. 222), Meşterul Manole (conservând mitul fundamental pelasgo-thraco-dacic, sau dacoromânesc, al jertfei zidirii, atestat arheologic în Dacia / Dacoromânia, de-aproape şapte milenii, mai exact, din orizontul anului 4950 î. H.), Soarele şi Luna, Toma Alimoş , Corbea, Iancu Jianu, Radu Calomfirescu, Pintea Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Ghiţă Cătănuţă etc. –, cât şi în sfera cultă – Andrii Popa de Vasile Alecsandri, Nunta Zamfirei de George Coşbuc, Pintea de Şt O. Iosif, Rică de Miron Radu Paraschivescu, Balada trupului care s-a frânt pe roată de Radu Gyr, Mistreţul cu colţi de argint de Ştefan Augustin Doinaş, Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, Balada neîncolţită de Nichita Stănescu, Jiana de Ion Pachia Tatomirescu, Balada lui Ion de Octavian Blaga etc. / ş.a.

Cuprins 1 Clasificarea baladelor 2 Istoria baladei în literatura română 3 Resurecţia baladei 4 Radu Stanca şi baladele 5 Ştefan Augustin Doinaş şi baladele lui 6 Bibliografie

[modifică] Clasificarea baladelor

Baladele sunt clasificate de folclorişti sau naratologi, după raportul narator-subiect în: (1) balade istorice («Constantin Brâncoveanu», «Radu Calomfirescu» etc.), (2) balade eroice («Toma Alimoş», «Corbea», «Gruia lui Novac», «Iovan Iorgovan» etc.), (3) balade haiduceşti («Iancu Jianu», «Pintea Viteazul» etc.), (4) balade fantastice («Soarele şi Luna»), (5) balade legendare («Meşterul Manole»), (6) balade păstoreşti («Pe-o Gură de Rai» / «Mioriţa», «Fata de maior», «Codreanu» etc.), (7) balade familiale («Brumărelul», «Crăişor cu mult dor», Ghiţă Cătănuţă) etc.

[modifică] Istoria baladei în literatura română

Balada a intrat în atenţia „gândiriştilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic şi a lui Radu Gyr, încă dintre anii 1927 şi 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri fundamentale dacoromâneşti: în «Meşterul Manole» – mitul jertfei zidirii şi în «Mioriţa» / «Pe-o Gură de Rai» – "mitul mioritic", ori, mai exact spus, mitul armonizării părţii în sacrul întreg cosmic etc.

„Gândirismul“ baladesc al lui Radu Gyr. Exploatarea resurselor eposului eroic de către Radu Gyr îşi relevă prima rodire în volumul Plânge Strâmbă-Lemne, din 1927: «După cum anunţă titlul – subliniază Ov. S. Crohmălniceanu – sunt puse să vorbească aici personajele basmelor noastre; ne întreţin pe rând: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Zmeul, Statu-Palmă, Alb şi Verde Împărat. Prin monologurile uriaşilor ajungem iar la o lirică a „voiniciei“, care simte nevoia unei violente cheltuiri de forţă fizică. Strâmbă-Lemne se laudă că a făcut „să trosnească“ viaţa, strângând-o în braţele lui (Chiot uriaş). Izvoarele unor atari puteri sunt anteice, căci gigantul, în momentele de cumpănă, răcneşte: Dar tu, pământ, m-ajută şi te crapă / Şi dă-mi din seva ta să beau o gură – / Să dau de-a rostogolul cerul greu, / Şi-un munte înşfăcând – cât nouă turle – / În frunte să-l ţintesc pe Dumnezeu, / Să tune patru zări, când o să urle ! („Geamăt de uriaş“).

Poetul trăieşte existenţele înaintaşilor, comunicând cu ei în acelaşi duh al solului natal. Copil, a smălţuit cândva oale de lut, punându-şi în sunetul lor sufletul (Dacul); pe vremea năvălirilor barbare, a oftat adânc, privind pustiirea ţării şi a scornit doina (Jupanul); în chilia unei mănăstiri, a scris psalmi româneşti şi pentru asta a fost târât prin judecăţi şi zdrobit apoi pe roată (Călugărul); la curţile boierilor olteni, a cântat sub cerdacuri, dar, fiindcă a făcut să plângă o doamnă, ascultându-l, soţul ei a pus să fie tras în ţeapă (Guzlarul).

