Papa Pius al XII-lea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Pius al XII-lea
PacelliBavaria1922a.JPG
Nume Maria Giuseppe Giovanni Eugenio Pacelli
Început de pontificat 2 martie 1939
Final de pontificat 9 octombrie 1958
Predecesor Pius XI
Succesor Ioan XXIII
Născut 2 martie 1876
Decedat 9 octombrie 1958

Pius al XII-lea, născut Maria Giuseppe Giovanni Eugenio Pacelli (n. 2 martie 1876, Roma – d. 9 octombrie 1958, Castel Gandolfo, Italia) a fost papă al Bisericii Catolice între anii 1939 - 1958.

Biografie[modificare | modificare sursă]

1.1 Începutul vieții, studiile și hirotonirea preoțească[modificare | modificare sursă]

Eugenio Maria Giovanni Giuseppe Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea, s-a născut la Roma, la 2 martie 1876, într-o familie de juriști romani, care au lucrat în slujba pontifului roman[1]. Strămoșii familiei Pacelli au venit la Roma în 1819, din localitatea Viterbo, Lazio. Bunicul viitorului Papă Pius al XII-lea a fost chemat la Roma de Eminența sa, cardinalul Caterini, pentru a studia dreptul ecleziastic. Bunicul lui Eugenio Pacelli, pe nume Marcantonio a fost subsecretar la Ministerul de Interne al Statului Papal în vremea papei Pius al IX-lea (1846-1878), în timp ce tatăl, Filippo Pacelli, a fost procuror al Sfântului Scaun[2].

Mama lui Eugenio, Virginia Graziosi, provenea dintr-o familie de aristocrați. În această familie profund catolică și cunoscută pentru serviciile deosebite aduse în favoarea Bisericii s-a născut și a crescut viitorul Papă Pius al XII-lea. Filippo și Virginia au avut patru copii, doi băieți și două fete: Giuseppina, Francesco, Eugenio și Elisabeta. La vârsta de cinci ani, Eugenio a fost înscris la o școală privată condusă de Surorile Franceze ale Providenței. Conform mărturiei unanime a cunoscuților săi din copilărie, Eugenio Pacelli a fost un băiat simpatic și amabil. Toți cei care l-au cunoscut îl admirau și, în același timp, se minunau de bunătatea și disciplina sa. Era impresionat atunci când mama îi vorbea despre viețile primilor martiri ai Bisericii. Într-o zi unchiul său, Giuseppe Pacelli, îi povestea viața unui misionar care a fost persecutat și în final crucificat de către călăii săi. După această relatare, Eugenio i-a spus unchiului său că ar dori să fie martir dar „fără cuie”[3].

După studiile elementare desfășurate într-o școală privată și apoi la liceul „Ennio Quirino Visconti”, Eugenio s-a înscris la Colegiul Capranica, iar între 1894-1899 a studiat teologia la Universitatea Pontificală Gregoriana. La sfârșitul primului an universitar, în vara anului 1895, renunță la continuarea studiilor atât la Universitatea Capranica, cât și la Universitatea Gregoriana. Potrivit surorii sale, Elisabeta, alimentația de la Capranica a fost principalul factor al îmbolnăvirii lui Eugenio Pacelli[4]. Papa Leon al XIII-lea i-a permis lui Eugenio să locuiască în familie pe perioada terminării studiilor. La 2 aprilie 1899, cardinalul Paolo Casta îl hirotonește în capela personală a familiei Pacelli. După hirotonire a ajuns cu sprijinul cardinalului Vincenzo Vannutelli, un prieten de-al tatălui său, la Curia papală, în postul de cancelar al Congregației Afacerilor Extraordinare, fiind numit de Pius al X-lea vicesecretar în 1911 și secretar în 1914. În același timp, predă la „Accademia dei Nobili” (1909-1914) și a lucrat împreună cu cardinalul Gasparri la noul Cod de Drept Canonic[5].

