Beniamin Netaniahu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Benjamin Netanyahu)
Sari la navigare Sari la căutare
Binyamin Netanyahu
בנימין נתניהו
Netanyahu official portrait.jpg
Prim-ministru al Israelului între anii 1996-1999 și 2009-2021.Fotografie din 2009
Date personale
Poreclăביבי, Bibi Modificați la Wikidata
Născut (71 de ani)[6][7][8][9] Modificați la Wikidata
Tel Aviv, Israel Modificați la Wikidata
PărințiBenzion Netanyahu
Zila Netanyahu[*][[Zila Netanyahu |​]][10] Modificați la Wikidata
Frați și suroriYonatan Netanyahu
Iddo Netanyahu[*][[Iddo Netanyahu (Israeli physician, author and playwright)|​]] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuSara Netanyahu[*] (din )
Miki Haran[*][[Miki Haran (chimistă israeliană)|​]] ()
Fleur Cates[*][[Fleur Cates |​]] ()[11] Modificați la Wikidata
Număr de copii3[12] Modificați la Wikidata
Copii Yair Netanyahu[*][[Yair Netanyahu (son of Israeli prime minister)|​]]
Avner Netanyahu[*][[Avner Netanyahu (son of Israeli prime minister)|​]]
Noa Roth[*][[Noa Roth (daughter of Israeli prime minister)|​]] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Israel.svg Israel Modificați la Wikidata
Etnie evreu Modificați la Wikidata
Religieiudaism Modificați la Wikidata
Ocupațiepolitician
diplomat
om de stat
personal militar[*]
scriitor politic[*]
politolog[*] Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiIerusalim Modificați la Wikidata
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
Deținător actual
Funcție asumată
[1]
LegislaturăA 24-a legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [1]
LegislaturăA 23-a legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 22-a legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 21-a legislatură a Knessetului[*]
MInistrul dezvoltării regionale al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 20-a legislatură a Knessetului[*]
Ministru al comunicațiilor al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 19-s legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 19-s legislatură a Knessetului[*]
Ministru de externe al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Ministru al sănătății al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – [2]
Al 9-lea Prim-ministru al Israelului[*] Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
GuvernAl 32-lea guvern al Israelului[*]
thirty-third government of Israel[*][[thirty-third government of Israel (Government of Israel)|​]]
Al 34-lea guvern al Israelului[*]
Al 35-lea guvern al Israelului[*]
Precedat deEhud Olmert
Succedat deNaftali Bennett
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 18-a legislatură a Knessetului[*]
Lider al opoziției în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat de Amir Peretz[*][[Amir Peretz (politician israelian)|​]]
Succedat deTzipi Livni
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 17-a legislatură a Knessetului[*]
Ministru de finanțe al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 16-a legislatură a Knessetului[*]
Ministru de externe al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat deAvigdor Lieberman
Succedat deAvigdor Lieberman
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Succedat de Yuval Steinitz[*][[Yuval Steinitz (politician israelian)|​]]
Legislaturăa 15-a legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 14-a legislatură a Knessetului[*]
Ministru de finanțe al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
În funcție
 – 
Precedat de Silvan Shalom[*][[Silvan Shalom (politician israelian)|​]]
Succedat deEhud Olmert
Prim-ministru al Israelului[*] Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
GuvernAl 27-lea guvern al Israelului[*]
Precedat deȘimon Peres
Succedat deEhud Barak
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [1]
Legislaturăa 14-a legislatură a Knessetului[*]
În funcție
 – [3]
Legislatură 13th Knesset[*][[13th Knesset |​]]
Viceministru de externe al Israelului Modificați la Wikidata
În funcție
 – [4]
În funcție
 – [4]
Deputat în Knesset Modificați la Wikidata
În funcție
 – [5]
Legislatură 12th Knesset[*][[12th Knesset |​]]
Reprezentant permanent al Israelului la ONU Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat de Yehuda Zvi Blum[*][[Yehuda Zvi Blum (diplomat israelian)|​]]

PremiiPremiul Zeev Jabotinski[*] ()
Premiul Tzeltner[*] ()
Partid politicLikud (din anii 1980)
Alma materMassachusetts Institute of Technology (Bachelor of Science[*] în Servicii tehnice din construcții, )
Liceul Cheltenham[*] ()
Școala Sloan de management a Institutului MIT[*] ( Master of Science[*][[Master of Science (master's degree awarded for post-graduate study in the sciences, or occasionally social sciences)|​]], )
Semnătură
Benjamin Netanyahu Signature.svg
Prezență online

