David Ben Gurion

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
David Ben Gurion
Ben Gurion 1959.jpg
Date personale
Născut[1][2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Płońsk, Polonia[6] Modificați la Wikidata
Decedat (87 de ani)[2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Tel Aviv, Israel Modificați la Wikidata
ÎnmormântatMidreshet Ben-Gurion[*] Modificați la Wikidata
PărințiAvigdor Gryn
Szeindl Gryn, născută Fridman
Căsătorit cuPaula Ben-Gurion[*] Modificați la Wikidata
CopiiAmos Ben-Gurion[*]
Renana Leshem[*]
Geula Ben-Eliezer[*] Modificați la Wikidata
CetățenieMilitary ensign of Vistula Flotilla of Congress Poland.svg Polonia Congresului
Ottoman flag.svg Imperiul Otoman
Flag of the United Kingdom.svg Palestina sub mandat britanic
Flag of Israel.svg Israel Modificați la Wikidata
Etnieevrei Modificați la Wikidata
Religieateism Modificați la Wikidata
Ocupațieom politic
sindicalist[*] Modificați la Wikidata
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Succedat deZalman Shoval[*]
În funcție
 – 
În funcție
 – 
În funcție
 – 
În funcție
 – 
În funcție
 – 
Ministrul justiției al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat dePinchas Rosen[*]
Succedat dePinchas Rosen[*]
Prim-ministru al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Șef al statuluiItzhak Ben-Tzvi
Zalman Shazar
Precedat deMoshe Sharet
Succedat deLevi Eșkol
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Ministru al apărării Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat dePinhas Lavon[*]
Succedat deLevi Eșkol
Ministrul transportului și al siguranței rutiere Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat deDavid-Zvi Pinkas[*]
Succedat deYosef Serlin[*]
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Ministrul învățământului al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat deDavid Remez[*]
Succedat deBen-Zion Dinur[*]
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Prim-ministru al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Șef al statuluiHaim Weizmann
Yitzhak Ben-Aharon
Succedat deMoshe Sharet
Președinte al Consiliului de Stat Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Succedat deHaim Weizmann
Ministru al apărării Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Succedat dePinhas Lavon[*]
Secretar General în Histadrut[*] Modificați la Wikidata
Deținător actual
Funcție asumată

PremiiPremiul Bialik[*] ()
doctor honoris causa al Universității ebraice din Ierusalim[*] ()
Doctor honoris causa al Universității Tel Aviv[*]
Partid politicMapai[*]
Rafi[*]
National List[*]
Alma materUniversitatea din Varșovia
Facultatea de drept a Universității din Istanbul[*]
Semnătură
David Ben-Gurion Signature.svg

David Ben Gurion (numele la naștere: David Josef Grün sau Gryn, în ebraică דוד בן גוריון , n. 16 octombrie 1886 – d. 1 decembrie 1973) a fost un politician și om de stat social democrat israelian, evreu originar din Polonia, unul din principalii conducători și ideologi ai mișcării sioniste, de autodeterminare a poporului evreu, și ctitor al Statului Israel. A fost cel dintâi prim ministru al Israelului. A prezidat guvernul israelian în două perioade: 14 mai 194826 ianuarie 1954 și 3 noiembrie 195526 iunie 1963. A fost și cel dintâi ministru al apărării al Israelului și unul din conducătorii mișcării muncitorești sioniste, de orientare social-democrată.

Ben Gurion a stat în fruntea luptei politice și militare pentru crearea statului evreiesc modern în Palestina, chiar cu prețul împărțirii țării, și a fost cel care a proclamat întemeierea Israelului la 14 mai 1948.

A fost lider al mișcării sioniste și președinte al conducerii Agenției Evreiești la Ierusalim, și apoi a condus Israelul în primii săi ani de existență. A apărat cu hotărâre autoritatea statului creat și a reprimat din fașă încercări de dreapta și de stânga de a prezerva entități militare alternative armatei naționale unice (cazul Altalena, Palmahul). Această viziune l-a făcut să hotărască în ajunul Războiului de independență al Israelului dizolvarea forțelor de apărare paramilitare evreiești Haganá (inclusiv Palmah), Irgun (Etzel) și Lehi (Grupul Stern) și înființarea armatei israeliene (Tzahal).

În timpul guvernării sale Israelul a făcut față cu succes atacului statelor arabe din regiune în anii 1948-1949 și a integrat un mare număr de imigranți evrei de pe cuprinsul globului. În anii 1950 Ben Gurion a promovat o politică de ameliorare a relațiilor cu Germania de vest, ajungând la înțelegere cu cancelarul Konrad Adenauer asupra unor însemnate ajutoare financiare acordate Israelului ca despăgubiri pentru crimele Germaniei naziste față de poporul evreu în timpul Holocaustului (Shoá).

În timpul exercitării de către Ben Gurion a funcției de prim ministru și ministru al apărării, Israelul a replicat cu represalii la atacurile de gherilă și teroriste arabe palestiniene de pe teritoriul Iordaniei (Cisiordania) și Fâșiei Gaza contra populației civile din Israel, de asemenea a implicat Israelul în alianță cu Franța și Marea Britanie în conflictul militar generat de Criza Suezului din 1956.