Radu Gyr are mereu la îndemână metafora şi posedă un talent de a versifica remarcabil. (...) ...putem izola din Cerbul de lumină (1928), mai ales, excelentele momente lirice, cum e următorul, ce sugerează printr-o galopadă nebună insinuarea în suflet a unui sentiment neliniştitor: ... Se sfâşia amurgul în pomii de mărgean. / Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, / Şi se zbăteau arţarii aprinşi, ca să se stingă... // Atunci, luându-mi puşca şi roibul fără chingă, / pornii spre Olt în goană... De-aici, din stufărişuri, / mi se părea că toamna mă cheamă cu tăişuri / de strigăte de lişiţi şi gemete de plopi... / ... Din văgăuni, din mlaştini, din bălării, din gropi, / ieşea, adâncă, seara, vuind, ca o bulboană...» (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 166 sq.).

Un rafinat expresionism, cu extraordinare metafore plasticizant-revelatorii, se remarcă şi în volumul Cununi uscate (1938), determinându-l pe criticul / istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu să mai noteze: «...metaforele „sublime“ sunt răspândite cu nemiluita: o cărăruie „unduieşte pe lângă vis“ şi „piere în fildeş“; crinii sunt „ciobani de borangic“; cârciumărese roşii ţin hanurile lor deschise pentru gângănii zvelte; crăiţele sfioase au „carne de madonă“; „amfore cu zări“ se răstoarnă peste un „ostrov de leneşe candori“; pomii, întinzând „aripe albe“, par „vulturi de cleştar“; în seara „roză“, luceferii, ca „păunii“, îi ciugulesc poetului din mâini. El e prin excelenţă seniorul acestui domeniu feeric: „Radu, cneazul gândacilor cereşti“, „Gyr – prinţul trist şi leneş, domnind prin busuioc“, „vătaf peste lăcuste şi lalele şi logofăt pe crinii de gheaţă şi topaz“. La sentimentul chtonic ne conduc adevărate orgii horticole.» (ibid., p. 163).

O primă etapă resurecţional-baladescă dacoromânească din secolul al XX-lea, mai precis, dintre anii 1927 şi 1943, este cea „programatic-gândiristă“. Radu Gyr a încununat programul de la «Gândirea» privitor la revitalizarea speciei, a baladescului, în anul 1943, când a reuşit să publice, în ciuda vremurilor vitregitoare ale războiului, un celebru volum de Balade, structurat pentaciclic: Fuga Lupului, Cântece, Ţară, Mânăstiri şi Fântâna cu pandur. Potrivit credinţelor rămase în sfera Creştinismului Cosmic – specific Dacoromânilor, desigur, din Zalmoxianism –, sufletul eliberat / descătuşat din „temniţa trupului pământesc“ se îndreaptă („călăuzit“ de făpturile psihopmpe „specializate“ pe formele de relief spiritual ale Daciei / Dacoromâniei – Vidra Lătrătoare, în zona mătcii dunărene şi a câmpiei, Lupul pentru zonele deluros-muntoase etc.) din Matcă în sacrul Munte / Cogaion (Kogaion), trece prin Gura de Rai („andreonul“ zalmoxian), unde-i Creierul Muntelui, de-aici înălţându-se (graţie Bradului / Axis Mundi, ori păsărilor psihopompe, Măiastrele – Privighetoarea, Ciocârlia, Pajura etc.) în Lună (Sora Soarelui / Spuma Laptelui), pe faţa-i nevăzută, putându-se metamorfoza şi în Vârcolac (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p. 303).