Beniamin Netanyahu (în ebraică בנימין נתניהו, transliterat: Binyamin Netanyahu; pronunție ebraică: Pronunție audio audio; supranumit în publicul israelian și "Bibi"; n. ,[6][7][8][9] Tel Aviv, Israel) este un om politic israelian de centru-dreapta, prim ministru al Israelului în fruntea unor coaliții de centru-dreapta, de la data de , și din nou din martie 2013, din 2019 la conducerea unui guvern de tranziție, în 2020–2021 în fruntea unei coaliții paritare de centru-dreapta-stânga, din martie 2021 - a unui guvern de tranziție, a fost înlocuit de Parlament la 13 iunie 2021 după ce 60 de deputați au votat în favoarea preluării funcției de prim-ministru de către unul din rivalii săi, Naftali Bennett.[13] Netanyahu a devenit din acel moment șef al opoziției și, după o lună a evacuat împreună cu soția și fiul său sediul primului ministru. Netanyahu a mai fost prim ministru al Israelului în perioada 18 iunie 1996 - 6 iulie 1999, fiind atunci cel mai tânăr și al nouălea premier din istoria Israelului. De asemenea a fost în trecut ministru de externe (1998 și 2002-2003,2012-2013, 2015-2019), ministru al apărării, ministru de finanțe (2003-2005). Deputat în Knesset din partea partidului conservator Likud, el este liderul acestui partid (din 2005, între 2012-2015 lider al blocului Likud Beitenu). A mai fost în trecut șef al opoziției parlamentare din aprilie 2006 până în martie 2009. Netanyahu este primul ministru care a întrunit cei mai mulți ani de guvernare din istoria Israelului, întrecându-l la aceasta pe David Ben Gurion.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familia, copilăria și adolescența în Israel și S.U.A[modificare | modificare sursă]

S-a născut la Tel Aviv la 21 octombrie 1949 ca al doilea copil din cei trei fii ai cuplului Tzila și Bentzion Netanyahu. Bunicul său din partea tatălui, Nathan Milikowski, a fost un rabin, profesor și fermier evreu, originar din Lituania, care s-a stabilit în Palestina în anul 1920. El a condus o școală la Tzfat, apoi a fost unul dintre primii locuitori ai cartierului evreiesc Beit Hakerem din Ierusalim, de asemenea a practicat horticultura și a dirijat o fermă de vite și păsări la Herzliya. Și el, ca și fiul său Bentzion, a fost activ în mișcarea sionistă revizionistă. Tatăl, prof.Bentzion Netanyahu, istoric,(născut Bentzion Milikowski la Varșovia în iunie 1910) este un cunoscut cercetător al istoriei evreilor și a fost secretar personal al lui Zeev Jabotinski, fondatorul curentului sionist revizionist, în ultimii ani de viață ai acestuia în exil la New York. Bentzion Netanyahu a fost unul din redactorii Enciclopediei Ebraice, publicată în Israel, și este profesor emeritus la Universitatea Cornell din S.U.A. Mama, Tzila, s-a născut Tzila (sau Cela) Segal în 1912, în așezarea evreiască Petah Tikva, în Palestina sub dominație otomană într-o familie de evrei originari din Lituania.

Binyamin Netanyahu a copilărit la Ierusalim. A trăit apoi, în ultimii ani ai deceniului 6 și în anii 60 ai secolului trecut, alternativ în Israel și în S.U.A., unde tatăl său a devenit profesor universitar.

În anii 1963-1967 a locuit în Cheltenham, periferie a orașului Philadelphia unde a învățat la liceu și a fost activ în clubul „Debate”.

Studiile, serviciul militar și începuturile carierei[modificare | modificare sursă]

După terminarea studiilor liceale, Binyamin Netanyahu a revenit în Israel pentru a satisface serviciul militar. A servit ca luptător și comandant în forțele speciale de comando Sayeret Matkal. În această calitate a participat la 8 mai1972 la operația de salvare a pasagerilor avionului companiei belgieneSabena”" ce fusesese răpit de militanți arabi palestineni și adus pe aeroportul Lod în Israel. În această acțiune, comandată de către Ehud Barak, comandantul de atunci al forțelor de comando, Netanyahu a fost rănit de un glonte scăpat din arma unuia din colegii săi.