Ben Gurion a fost și unul din fondatorii confederației sindicale Histadrut și primul ei secretar general și unul din conducătorii populației evreiești din Palestina sub mandat britanic. A fost liderul Partidului Mapai și după ce s-a retras din acest partid și a demisionat din oficiul de prim ministru în 1963, a înființat partidul de opoziție Rafi. S-a retras din viața politică în anul 1970. S-a retras atunci a doua oară în kibuțul Sde Boker din deșertul Neghev, unde a trăit ultimii ani din viață. Încă de la prima sa retragere la Sde Boker în 1953, Ben Gurion a lansat un apel la dezvoltarea și popularea Neghevului, în care a văzut un obiectiv de mare însemnătate pentru viitorul țării.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilărie și tinerețe[modificare | modificare sursă]

Locul nașterii lui Ben Gurion - în locul casei natale dispărute, piațeta Ben Gurion din Płońsk

David Ben Gurion s-a născut în 1886, sub numele David Josef Grün, în orășelul polonez Płońsk (gubernia Płock), la 60 km de Varșovia, pe atunci în Polonia Congresului, parte a Imperiului Rus, într-o familie de evrei. Płońsk număra în 1881 7,800 locuitori, din care 4,500 evrei. David era al șaselea copil al lui Viktor sau Avigdor Grün și al lui Sheindl, născută Fridman. Familia a avut în total 11 copii, din care, însă au supraviețuit doar cinci, David fiind al patrulea dintre aceștia. S-a emis ipoteza ca a avut un frate geamăn care a murit la naștere. Avigdor Grün era fiul unei familii de „mitnagdim”, curentul tradițional iudaic care se opunea mișcării hasidice care devenise preponderentă între evreii din acea zonă. El a lucrat ca învățător și comerciant, iar apoi a devenit redactor autorizat de plângeri și a reprezentat persoane în fața tribunalului. Sheindl Grün era fiica unui fermier. David a învățat la Heder sau Talmud Tora, școala tradițională evreiască, apoi la așa numitul „Heder metukan” (Heder cu program școlar modernizat) pe care l-a înființat la Płońsk tatăl său, care era membru în mișcarea pre-sionistă „Hovevey Tzion” (Amicii Sionului). La 11 ani David a rămas orfan de mamă, după ce aceasta murise în urma unei complicații la o naștere. În anul 1900, deși avea numai 14 ani, la îndemnul tatălui său, David Grün a întemeiat, împreună cu doi prieteni, Shlomo Tzemah și Shlomo Lewkovicz Lavi, o asociație de tineri evrei numită „Ezra” care și-a propus să-i pregătească pe membrii săi pentru emigrarea („Aliya” - „urcare”) în Palestina sau Țara Israelului și să reînvie uzul curent al limbii ebraice strămoșești. Membrii asociației și-au luat obligația de a vorbi între ei numai în ebraică și au promovat învățarea acestei limbi de către tinerii conaționali din târgușor. Din copilărie Ben Gurion a fost câștigat de trei pasiuni nemărginite: cea pentru cărțile Bibliei evreiești, pentru limba ebraică și pentru Țara Israelului.

În anul 1904 David Grün s-a mutat la Varșovia, unde și-a câștigat pâinea din predarea de lecții și s-a alăturat cercurilor sioniste. A cumpănit sa urmeze studii la Universitatea imperială din Varșovia și a fost vreme de un an membru în partidul evreiesc Poaley Tzion (Muncitorii Sionului) de orientare sionistă și socializantă, opusă cu înverșunare ideologiei autonomiste și idișiste a Bundului, și care era implicat în organizarea de grupuri evreiești de autoapărare împotriva pogromurilor. În vremea Revoluției din 1905 tânărul David Grun a fost și el arestat de două ori de către autoritățile țariste.

Plecarea în Palestina și viața sa în Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

În 1906, la 20 ani, a decis să renunțe pentru moment la studii și să plece în Palestina, aflată în vremea aceea sub dominație turcească. Mai târziu a mărturisit că ziua sosirii în Palestina (debarcarea la Jaffa la 6 septembrie 1906) a fost cea mai mare zi din viața sa, a doua ca însemnătate fiind, pentru el, eliberarea Muntelui Templului din Ierusalim în Războiul de Șase Zile.

În primii ani trăiți în Palestina, el a lucrat în munci agricole în așezarea de tip „moshava” Petah Tikva, de asemenea, la Sejera (azi Ilaniya), unde a fost și paznic în cadrul asociației de pază „Hashomer”, apoi la Menahemiya, Zihron Yaakov, Kfar Saba și în ferma (havat) Kineret. De la Petah Tikva la Sejera in Galileea a mers pe jos, însoțit de Shlomo Tzemah, vreme de trei zile. După calculele biografului său, Shavtai Tevet, ar fi rămas acolo circa un an și trei luni, dar după spusele sale - trei ani. A lucrat ca paznic, dar nu a făcut parte din organizațiile de pază Bar Giora și Hashomer. La 12 aprilie 1909, după ce un arab din Kafr Kanna a fost omorât într-o încercare de jaf, Ben Gurion a participat la o ciocnire în cursul căreia un paznic și un fermier din Sejera au fost uciși [7]

Ben Gurion și Ben Tzvi la Istanbul
Redacția ziarului ebraic "Haahdut":jos în mijloc- Ben Gurion, la stânga Y.H.Brenner, la dreapta A.Reuveni, sus - Ben Tzvi și Y.Zerubavel