În poemul – ce dă titlul primului ciclu din volumul publicat de Radu Gyr în 1943 –, Fuga lupului, făptura mitică din steagul strămoşilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Lupul, simbol al sufletului în traiectoria-i teluric-celestă, este surprins de poet în superb-expresioniste tonalităţi baladeşti: Muşcând paznicul, din cuşca lui, spre munte, / lupul ca o flacără-a ţâşnit... / Tremură pădurile pe frunte / cu inelul brumelor sfinţit. // Lunecă din bahnele ceţoase / miros vânăt de sălbăteciuni. / Vântul sur, pe labe somnoroase, / se târăşte ca o fiară prin solduni. // Lupul fuge. Zări îi cad în blană. / Crengile: arcane, şbilţuri, bice. / Brazii clatină albastra lor capcană, / din puhoaie îl stropesc alice. // Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuiet / ca o stâncă prăbuşită. Jnepii fug. / Noaptea zornăie. Adâncurile suie. / Râpe-l beau. Şi piscurile-l sug. // Dar ajuns pe muşchiul vârfurilor aspre, / cerul viu îi curge pe spinare / şi văzduhul gâlgâind de astre / îl cuprinde-ntr-o lichidă-mbrăţişare. // Lângă lup se gudură zănoage, / Feriga se bucură că-l simte, / vizuini flămânde şi bârloage / cu urechi ciulite-i sar 'nainte. // Părul ca o ceaţă grea pe spate / se sbârleşte de tăcere şi de veac. / Stâncile îi joacă-n ochi, mirate, / botul linge umbrele, buimac... // Stă pe muchea gresiilor crunte, / năucit de spaţiu şi de piatră. // Roşie şi rătăcind în munte, / luna vine din prăpastii, speriată. // Lupul muşcă, lacom, carnea lunii, / dinţii se împlântă şi sfâşie, / şi, rupând ca dintr-o pradă vie, / de pe bot îi curge sângele genunii. (Radu Gyr, Balade, Bucureşti, Editura Gorjan, 1943, p. 13 sq.).

În ciclul secund, Cântece, autorul trece prin rafinăriile estetic-expresioniste motive din doine / balade dacoromâneşti (1. «Cucuruz cu frunza-n sus», 2. «Pasăre galbenă-n cioc», 3. «Cărăruie, cărăruie...», 4. «Ineluş-învârtecuş», 5. «Frunză, frunză de cucută», 6. «Bate vântul vinerea», 7. «De trei ori potcovii calul», 8. «Doi voinici trec peste Jii», 9. «Codrule», 10. «Sus, pe dealurile Cernii», 11. «Ziurel de ziuă», 12. «La poarta lui Ştefan-Vodă», 13. «Printre cimbru şi susai» etc.), purtând receptorul în cele mai ozonate sfere ale catharsis-ului: Ineluş-învârtecuş, / moarte, joc cu lunecuş, / în ce inelar căzuşi ? // Juvaerul tău de fum / toate le preschimbă-n scrum, / că podoaba-ţi de nălucă / pică-n deget şi-l usucă... // Ineluş-învârtecuş, / cu smaragdul jucăuş, / zâmbetele cu livezi / cum le stingi şi le-nnoptezi ? / Mâinile, de ce le-nchizi / sub un zarzăr cu omizi ? («4», ibid., p. 39); uneori, în reverberări „molcom-thanatic-eroice“, cu Jiul aidoma funebrului vad / râu styxial, dar împlântat prin sacrele-i izvoare în baza Cogaionului: Jos în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă dor de ducă / pe-un cârlan ca o nălucă, / alb ca viscolele lunii, / alb ca-n Joia Mare prunii... // Altul tace – şi pe faţă, / îi stă gândul ca o ceaţă. / Tace şi-n frunzar se stinge, / pe un murg ca de funinge. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Cântă unul. Luncă lină, / miruie-mi-l cu sulfină. / Crengile, miresele, / peste doru-i ţese-le. / Noaptea cu poenele, / graurii cu penele, / să-i sfinţească genele. // Tace altul. Şi cum tace, / gem, în calea lui, răstoace. / Unde-i calcă murgul, pune / numai somn şi uscăciune. / Iarba sfârâie, întoarsă, / frunza stă cu pleoapa arsă. // Jos, în vad, la răgălii, / doi voinici trec peste Jii. // Unul cântă... Ce zăpadă / i-nfloreşte-n trup livadă ? / Care stea în piept îi cântă ? / Ce grădini îl vor la nuntă ? / Care-amieze pădureţe / mi-l aşteaptă să-l răsfeţe ? / Haiduceşte,-mpărăteşte, / viaţa lui cu cerbi goneşte. // Cântă. Şi cu el în zare / merg grădinile călare. // Altul tace. Merge, unde ? / Către ce vâltori rotunde ? / Care noaptea mi-l înghite / cu tristeţile-otrăvite ? / Care joagăre ca fierea / vor să-i ronţăie tăcerea ?... // (...) / Unul tace, altul cântă, / şi cum trec şi-n zări se-mplântă, / luna prin zăvoi se pierde / ca o şea de aur verde. («8» / ibid., p. 47 sq.).