Eliberându-se din armată cu gradul de căpitan, Netanyahu a plecat iarăși în Statele Unite, unde a studiat și obținut licența in arhitectură și titlul de master în business management la Institutul Tehnologic Massachussetts MIT. De asemenea a obținut masteratul în științe politice al Universității Harvard. După încheierea studiilor universitare el a lucrat la compania de consilieri în afaceri Boston Consulting Group. În acea perioadă și-a schimbat, o vreme, numele de familie în Nitai (nume ce servise în trecut drept pseudonim tatălui său la semnarea unor articole). Întrebat în legătură cu aceasta după trecerea multor ani, Netanyahu a explicat că a procedat astfel deoarece în mediul de expresie anglo-saxonă neebraic în care a lucrat, Nitai era un nume mai ușor de pronunțat.

La izbucnirea Războiului de Yom Kippur în octombrie 1973 Netanyahu s-a întors in patrie pentru a lua parte la lupte, iar după încheierea ostilităților s-a întors în Statele Unite.

În anul 1976, fratele său mai mare, Yonatan Netanyahu, devenit comandant al forțelor de comando, a fost ucis în cursul Operației Entebbe de salvare a ostaticilor israelieni și evrei de pe avionul Air France ce fusese răpit și silit sa aterizeze în Uganda de către un grup de militanți extremiști arabi și germani aflați în slujba organizației arabe Frontul Popular de Eliberare a Palestinei.

Întors în Israel în 1978, Binyamin Netanyahu a lucrat ca responsabil cu marketingul la compania locală de mobile „Rim”. Între anii 1978-1980 a stat în fruntea Institutului „Yonatan” de cercetare a terorismului și a organizat mai multe simpozioane internaționale pe această temă. În acest cadru a făcut cunoștință cu un număr de politicieni, între care profesorul Moshe Arens, care l-au introdus în milieu-ul politic.

Activitatea diplomatică[modificare | modificare sursă]

Devenit ambasador al Israelului la Washington, la recomandarea lui Arens, Netanyahu a devenit colaborator apropiat al acestuia ca șef adjunct al misiunii diplomatice, în anii 1982 - 1984. Între anii 1984 - 1988 a îndeplinit funcția de ambasador al Israelului la ONU și s-a distins prin expunerile sale elocvente în fața mijloacelor de media din lume.

De la ministerul de externe la conducerea partidului Likud[modificare | modificare sursă]

Binyamin Netanyahu și Sorin Hershko (Herșcu), un soldat israelian rănit grav în Operațiunea Entebbe din 1976

În preajma alegerilor parlamentare din 1988 Netanyahu s-a întors în Israel și s-a alăturat partidului de centru-dreapta Likud. Ca unul din favoriți în alegerile interne preliminare din partid, el a fost ales în al 12-lea Knesset pe lista Likudului și numit ministru adjunct de externe, pe lângă titularul ministerului, Moshe Arens, iar ulterior David Levy. Cu acesta din urmă, care se distinsese mai ales ca activist de partid și sindical, s-a înțeles mai puțin bine și între cei doi au apărut atunci primele semne de rivalitate. După ce a participat la delegația condusă de premierul israelian Itzhak Shamir la convorbirile de pace de la Madrid din 1991, a abandonat ministerul de externe pentru o funcție creată pentru el, cea de ministru adjunct pe lângă cabinetul primului ministru.

După înfrângerea Likudului în alegerile parlamentare de la începutul anului 1992 și dupa retragerea lui Itzhak Shamir în 1993, Netanyahu a fost ales cu mare majoritate ca lider al acestui partid, învingându-i pe ceilalți candidați -David Levi, Beni Beghin și Moshe Katzav. În cursul confruntării pentru conducerea partidului a fost lansată în mass-media povestea existenței unei casete video în care Netanyahu ar fi fost văzut înșelându-și actuala soție cu o psiholoagă care lucrase în echipa sa de relații publice. Apărând de îndată la televiziune, el și-a recunoscut vina, și-a exprimat părerea de rău, și a acuzat fără să pronunțe explicit nume, „un fruntaș al Likudului, înconjurat de criminali”, că ar fi pus la cale o încercare de șantaj contra sa. Aluzia, care s-a înțeles ca referindu-se la rivalul său în partid, David Levi, și la sprijinitorii acestuia, a dus la adâncirea ostilității dintre cei doi politicieni. În cele din urmă nu s-a găsit o asemenea casetă, iar mai târziu Netanyahu și-a cerut scuze pentru aluziile la adresa lui David Levi.

Ca șef al opoziției Netanyahu a condus o împotrivire acerbă acordurilor de la Oslo dintre guvernul de coaliție israelian condus de Itzhak Rabin și Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat. Netanyahu a avertizat că acordurile vor duce la amplificarea actelor de teroare contra populației israeliene și s-a aflat în fruntea mișcării de protest a dreptei naționaliste și religioase împotriva politicii "procesului de pace" cu arabii palestineni promovate de Rabin și Peres. El a vizitat în mai multe rânduri scena unora din atentatele de teroare efectuate de palestineni (de pildă cel de la 19 octombrie 1994, îndreptat la Tel Aviv împotriva pasagerilor autobuzului de pe linia 5) și în octombrie 1995 s-a aflat în fruntea mitingului furtunos de protest din Piața Tzion din Ierusalim.