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Pacelli a dobândit o experiență importantă, sprijinindu-l pe Papa Benedict al XV-lea și pe cardinalul Gasparri în eforturile lor umanitare. În 1916 este implicat în pregătirea documentului care venea în sprijinul evreilor, semnat de cardinalul Gasparri. Prin acest document se dorea un răspuns la apelul consiliului evreilor americani din 30 decembrie 1915, pentru ca Papa Benedict al XV-lea să își folosească influența morală pentru condamnarea anti-semitismului[6].

1.2. Arhiepiscop și nunțiu apostolic[modificare | modificare sursă]

La 20 aprilie 1917, Benedict al XV-lea îl numește pe Eugenio Pacelli ca nunțiu al Bavariei. Preotul Pacelli a fost consacrat episcop de Benedict al XV-lea în Capela Sixtină la 13 mai 1917 în prezența rudelor apropiate[7]. Importanța acestei funcții era oferită de faptul că guvernul bavarez era singurul dintre guvernele germane care avea relații diplomatice cu Roma. Așadar, nunțiatura din München era un canal de comunicare cu întreaga Biserică germană.

Când arhiepiscopul Pacelli a sosit în Bavaria, la 28 mai 1917, a găsit țara într-o stare haotică, deoarece în acel moment armata Imperiului începuse să își arate slăbiciunea, suferind înfrângeri severe, atât pe frontul francez, cât și pe cel rus. Nunțiul și-a început imediat activitatea umanitară, îndreptată spre ajutorarea prizonierilor de război, a muncitorilor deportați și a ostaticilor. Tot în acest timp, Benedict al XV-lea a făcut cele mai mari eforturi de mediere a conflictului, inițiind un „Apel pentru pace” către toate statele implicate în război[8]. În 1919, după încheierea războiului, revoluția comunistă a devastat orașul München, iar Pacelli a putut să guste viața amară sub semnul secerii și ciocanului. De multe ori comuniștii l-au amenințat, dar el a reușit să îi domolească. Odată a ieșit în fața unei mulțimi de comuniști dar - sigur pe poziție - le-a interzis accesul, afirmând că teritoriul ambasadei este intangibil conform legilor internaționale. Astfel, comuniștii s-au retras intimidați din fața nunțiului apostolic.

În aprilie 1919, în timpul revoluției sprijinite de Liga spartakistă, de inspirație comunistă, nunțiatura din Bavaria a fost încercuită de un grup de revoluționari care voiau să intre în clădire. Eugenio Pacelli a trecut în acele momente printr-o experiență dramatică relatată de Franco Molinari: „O bandă delirantă de soldați roși i-au pus revolverul la tâmplă”74. Deși a fost îmbrâncit, arhiepiscopul nu a cedat, având-o alături pe sora germană Pascalina Lehnert, care s-a interpus între revoluționari și nunțiu. După încetarea ostilităților, Pacelli îi va descrie ca pe niște „adevărați bolșevici ruși”[9].

Pacelli a reușit să încheie cu succes negocierile preliminare pentru un concordat foarte avantajos (mai ales în ceea ce privește învățământul) cu guvernul bavarez (1924) și să poarte tratative foarte delicate cu guvernul prusac, cu care a încheiat un concordat deosebit de important pentru Biserica Catolică (1929). În 1925 a făcut pasul important al mutării de la München la Berlin, capitala Germaniei, pentru a facilita negocierile cu guvernul german în ceea ce privește chestiunile generale legate de Biserica din această țară[10].

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În zilele triste ale celui de-al Doilea Război Mondial papa Pius al XII-lea a încercat din greu să mențină deschise porțile păcii. La 24 decembrie 1939 a dat lumii un înțelept program de pace elaborat în cinci puncte. Dacă nu putea opri războiul, cel puțin putea scoate în evidență suferințele a milioane de sărmani refugiați și victime de război; ceea ce a și făcut. Papa Pius i-a chemat pe catolicii de pretutindeni și îndeosebi din liniștita Americă, să împartă cu cei săraci. Pius a făcut multe și pentru salvarea Romei de la distrugere, și nu a salvat doar clădiri. În timp ce agenții Gestapo căutau fioroși, evreii, refugiații și tot felul de oameni urmăriți au aflat siguranță în micul stat papal. După război, papa Pius al XII-lea a continuat să pună accent pe nevoia unei păci drepte.