În ciclul al treilea, Ţara, «vechi tărâm cu doine legănate, / unde Corbea putrezea în ocne joase, / între vipere ca bârnele de groase / şi-ntre broaştele cât ploştile umflate...», cu «iezăre cu funduri de vioară, / peste gresii, peste zale de bicaz», cu apele în «chiote albastre de pandur», dând «buzna-n dimineţi / cu spinări sbârlite de mistreţi / şi lichide vulpi de aur pur», cu suiş de «rai pe un picior de plai, / ca să vină heruvimi să-şi moaie-n rouă / nufărul călcâiului bălai», cu munţii arzându-şi «rărunchii în uzină», cu «codri-adânci şi câmpul cu tarlale», ducându-se pe căi ferate, la oraşe, «ca să lingă cerul, cu furnale, / pântec de cuptoare să îngroaşe», cu toamnă-visterie a ţăndărilor «din viori de chihlimbar», lăsându-te să calci «peste brăţări şi-aurărie», să mergi «prin curcubeie şi prin jar», căci «meri de purpură se scutură de stele / şi Brumar miroase-a ţuică şi-a podgorii», cu «umbra zimbrului din fum de leaturi», în Ţara, unde «horbote-au suflat pe zări de miere / mânăstiri de crin şi de topaz», într-un profund patriotism, suntem întâmpinaţi de „icoane“ de Dac, aprinzându-şi nestemata „în limpezimile zborului de săgeţi“ («Dacul» – ibid., p. 73), de Descălecător, „pornind la vânătoare“ când soarele i s-a părut «un cap de zimbru» (Descălecătorul – ibid., p. 75), de Ctitor-de-Mânăstiri, de Tipăritor-de-Bucoavne, de Zidar-de-Argeş, de Cronicar, de Moţ, ori de icoanele domnilor / „regilor“ fundamentali ai Daciei / Dacoromâniei Nord-Dunărene: Basarab, Ţepeş, întruchipare a înaltului spirit justiţiar valah peste ultima jumătate de mileniu (cf. Ţepeş – ibid., p. 81), Ştefan cel Mare, Ioan Vodă, de icoanele sfinţilor-cărturari: Popa Ion Românu de Sâmpetru, Şincai, Mureşan (cf. ibid, pp. 79 – 110).

În ciclul al patrulea, cinci balade sunt dedicate mânăstirilor fundamentale dacoromâneşti din salba carpatin-cogaionică: Tismana, Cozia, Frăsinei, Arnota şi Mânăstirea-dintr-un-Lemn.