După asasinarea lui Itzhak Rabin de către un militant din extrema dreaptă religioasă și naționalistă, la conducerea guvernului condus de laburiști, a ajuns Shimon Peres. La alegerile parlamentare din 29 mai 1996, ținute după procedura nouă a votului personal direct pentru postul de prim ministru, Netanyahu l-a învins pe Peres, beneficiind de o majoritate de 50.5% din voturi. Rezultatul a surprins deoarece sondajele de opinie prevăzuseră o victorie a lui Peres la o diferență de peste 5 %. Comentatorii au explicat victoria lui Netanyahu prin mai mulți factori: valul de atentate sinucigașe lansat în luna martie 1996, de către mișcarea palestiniană islamistă Hamas și prezentat de aceasta ca un răspuns la uciderea de către Israel a lui Yehya Ayash, „inginerul” responsabil de executarea de atentate explozive , supărarea unora din alegătorii israelieni arabi în urma operației „Fructele mâniei” lansate în Liban de guvernul Peres și în care artileria israeliană a bombardat din greșeală un număr mare de civili aflați la adăpostul ONU în satul Kana, succesul lui Netanyahu de a uni în jurul său rândurile tuturor fracțiunilor din Likud, inclusiv cea condusă de David Levi (Gesher), precum și partidul laic de dreapta Tzomet al generalului în rezervă Rafael Eitan, reușita lui Netanyahu în disputa televizată cu Peres, promisiunea lui Netanyahu că va respecta totuși acordurile încheiate de guvernele precedente, sprijinul obținut de Netanyahu din partea populației religioase ultraortodoxe și a hasidimilor Habad (care au lansat lozinca "Netanyahu e bine pentru evrei"), a multora din sectorul evreilor orientali și a noilor veniți din fosta URSS, de asemenea contribuția organizatorilor campaniei electorale în frunte cu consilierul american Arthur Finkelstein care a folosit slogane electorale simple și eficiente ca „Peres va împărți Ierusalimul” sau „Nu e pace, nu e securitate, nu e vreun motiv de a vota Peres”, de asemenea a ajutat fixarea alegerilor la o dată mai îndepărtată de cea a asasinării lui Rabin și într-un moment când partidele de opoziție au avut timp să se organizeze.

Ca prim ministru între anii 1996-1999[modificare | modificare sursă]

16 octombrie 1998, convorbirile dintre Netanyahu, secretara de stat a Statelor Unite, Madeleine Albright și conducătorul palestinian Yasser Arafat în legătură cu memorandumul de la Wye River

Netanyahu a îndeplinit prima dată funcția de prim ministru al Israelului între 18 iunie 1996 - 6 iulie 1999. În domeniul politic s-a concentrat asupra relațiilor cu vecinii arabi palestineni. Așa cum a promis, nu a abolit acordurile de la Oslo cu Organizația de eliberare a Palestinei , dar a subliniat necesitatea reciprocității și respectării obligațiilor luate, după formularea sa " Dacă vor da - vor primi, nu vor da - nu vor primi". În septembrie 1996 s-a întâlnit la punctul de control Erez cu liderul palestinian Yasser Arafat.

El ajuns cu Autoritatea palestiniană la un acord asupra transferării în mâinile ei a puterii și asigurării securității în sectoare ale orașului Hebron

La 4 septembrie 1996 Netanyahu a hotărât deschiderea gurii de nord a tunelului Zidului de apus spre Via Dolorosa în Ierusalimul vechi, ceea ce a provocat un val de tulburări violente arabe pe tot cuprinsul Cisiordaniei și nordul fâșiei Gaza sub impresia temerii, trezite deseori în rândul populației musulmane în cursul veacului al 20 lea, că lucrările inițiate de evrei să nu fie un mijloc de a zdruncina dinadins temelia moscheilor de pe Muntele Templului. Netanyahu a justificat hotărârea prin recomandările experților forțelor de securitate, prin importanța turistică și națională a accesului la „stânca ființei” ("sela kiuménu") poporului evreu. În ciocnirile produse au fost uciși 60 de polițiști și civili arabi palestineni, precum și 16 militari israelieni. Și arabii israelieni au declanșat demonstrații de solidaritate cu frații lor de dincolo de linia verde.