O vreme s-a întors la Plonsk pentru a se prezenta la centrul de recrutare în armata rusă, pentru a-l feri pe tatăl său de plata unei amenzi în caz contrariu. În cele din urmă, însă, a dezertat și s-a întors în Palestina. La congresul partidului Poalei Tzion în anul 1910 a fost numit redactor la buletinul acestuia Ahdut. Primul său articol l-a semnat cu numele sau nou, ebraic, Ben Gurion, care amintea de cel al lui Yosef Ben Gurion, unul din conducătorii administrației libere din Ierusalim din anii Marii revolte a evreilor contra romanilor în secolul I d.Hr. Apoi și-a vizitat iarăși familia în Polonia, trecând prin Viena, unde s-a ținut Congresul mondial al Brit Poalei Tzion. Întors în Palestina, a muncit și în așezările cooperatiste (moșavot) Menahemia, Kfar Saba și în ferma Kineret

Cu gândul de a organiza o forță politică care să-i reprezinte pe evreii din Imperiul Otoman în parlamentul de la Istanbul, Ben Gurion a hotărât sa facă studii juridice la Istanbul. Pentru aceasta avea nevoie de o diplomă de bacalaureat și de cunoașterea limbii turce. Dupa ce prietenul său, Itzhak Ben Tzvi i-a procurat o diplomă de bacalaureat falsă, Ben Gurion a plecat la începutul lui noiembrie 1911 să învețe limba turcă la Salonic, oraș cu o insemnata populație evreiască în rândul cărora mișcarea Poalei Tzion spera să trezească conștiința sionistă. El a locuit acolo la o familie tradiționalistă și după ce a trecut cu succes examenul de balaureat în limba turcă, în anul 1912 a plecat la Istanbul, în octombrie al acelui an, începând studiile de drept. Nu a apucat sa studieze decât o lună, fiindcă odată cu izbucnirea Primului Război Balcanic a decis să revină în Palestina până la clarificarea situației. La cererea sa, tatăl său i-a trimis un ajutor bănesc pentru a-și putea acoperi datoriile făcute în Palestina, precum și în urma cheltuielilor de chirie la Salonic și a celor cu taxa de studii și altora făcute la Istanbul. La începutul lui martie 1913 Ben Gurion s-a întors la Istanbul, unde a împărțit o garsonieră cu Itzhak Ben Tzvi. La finele lunii aprilie cei doi au reluat studiile. In cursul anului a plecat odată la Viena pentru a participa la Conferința mondială a „Poalei Tzion” și la Congresul Organizației Sioniste. În decembrie 1913 s-a redeschis anul universitar. În ianuarie 1914 Ben GUrion s-a îmbolnăvit de malarie, a fost internat în spital, apoi a stat pentru convalescență în casa surorii sale din Łódź. La finele lui aprilie 1914 s-a întors pentru examene la Istanbul. Vara a plecat împreună cu Ben Tzvi în vacanță în Palestina la bordul unui vapor rusesc. Erau în vremea aceea îmbrăcați după moda otomană modernă, cu fes roșu, și își crescuseră mustăți. În timpul călătoriei au aflat de izbucnirea războiului dintre Rusia și Germania. Din cauza împrejurărilor nu și-au mai reluat studiile în Turcia.

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Ben Gurion în tinerețe

După ce în octombrie 1914 Imperiul Otoman a intrat în război de partea Puterilor Centrale, cetățenii statelor dușmane (membre ale Antantei), între care și Rusia, au fost obligați ori să se „otomanizeze”, ori să părăsească Palestina otomană. După o reflectare preliminară în sânul publicului imigranților evrei, Partidul Poalei Tzion a hotărât să adopte identitatea otomană și să rămână în țară. Temându-se de o reacție turcă gravă față de populația evreiască din regiune și de pierderea poziției câștigate de ea în Palestina, Ben Gurion și Ben Tzvi au optat pentru alegerea cetățeniei otomane. Numai ca, după suspendarea expulzărilor în masă ale cetățenilor străini ca urmare a intervenției diplomaților străini. guvernatorul militar otoman Djamal pașa a decis sa expulzeze din Palestina pe toți cei implicați în activități sioniste. Deoarece numele lor figura pe lista delegaților la Congresul sionist, atât Ben Gurion, cât și Ben Tzvi au primit ordine de expulzare „pe veci” Când i-a povestit lui Yehiya efendi, un coleg arab cu care a învățat la Istanbul, despre ordinul ce i-a parvenit, acesta i-a spus:„Ca prieten - îmi pare rău, ca arab - mă bucur”. Era prima oară când Ben Gurion s-a lovit de o manifestare a naționalismului arab. La sfârșitul lunii martie 1915 Ben Gurion și Ben Tzvi au fost urcați pe bordul unui vapor, fără documente, și aduși la Alexandria în Egipt. Ajunși acolo, au fost arestați de către britanici ca cetățeni ai unei puteri dușmane.Ei au fost, în cele din urmă eliberați, la intervenția consulului american, și după câteva săptămâni, au urcat la bordul unui vapor cu destinația New York. Au ajuns la 17 mai 1915 la New York, unde li s-a permis să coboare ca imigranți.[8]

Ben Gurion ca voluntar în Legiunea Evreiască din cadrul armatei britanice în Orientul Mijlociu în 1918
Ben Gurion și Paula Munweiss înaintea căsătoriei lor la New York, 1918