Autohtonismul gândirist a culminat în anul 1943, în cel de-al cincilea ciclu, Fântâna cu Pandur, unde, mai întâi, protagonistul baladesc-liric ia întruchiparea puterii unui Salmoş-Zalmas-Zalmoxis, alăptat de ursoaică, aşa cum este surprins şi într-o celebră statuetă cogaionică aparţinând culturii Turdaş-Vincea: Şase ani am supt la maică / şi-un alt an la o ursoaică. // Foaie verde a cucutii, / alţi opt ani am supt din butii / vin cu sânge de vultur, / să-mi stea fruntea în azur, / vin cu sânge gros de lup, / să-mi sbârlească pânda-n trup. // Frâng, pe după gât, un trunchi, / şi-mi dă codrul în genunchi. / În frigare coc jivine, / chem răstoacele cu mine. / Umbra 'naltă prin sloduni / mi-o ling peşteri şi furtuni. / Birui râpele la trântă, / munţii mă poftesc la nuntă. / Beau din ploscă zarea-ntreagă, / îndes luna în dăsagă. / Cu ţurcana, ţurcă vie, / Svârlu-n rai la Sân-Ilie. // Cântul meu în rotocoale / vâjâe şi dă târcoale. / Suflu cer peste voroave, / din luceferi fac potcoave, / că în grajdurile mele / roibii-s potcoviţi cu stele / şi ocale mari de vise, / pentru drumurile-nchise. // Noaptea, dorm pe-un braţ de joarde / lângă sufletul ce arde. / Şi prin somnul cu poiene / ies, din lacuri, Sânziene. / Vin, uitându-şi apele, / să-mi sărute pleoapele / şi să-mi dea comorile: / umerii cu zorile, / ochii cu livezile, / sânii cu zăpezile, / gura cu mărgelele, / coapsele cu stelele... («Vlagă», ibid., 135 sq.; slodun = "gorun" / "stejar brumăriu" – Quercus pedunculiflora). Sunt în acest ciclu şi alte capodopere ale baladescului gyrian: Corbea, Balada ghiocului cu moarte-n Ţarigrad, Răvaş de la Călugăreni, La Drăgăşani, odată, Balada trupului care s-a frânt pe roată, Fântâna cu Pandur, Domnul de Rouă, Balada fetei de la Jiu, Balada fratelui care-a murit de ciumă etc.

[modifică] Resurecţia baladei

Cercul literar de la Sibiu şi «resurecţia baladei» din mai 1945. În primăvara anului 1943, câţiva studenţi de la Universitatea Clujean-Sibiană, au format – înrăzăriţi de prezenţa, de spiritul lui Lucian Blaga – un cerc literar, unde s-au distins, între nenumăraţi alţii: Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ion Desideriu Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Todoran, Ovidiu Drimba, Radu Enescu, V. Iancu, Letiţia Papu, Eta Boeriu, Francisc Păcurariu, Ioanichie Olteanu, Deliu Petroiu ş. a. Gruparea este cunoscută în istoriile literaturii sub numele de Cercul literar de la Sibiu . „Actul de naştere“ al grupării, manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar de la Sibiu“, „un protest împotriva ideologiei oficiale“, „o adeziune“ la modernism / lovinescianism, a fost publicat la 13 mai 1943, de cotidianul bucureştean Viaţa (nr. 743).

Marele critic literar interbelic receptează cu promptitudine manifestul; în numărul (757) din 27 mai 1943, aceeaşi gazetă bucureşteană publică Răspunsul d-lui Eugen Lovinescu la scrisoarea „Cercului Literar din Sibiu“. Din ianuarie 1945, gruparea literară de la Sibiu are şi un organ de presă, Revista Cercului Literar, în primul număr fiind publicat şi articolul-program, Perspectivă, din care spicuim: «Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresie a orientării generaţiilor noi româneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii frontale»; aşadar, «aparent nici o voinţă de inovare, nici un experimentalism, nici o veleitate avangardistă; dimpotrivă, o voinţă de ordine, de încadrare în permanenţele culturii; „esteţii“ Cercului de la Sibiu se situau, de la început, pe o mai largă platformă axiologică decât aceea a estetismului de care fuseseră acuzaţi la apariţia Manifestului; estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau primatul esteticului în creaţia şi judecata literară, respingând în acelaşi timp facilităţile unui estetism cultivat pentru graţiile unice ale esteticului; căutând „fenomenul artistic, orientări stilistice noi“, „cerchiştii“ se puneau „în slujba valorilor nepieritoare“ (...); foarte moderni, fără să ajungă la extremismul avangardei (...), estetismul Cercului Literar ancora arta într-o sferă care depăşeşte infinit artisticul şi, în acelaşi timp, dezancora arta lăsând-o să plutească în voie pe o mare a libertăţilor estetice, jucându-se – prin ironie, parodie şi cochetărie dezinvoltă – cu riscurile autoanihilării artei; dovada cea mai peremptorie a acestui estetism ambiguu al poeţilor şi criticilor Cercului Literar din Sibiu o găsim în tezele „cerchiştilor“ privind resurecţia baladei.» (Nicolae Balotă – Poezia, I, Ed. Acad., 1980, p. 388).