Papei i s-a reproșat că nu a denunțat public holocaustul evreilor, el însuși își făcea deseori mustrări de conștiință asupra acestui fapt, dar dacă ar fi condamnat regimul nazist, Hitler ar fi întețit prigoana și asupra celorlalți evrei (în Roma din 8.000 de evrei au fost deportați doar circa 1.000). Exista și un plan de a-l răpi pe papa și de-al pune sub „protectia” Reichului, în cazul în care ar fi condamnat holocaustul, cu planul ar fi fost însărcinat generalul SS Karl Wolff, șeful SS din Italia.

În timpul războiului rece[modificare | modificare sursă]

Stalin a răspuns dorinței papei Pius al XII-lea, ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace, cu celebra întrebare retorică „Dar câte divizii are papa?” În 1953, la moartea lui Stalin, papa Pius al XII-lea a spus „Acum va vedea câte divizii avem”.

Papa a înțeles marile dificultăți cu care se confruntau Națiunile Unite, a aprobat și a încurajat toate eforturile pozitive care încercau să sprijine înțelegerea internațională. Ca păstor de suflete papa Pius a răspuns nevoii omului modern după o hrană spirituală. Pentru a ușura participarea la Sfânta Liturghie și primirea Sfintei Împărtășanii a oamenilor, papa Pius a relaxat cu mult regulile care orânduiau timpul Liturghiei sau grabnica necesitate de a primi Sfânta Împărtășanie. A simplificat și Breviarul.

A protestat față de persecuția Bisericii Catolice în lagărul comunist, drept pentru care autoritățile comuniste l-au prezentat ca pe un bastion al imperialismului și al reacțiunii. După arestarea celor șase episcopi greco-catolici din România, a numit în locul acestora noi episcopi titulari, între care pe Alexandru Todea, devenit ulterior cardinal. În ciuda ademenirilor și presiunilor permanente exercitate de Biserica Ortodoxă Română în complicitate cu autoritățile comuniste, nici unul din cei doisprezece episcopi greco-catolici din România nu a acceptat abandonarea fidelității față de Biserica Catolică, ceea ce l-a determinat pe papa Pius al XII-lea să rostească memorabilele cuvinte „Isus a avut doisprezece apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica greco-catolică din România a avut doisprezece episcopi și nu a trădat niciunul”. A fost declarat Venerabil.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Papa Pius al XI-lea
PIUS PP. XII
1939 - 1958

Succesor:
Papa Ioan al XXIII-lea




  1. ^ Diac, Emil (). Papa Pius al XII-lea, Apărător al Drepturilor Omului. p. 11. 
  2. ^ Marchione, Margherita (). Shepherd of Souls, A Pictorial Life of Pope XII. p. 11. 
  3. ^ Marchione, M. (). Shepherd of Souls, A Pictorial Life of Pope XII. p. 17. 
  4. ^ Cornwell, J. (). Hitlerʼs Pope: The Secret History of Pius al XII. p. 22. 
  5. ^ H. JEDIN – K. REPGEN – J. DOLAN (). Handbuch der Kirchengeschichte, Die Weltkirche im 20. Jarhundert, Herder, Freibug im Breisagau. VII. 
  6. ^ Diac, E. (). Papa Pius al XII-lea, Apărător al Drepturilor Omului. p. 14. 
  7. ^ OʼShea, P. (). A Cross too heavy: Pope Pius XII and the Jews of Europe. p. 89. 
  8. ^ Korom, I. (). Situația evreilor din Europa sub pontificatul Papei Pius al XII-lea. p. 97. 
  9. ^ Diac, E. Papa Pius al XII-lea, Apărător al Drepturilor Omului. p. 15. 
  10. ^ Korom, I. Situația evreilor din Europa sub pontificatul Papei Pius al XII-lea,. p. 98.