Primul său obiectiv de vizitat în Statele Unite a fost biroul mișcării Poalei Tzion. Înca înainte de a părăsi Palestina, ședința conducerii Poalei Tzion a hotărât ca membrii ei să înființeze în Statele Unite mișcarea de pionieri agricoli Hehalutz și vor recruta tineri evrei dispuși să plece în Palestina și să muncească acolo. Activiștii partidului din New York i-au organizat lui Ben Gurion și lui Ben Tzvi vizite în comunitățile evreiești de pe cuprinsul Statelor Unite, dar până la urmă nu au izbutit să recruteze mai mult de 150 voluntari. Numele lui Ben Gurion, până atunci cu totul necunoscut în Statele Unite, a început să ajungă la urechile opiniei publice evreiești americane după retipărirea în limba idiș a cărții sale Izkor (Requiem) (1916) (care fusese publicată în 1911 în ebraică în Palestina) care cuprindea fragmente literare și evocări ale paznicilor din organizația Hashomer care au fost omorâți, precum si memorii ale lui Ben Gurion din perioada celui de-al doilea val de emigrație. [9] După un timp Ben Gurion a republicat această carte într-o versiune lărgită sub forma unui album:în locul prefeței lui Itzhak Ben Tzvi el a redactat o versiune lărgită a amintirilor sale „In Iudeea și Galileea” Ca urmare a succesului cărții, conducerea mișcării Poalei Tzion le-a acordat lui și lui Ben Tzvi, un salariu lunar pentru publicarea unei cărți noi, „Țara Israel” (Eretz Israel), din care două treimi au fost scrise de Ben Gurion. În perioada redactării acestui volum, Ben Gurion și-a petrecut multe zile în Biblioteca municipală de pe Strada 42 din New York. Locul de întrunire al activiștilor Poalei Tzion la New York era casa unui medic evreu, în care locuia și lucra și Paulina sau Paula Munweiss, o tânără evreică plecată singură în America din orașul bielorus Minsk și care învăța meseria de soră medicală Pola, cum o chema Ben Gurion, stăpânea deja bine engleza și l-a rugat în vara anului 1916 să copieze pentru ea la bibliotecă câteva fragmente din cărți pe care trebuia sa le studieze. Ben Gurion a curtat-o vreme de un an și la 5 decembrie 1917 cei doi s-au căsătorit printr-o ceremonie civilă la Primăria New York, la care nu au fost de față decât funcționari ai primăriei.

În anul 1917, în urma Declarației Balfour și a cuceririi Palestinei de către forțele britanice, Ben Gurion s-a numărat printre cei care au făcut propagandă pentru înrolarea în Detașamentele evreiești (Gdudim ivriyim) și a fost și printre primii voluntari în rândurile acestora. În aprilie 1918 el s-a înrolat în Detașamentul 39 de trăgători ai Majestatii Sale din armata britanică. Detașamentul s-a organizat în Canada, a plecat apoi în Anglia, și de acolo în Egipt. Acolo, însă Ben Gurion s-a îmbolnăvit de dizenterie și a fost internat între-un spita din Cairo. Acesta a fost singurul serviciu militar din viața sa. La Cairo îl aștepta o telegramă de la Paula, care îl anunța despre nașterea fiicei lor la 11 septembrie 1918. Copilul a primit numele de Gheula (Mântuire) , așa cum ceruse Ben Gurion în testamentul pe care l-a lăsat înainte de a pleca în Anglia și Egipt. După trei ani de absență Ben Gurion s-a întors în Palestina. În anul 1919 el a întemeiat acolo, împreună cu Berl Katznelson, partidul Ahdut Haavodá (Uniunea Muncii) care s-a constituit prin unirea partidului Poalei Tzion cu o organizație de sioniști „nepartinici.”

În noiembrie 1919 au sosit în Palestina și Paula și Gheula. Ben Gurion a fost trimis la Londra pentru a înființa acolo biroul Uniunii mondiale a Poalei Tzion și pentru a cultiva relațiile cu Partidul Laburist britanic. Soția și copilul i s-au alăturat. La Londra în august 1920 i s-a născut și fiul, Amos. După ce în urma încheierii războiului mondial și a războiului sovieto-polonez s-au reînnoit comunicațiile cu Plonsk, Ben Gurion, Pola și copiii au vizitat familia Gryn în Polonia. Apoi Ben Gurion a plecat la noi conferințe și întâlniri și și-a lăsat soția și copiii la Plonsk pentru mai mult de un an. În anul 1921 după ce secția americană a Poalei Tzion a încetat să mai finanțeze biroul considerat ineficient din Londra, Ben Gurion s-a întors în Palestina.

În conducerea evreilor din Palestina[modificare | modificare sursă]

La începutul anilor 1920 Ben Gurion a devenit unul din conducătorii proeminenți ai ishuvului - colectivitatea evreiască din Palestina. În anul 1920 a fost unul din fondatorii Histadrutului - Organizația Generală a Muncitorilor Evrei din Țara Israelului, principala mișcare sindicală din țară și a devenit secretar general al acesteia pentru 15 ani succesivi. El vedea în Histadrut nu numai o organizație profesională, destinata apărării drepturilor celor ce muncesc, ci și un instrument social și economic care să pună bazele unei economii muncitorești independente. De asemenea Histadrutul avea, din prisma lui Ben Gurion, și un rol politic - cel de a dirija lărgirea așezării evreiești și a pune bazele viitorului stat evreiesc.