În eseul Resurecţia baladei de Radu Stanca, un articol program al mişcării, publicat în Revista Cercului Literar, nr. 5 / mai 1945, balada i se înfăţişează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câştigă un plus de semnificaţie prin utilizarea unui material artistic învecinat (dramaticul)», baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică dramatică», «o stare perpetuă de conflict dra-matic», elementul dramatic fiind «de natură anecdotică», având «conflict cu semnificaţii poetice şi nu dramatice (ca în cazul poeziei pur dramatice)...».

[modifică] Radu Stanca şi baladele

În realitate, după cum demonstrează propria-i creaţie poetică, Radu Stanca (Sebeş, 5 martie 1920 – 26 decembrie 1962, Bucureşti) a relevat capacitatea baladei – specie prin excelenţă a genului epic – de „a se deghiza“ în spaţiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc: 1. lamentaţia (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentaţia Ioanei d’Arc pe rug, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristeţe înainte de luptă, Un cneaz valah la porţile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară (povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studenţească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul şi călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaticul eroic (adică Balada celor şapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coşmarul tiranului, Domniţa blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea şarpelui, Sfatul ţării, Spada regelui etc.). Nicolae Balotă sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o naraţiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la porţile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetăţii, încât nu simte cum un duşman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o baladă studenţească îşi bănuieşte sfârşitul cântând moartea unui student inventator de visuri şi practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, p. 392). Dar balada care „l-a impus“, care a rămas în memoria „cerchiştilor“ şi a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de după „fantastica mască“ a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de graţios port inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta, / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută svelteţea / Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.

Marele câştig al poeziei româneşti datorat resurecţiei Cercului literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş ş. a., constă în extinderea sferei baladescului de la o „scară naţională“ la o „scară planetară / cosmică“. Ilustrativă în acest sens este şi balada Turn înecat, turnul simbolizând axis mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânţă a lumii“, sortit a rodi după „cataclism“ (aluzie, poate, chiar al doilea război mondial): Turnul dormea-ntre ape liniştit / Şi numai câteodată feţe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit, / Să-l tulbure cu suliţe şi umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i / Calcă spirala scării, unde Runa, / Sâmburul viu şi pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, şi-atunci, sălbatic, / Intrând pe geamuri, valul o fură / Şi-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-şi trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi / Şi se-aruncă de dorul ei în valuri...

[modifică] Ştefan Augustin Doinaş şi baladele lui

Un alt poet important al Cercului literar de la Sibiu, poetul Ştefan Augustin Doinaş a acordat o atenţie specială acestei specii literare.

[modifică] Bibliografie

• Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
• Radu Gyr, Balade, Bucureşti, Editura Gorjan, 1943.
• Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.
• Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, pp.41 - 50.
• M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, M. Bucur, B. Cioculescu, M. Duţă, R. Florea, D. Grăsoiu, S. Ilin, E. Manu, N. Mecu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, C. Popescu, D. Popescu, R. Sorescu, C. Ştefănescu, M. Vasile, I. Verzea, M. Vornicu, Literatura română contemporană – I – Poezia (coordonator: Marin Bucur), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980.
• Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.
• Ion Pachia Tatomirescu, Generaţia resurecţiei poetice, Timişoara, Ed. Augusta, 2005.