În 1923 Histadrutul a primit invitația de a-și prezenta realizările la Expoziția agricolă de la Moscova, în Uniunea Sovietică, recent proclamată. Ben Gurion și tovarășul său, Meir Rothberg, ca delegați ai Histadrutului, au plecat pe mare la Odesa si de acolo au străbătut Ucraina pentru a ajunge la Moscova. Pe drum i s-au arătat locuri unde în Ucraina au avut locuri pogromuri împotriva evreilor. La Moscova, pavilionul palestinian al Histadrutului, pe care a fost înălțat drapelul sionist, s-a bucurat de mare succes. În cursul vizitei, Ben Gurion a văzut la teatrul ebraic Habima, înființat în capitala Rusiei sovietice, spectacolul în ebraică cu piesa Dibuk de An-sky, care a lăsat asupra sa o profundă impresie. El a rămas acolo 3 luni, și la întoarcerea in Palestina, el a adus cu sine, pe ascuns, colecția scrisorilor scriitorului ebraic Yosef Haim Brenner,[10] care fusese asasinat în casa sa în anul 1920 împreună cu alți evrei de către niște militanți naționaliști arabi.

Ben Gurion, cu cei trei copii - Renana, Gheula și Amos, soția sa Paula și tatăl său Avigdor Gryn, la Plonsk în 1929

Violențele arabe din anul 1929 au dus la o schimbare în vederile lui Ben Gurion față de arabii din Palestina. În vreme ce in anul 1924 declarase că nu exista acolo o mișcare naționala arabă, în octombrie 1929 a afirmat că:

„polemica în jurul existenței sau inexistenței unei mișcări naționale arabe este de prisos... Mișcarea aceasta concentrează mase de oameni...Noi nu vedem în ea o mișcare de renaștere și valorile ei morale sunt îndoielnice. Dar, din punct de vedere politic, este o mișcare națională”

.[11]

Ben Gurion a acționat în acea perioadă în direcția unirii partidelor muncitorești. În anul 1930 strădaniile sale au fost cununate de succes. Partidele Ahdut Haavoda si Hapoel Hatzair (Tânărul Muncitor) s-au unit și au constituit partidul Mapai (prescurtare a denumirii Mifleget Hapoalim miEretz Israel - Partidul Muncitorilor din Eretz Israel sau Palestina). Ben Gurion a fost ales ca lider al noului partid. Alături de echivalentele lui din străinătate, partidul Mapai a devenit partidul cel mai mare din Organizația Sionistă mondială. La începutul anilor 1930, Ben Gurion și-a construit o casă într-un cartier muncitoresc al Tel Avivului, aproape de mare, in zilele noastre bulevardul Ben Gurion (în trecut Bulevardul KaKaL). Casa cu două etaje era cea mai mare din cartier, și l-a înglodat pe Ben Gurion în datorii, care au ajuns la 1000 lire palestiniene.[12] În septembrie 1930 Ben Gurion a vizitat Berlinul în vremea alegerilor pentru al cincilea Reichstag, zile in care a crescut de zece ori numărul alegătorilor pentru gruparea de extremă dreapta Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani NSDAP- cum se numea partidul nazist.A doua zi după alegeri, într-o scrisoare către Heshel Frumkin, Ben Gurion a comparat pe naziști cu rivalii săi, sioniștii revizioniști, iar textele pe care le-a citit in buletinul partidului nazist, cu cele ale conducătorului revizionist Zeev Jabotinski în ziarul Doar Hayom (Poșta zilei) [13]. După cucerirea puterii de către naziști în Germania, la o adunare la Casa Poporului (Beit Haam) din Tel Aviv la 18 februarie 1933, Ben Gurion l-a poreclit pe Jabotinski „Vladimir Hitler”. [14]. În aprilie 1933 Ben Gurion a plecat în Polonia pentru a recruta alegători pentru Mapai la alegerile pentru Congresul sionist. El a recrutat tineri activiști din mișcarea Hehalutz și alte mișcări de tineret și i-a trimis pe tot cuprinsul Poloniei să vândă „shkalim” - care confereau dreptul de vot la Congresul sionist. El însuși a cuvântat în săli arhipline în numeroase orașe din Polonia, inclusiv în Galiția, precum și în Țările Baltice. În timpul campaniei electorale a fost asasinat la Tel Aviv Haim Arlosoroff, și el lider sionist social-democrat, conducătorul secției politice a Agenției Evreiești. Ben Gurion a fost ales în funcția lăsată vacantă de Arlosoroff. El a îndeplinit această funcție în paralel cu postul de secretar general al Histadrutului până în anul 1935. [15] După ce a citit cartea lui Hitler, Mein Kampf, și la mai puțin de un an după urcarea naziștilor la conducerea Germaniei, Ben Gurion a descris la a doua sesiune a celei de-a 4-a conferințe a Histadrutului din 1934 perspectivele viitorului așa cum le deslușea:

„Stăpânirea lui Hitler pune în pericol întregul popor evreu....Regimul lui Hitler nu va putea să se mențină un timp prea îndelungat fără a porni un război de vendetă contra Franței, Poloniei, Cehoslovaciei și celorlalte țări vecine... Fără îndoială ne aflăm în fața unei primejdii de război nu mai puțin decât înaintea anului 1914, și războiul care va izbucni va întrece în distrugeri și grozăvii ultimul război mondial... Poate mai sunt doar 4-5 ani (dacă nu mai puțin) până ce vom apuca acel moment teribil”

. [16]

În octombrie 1934 Ben Gurion a avut la Londra mai multe întâlniri cu Zeev Jabotinski, liderul sioniștilor revizioniști, si la capătul lor ei au semnat un acord. Acordul cu Jabotinski se bucura de sprijinul majorității din centrul Mapai, dar pentru a preveni o scindare a mișcării socialiste sioniste, Ben Gurion a fost nevoit să supună acordul la un plebiscit în rândurile membrilor Histadrutului, și acesta l-a respins cu o majoritate clară de voturi. [17]

În fruntea Agenției Evreiești și a Executivei Sioniste[modificare | modificare sursă]

În anul 1935 Ben Gurion a fost ales, din partea partidului Mapai, președinte al conducerii Agenției Evreiești, care reprezenta corpul central al conducerii evreilor din Palestina, și președinte al Comitetului Executiv al Organizației Sioniste mondiale. În fața celui de-al 19-lea congres sionist el a hotărât să-și calce pe inimă și să vorbească în limba idiș, pentru a transmite viziunea aducerii la viață a programului sionist tuturor delegaților, din care cea mai mare parte nu înțelegeau ebraica. Folosirea limbii idiș era pentru el un impediment și o încălcare a ideologiei. I-a mărturisit colegului său, Eliezer Kaplan:Când am terminat, am fost numai sudoare până la guler.[18]

Odată cu izbucnirea în anul 1936 a marii revolte a arabilor din Palestina, Ben Gurion s-a numărat printre inițiatorii „politicii de reținere”, adică reținere în reacția la actele violente ale arabilor, acțiune bine cântărită și evitarea lovirii în persoane inocente.

În mărturia sa în fața Comisiei Peel trimisă de guvernul britanic pentru a ancheta cauzele revoltei arabe, Ben Gurion a lansat afirmația:

„Nu mandatul este Biblia noastră, ci Biblia este mandatul nostru”

.[19]

În anul 1937 ,împreună cu Haim Weizmann și cu Moshe Shertok (Sharet) Ben Gurion a acceptat recomandarea comisiei Peel de a împărți Palestina de la vest de Iordan între evrei și arabi. Dar a înțeles că un entuziasm în rândurile evreilor va atrage împotrivirea înverșunată a arabilor, și, de aceea, partea evreiască trebuie să facă pe „mireasa mofturoasă”, pe care trebuie să te străduiești serios să o convingi, ca să consimtă. În februarie 1937 Ben GUrion a supus centrului Mapai un plan de împărțire al său, însoțit de o hartă amănunțită. Era prima dată când s-a discutat un plan de divizune a Palestinei mandatare.La întrebarea Goldei Meyerson în legătura cu necesitatea de a lua in considerare creșterea în viitor a populației evreiești, Ben Gurion a replicat:Viitoarele generații se vor descurca singure, noi trebuie să ne îngrijim de generația aceasta. [20]

Cartea Albă a guvernului britanic, al doilea Război Mondial și programul Biltmore[modificare | modificare sursă]

După eșecul partiției Palestinei în două state, în anul 1939 autoritățile mandatare britanice au publicat Cartea Albă prin care au limitat cotele de imigrare ale evreilor în Palestina, precum și achiziționarea de pământuri de către evrei. Ben Gurion a chemat la o luptă silențioasă împotriva britanicilor, care includea organizarea unei imigrații clandestine și înființarea de așezări evreiești și în locurile interzise de către legea britanică.

Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial Ben Gurion a sprijinit înrolarea de voluntari evrei palestinieni în armata britanică în eforturile militare ale acesteia contra Germaniei naziste, fără, însă, a abandona împotrivirea față de politica Cărții Albe. La 12 septembrie 1939 Ben Gurion a declarat la plenara centrului Mapai:

„Trebuie să-i ajutăm pe englezi în război, ca și cum n-ar exista Cartea Albă, și trebuie să ne împotrivim Cărții Albe ca și cum nu ar fi războiul”

[21]

Acțiunile antibritanice ale evreilor din Palestina au încetat și a început înrolarea lor în Brigada Evreiască și alte unități din cadrul armatei britanice.

În mai 1940 Ben Gurion a vizitat Italia, care încă nu intrase în război, și Parisul, în drum spre Londra. În vreme ce s-a aflat în Anglia, Germania a invadat Belgia și Olanda, iar la Londra s-a format un nou cabinet în frunte cu Winston Churchill. Au început bombardamentele germane asupra Angliei, dar Ben Gurion a refuzat să coboare în adăposturi. La începutul lunii octombrie 1940 a ajuns la New York. Călătoria sa în Statele Unite a primit semnificația schimbării percepției locului lui Ben Gurion din cea de lider al evreilor din Palestina într-una de lider al mișcării sioniste din lume și, în virtutea împrejurărilor, și de purtător de cuvânt al unor mari mase ale poporului evreu. In America a ajuns la concluzia că pentru a avea influența necesară în cercurile conducătoare ale Statelor Unite trebuia să câștige de partea sa opinia publică americană. Numai când mișcarea sionistă se va bucura de sprijinul presei, al membrilor Congresului, al bisericilor, al conducătorilor sindicali și al intelectualilor, ea va putea obține și sprijinul administrației. După un sejur de trei luni în S.U.A. Ben Gurion s-a întors în Palestina, apoi, în august 1941 a revenit din nou la Londra. În noiembrie același an a plecat iar la New York. De data aceasta a rămas acolo peste zece luni.[22] După publicarea Cărții Albe și în urma desfășurării evenimentelor în război s-a întărit în mintea sa convingerea în adoptarea unei orientări spre Statele Unite în locul celei centrate pe Marea Britanie. [23] În 1942 Ben Gurion a susținut așa numitul Program Biltmore care a dat semnalul luptei pentru înființarea unui stat evreiesc, în pofida opoziției semnificative în rândurile mișcării sioniste și chiar în propriul său partid, din cauza semnificației sale teritoriale. În urma Conferința de la Biltmore unde Ben Gurion a prezentat programul amintit, s-a produs o ruptură între el și Haim Weizmann, președintele de atunci al Organizației Sioniste. În preajma întâlnirii lui Weizmann cu președintele S.U.A., Franklin Delano Roosevelt Ben Gurion a redactat un memorand privind capacitatea viitoare a Palestinei de a integra noi imigranți după război, pentru a fi prezentat președintelui american [24] La 19 septembrie 1942 a luat avionul pentru a se întoarce în Palestina. Pe drum a făcut o escală în India și în Africa de Sud, colonii unde a fost martor la manifestări de rasism din partea administrației coloniale britanice. La 2 octombrie a ajuns la Cairo și, după câteva zile, a primit vestea ca liderii sioniști au aprobat programul Biltmore. La 10 noiembrie programul a fost adoptat și de Comitetul Executiv Sionist.[25]

În august 1944 a murit liderul și ideologul sionist social-democrat Berl Kaznelson. Ben Gurion i-a scris în acele zile prietenei sale, Myriam Cohen: „Nimic din cele ce mi s-au întâmplat personal nu a avut asupra mea o impresie mai profundă” și a adăugat:Simt că a murit jumătate din mine". Portretul lui Kaznelson a fost unicul tablou din camera de lucru a lui Ben Gurion până la sfârșitul vieții sale. În toamna anului 1944 a vrut să ajungă în România, la cea mai mare comunitate evreiască rămasă în Europa, dar vizita i-a fost sabotată de britanici și de sovietici. În locul României, a izbutit să viziteze Bulgaria, aflată practic în afara zonei de ostilități militare, și în care căzuse de asemenea regimul pro-nazist pentru a intra în sfera de dominație sovietică și sub control comunist. Comunitatea evreiască locală i-a făcut lui Ben Gurion o primire entuziastă. În martie 1945 a plecat din nou la Londra. După câteva zile a suferit un accident de circulație. S-a ales cu o comoție cerebrală și a fost nevoit să se odihnească în hotel vreme de câteva săptămâni. De la fereastra camerei sale de hotel a asistat la serbările de sfârșit al războiului antihitlerist în Europa. [26]

La 1 iulie 1945 a întrunit o ședință la New York în casa lui Rudolf Sonneborn, la care au luat parte 17 oameni de afaceri evrei înstăriți de pe cuprinsul Statelor Unite, care au fost rugați să întemeieze un fond special care să achiziționeze surplusuri de echipament militar american în scopul creării unei industrii militare în zonele populate de evrei ale Palestinei. Numele de cod al fondului a fost Institutul Sonneborn, și mai târziu, Ben Gurion, va vedea în crearea lui unul din cele trei fapte mari din viața sa, alături de emigrarea sa în Palestina și de proclamarea Statului Israel [27] În continuare, el a revenit în Europa la bordul vaporului de lux Queen Elisabeth[28] În octombrie 1945 Ben Gurion a fost cel dintâi conducător evreu care a vizitat tabere de refugiați evrei aflate în Germania ocupată de aliații occidentali. În primul lagăr, la Salzheim, a sosit în mașina șefului rabin al armatei americane de ocupație și a fost întâmpinat cu bucurie. Când a început să cuvânteze în limba idiș, în fața supraviețuitorilor, vocea i s-a sugrumat și a avut lacrimi în ochi. Primirea entuziastă s-a repetat și în celelalte tabere pe care le-a vizitat. [29]. Între altele, a vizitat fostele lagăre de concentrare de la Dachau și Bergen Belsen, în acesta din urmă găsind și un verișor din Lodz care a supraviețuit.[30] O aflat că nepoată de frate a sa fost arsă de vie de naziști.[31]În noiembrie 1945 s-a întors în Palestina. În acea perioadă a trebuit sa petreacă multă vreme în străinătate. În anul 1945 a lipsit din țară 249 zile, iar în 1946 -310 zile.[32] În ianuarie 1946, când a aflat că o comisie anglo-americană va inspecta lagărele de refugiați evrei din Germania, a plecat și el acolo, pentru a veghea ca refugiații să fie îndrumați cum trebuie de către conducătorii lor. În cursul vizitei, comisia a constatat că marea majoritate a refugiatilor cereau să emigreze în Palestina și, în consecință, ea recomanda eliberarea a 100,000 de certificate de emigrare [33] Atât în timpul războiului și al Holocaustului, cât și după aceea, guvernul britanic s-a opus așezării și emigrării de evrei în Palestina, făcând abstracție de situația disperată a evreilor în teritoriile controlate de naziști. După victoria asupra Germaniei conducerea Ishuvului și-a intensificat lupta contra britanicilor, la sfârșitul lui octombrie 1945 luând ființă Mișcarea revoltei evreiești (Tnuat Hameri haivri) în care s-au coalizat cele trei mișcări de rezistență:Hagana, incluzând Palmach, de asemenea Etzel sau Irgun, condusă de Menahem Beghin și Lehi, condusă de Itzhak Shamir. Simultan a continuat activitatea politică pentru înființarea statului evreiesc.In cadrul unei operații a poliției britanice la 29 iunie 1946, în așa numita Sâmbătă neagră au fost arestati membrii conducerii sioniste care se aflau în țară. Ben Gurion a reușit să scape de arest, fiindcă era în acea vreme la Paris, unde l-a întâlnit pe Ho Chi Min, conducătorul rezistenței antifranceze din Vietnam, care i-a sugerat să creeze un guvern în exil. Ben Gurion a preferat, însă, un guvern care să se bucure de o recunoaștere internațională.[34]În august 1946 la apelul său, conducerea sionistă întrunită la Paris a alocat 3 milioane de dolari pentru cumpărarea de armament greu.[35] În urma atentatului cu bombă organizat de oamenii din Etzel, și care a distrus Hotelul King David din Ierusalim, provocând numeroase victime, Ben Gurion a dizolvat alianța numită Mișcarea revoltei și de atunci, organizațiile subterane Etzel și Lehi și-au reluat autonomia integrală. În preajma Congresului Sionist de la Basel din decembrie 1946, conducerea sionistă s-a văzut divizată intre tabara mai moderată condusa de Haim Weizmann, care era pentru încetarea acțiunilor violente contra administrației britanice ostile în Palestina, și cea „activistă”, condusă de Ben Gurion, care sprijinea continuarea rezistenței. Cele două tabere au consimțit totuși să se oprească actele de ostilitate până la congres. în octombrie 1946 Ben Gurion a vizitat a treia oară lagărele de refugiați evrei din Germania. La încheierea congresului sionist, Ben Gurion a anunțat în ședința Executivei Sioniste că el preia portofoliul apărării în cadrul conducerii Agenției Evreiești. El și-a reluat cu energie eforturile pentru achiziționarea de arme și pregătirile logistice necesare pentru a transforma organizația Hagana într-o armată care să facă față nu numai forțelor neregulate ale arabilor palestinieni, dar și unei eventuale invazii ale armatelor țărilor arabe. El a explicat militanților din Hagana care voiau să reia lupta violentă, ca trebuie sa se abtina de la a da britanicilor pretexte de a distruge capacitatea de apărare a evreilor din țară, înaintea confruntării militare cu forțele militare arabe.[36]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ חה"כ דוד בן-גוריון (גרין) (în ebraică), Knesset 
  2. ^ a b „David Ben Gurion”, data.bnf.fr, accesat în  
  3. ^ a b SNAC, accesat în  
  4. ^ a b Find a Grave, accesat în  
  5. ^ a b Discogs, accesat în  
  6. ^ Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978) 
  7. ^ Sh.Tevet 1985 4-12
  8. ^ A.Shapira p.42-43
  9. ^ A.Shapira p.43-47
  10. ^ A.Shapira p.64-66
  11. ^ A.Shapira p.78
  12. ^ A.Shapira p.61
  13. ^ Tom Seggev „Al șaptelea milion - Israelienii și Holocaustul” p.25
  14. ^ Tom Seggev „Al șaptelea milion - Israelienii și Holocaustul” p.25
  15. ^ A.Shapira p.73-74
  16. ^ T.Seggev - Al șaptelea milion p.1, p.405
  17. ^ A.Shapira p.85-87
  18. ^ A.Shapira p.88-89
  19. ^ A.Shapira p.93-94
  20. ^ A.Shapira p.93
  21. ^ A.Shapira p.102
  22. ^ A.Shapira p.102
  23. ^ A.Shapira p.110
  24. ^ A.Shapira p.111
  25. ^ A.Shapira p.113
  26. ^ A.Shapira p.114-115, 119-120
  27. ^ A.Shapira p.124-126
  28. ^ T.Seghev Al șaptelea milion
  29. ^ A.Shapira p.114,119
  30. ^ T.Seghev
  31. ^ T.Seghev
  32. ^ A.Shapira p.114,119
  33. ^ A.Shapira p.122
  34. ^ A.Shapira p.122
  35. ^ A.Shapira p.124
  36. ^ A.Shapira p.124

Legături exterioare[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Anita Shapira - Dmuto shel manhig:Ben Gurion
  • Teveth, Shabtai (Shavtay Tevet). Ben-Gurion and the Palestinian Arabs: from peace to war. Oxford University Press. 1985, ISBN 978-0-19-503562-9.
  • Teveth, Shabtai Ben-Gurion and the Holocaust. Harcourt Brace & Co.1996
  • Teveth, Shabtai The Burning Ground. A biography of David Ben-Gurion. Schoken, Tel Aviv,1997