După o lungă perioadă de îngheț politic, în care palestinienii au cerut ca Netanyahu să îndeplinească angajamentele din acordurile de la Oslo și asupra Hebronului și să procedeze la noi retrageri ale armatei israeliene în Cisiordania și Fâșia Gaza, în octombrie 1998 președintele SUA, Bill Clinton a întrunit Conferința de la Wye River, cu participarea israelienilor în frunte cu Netanyahu și noul său ministru de externe, Ariel Sharon (în locul lui David Levy, care a demisionat), și a palestinienilor în frunte cu Yasser Arafat. Netanyahu a consimțit la o retragere suplimentară, care urma să cuprindă 13% din aria B si 1% din aria A, transferate ariei C, precum și la deschiderea aeroportului internațional palestinian din Fâșia Gaza. În schimb palestinenii au promis să anuleze odată pentru întotdeauna paragrafele din Convenția Palestiniana care cheamă la lichidarea Statului Israel. Consiliul Național Palestinian s-a întrunit la Gaza în prezența președintelui S.U.A, Bill Clinton, dar nu a publicat o noua versiune a Convenției Palestiniene lipsită de aceste paragrafe. Aflat înaintea alegerilor, guvernul Netanyahu nu a efectuat nici el decât la o mică parte din retragerea promisă. Netanyahu a explicat linia sa politică prin formula:

„Vor da - vor primi, nu vor da, no vor primi”

.

Guvernarea lui Netanyahu s-a caracterizat prin lungi negocieri asupra retragerii de trupe și prin câteva trepte (peimot) de retrageri din procente izolate din teritoriul disputat. In timpul lui nu s-a produs vreo cotitura semnificativă în așa numitul „proces de pace” ca in vremea lui Itzhak Rabin, dar nici o agravare a relațiilor cu palestinienii, cum va avea loc în timpul succesorului său la guvernare, Ehud Barak. În vremea lui numărul atentatelor teroriste din partea palestiniană a fost cu mult mai mic fata de perioada guvernării lui Itzhak Rabin și Shimon Peres și față de cea a celor doi prim miniștri ce i-au urmat, Ehud Barak și Ariel Sharon. În ultimul an de guvernare a lui Netanyahu, 4 oameni au fost uciși în astfel de atentate, numărul cel mai mic din anii dintre 1987 -2008.

Retragerea din viața politică și revenirea (1999–2009)[modificare | modificare sursă]

Fostul premier Netanyahu și Vladimir Putin la Centrul comunitar evreiesc din Moscova, în anul 2000

După pierderea alegerilor în fața fostului sau comandant din armata, Ehud Barak, în anul 1999 Netanyahu a demisionat din conducerea Likudului și din parlament. Odată cu destrămarea coaliției guvernamentale conduse de Barak la finele anului 2000. Netanyahu a început să vorbească despre posibilitatea de a reveni în arena politică. După legea aflată atunci în vigoare, demisia lui Ehud Barak trebuia să ducă numai la alegeri pentru funcția de primul ministru. Netanyahu a reclamat și ținerea de alegeri pentru Knesset, fiindca nu vedea altfel posibilitatea formării de către social democrați a unui guvern stabil. Partidul Shass al ultraortodocșilor orientali nu voia însă să-si ia riscul unei scăderi în putere și s-a opus dizolvării Knessetului. În schimb a sprijinit schimbarea legii electorale intr-un fel care permitea candidatura lui Netanyahu la funcția de prim-ministru. Netanyahu a decis să nu candideze, ceea ce a dus la urcarea neașteptată la putere a lui Ariel Sharon, care era în acea vreme considerat cu mai puține șanse și mai puțin popular decât Netanyahu. Era perioada celei de a Doua Intifade (Intifada Al-Aqsa) și înaintea lansării operațiunii „Zid de apărare” (Homat Maggen), Netanyahu a criticat modul reținut al lui Sharon de a reacționa la noul mare val de atentate teroriste arabe. El a chemat la crearea unei izolări la limita dintre Teritoriile palestiniene și Israel, deși nu a formulat clar cum vedea el această izolare.Doar mai târziu el a sprijinit ridicarea gardului de separare. Odată cu destrămarea guvernului de unitate națională în anul 2002 Netanyahu a intrat în guvernul Sharon ca ministru de externe. El a încercat să candideze contra lui Sharon în alegerile pentru conducerea Likudului , dar a pierdut.

Prim ministru in 2009-2013[modificare | modificare sursă]

In 2009 Netanyahu a format un cabinet foarte mare, având 30 miniștri și 9 miniștri adjuncți, asemănător cu primul guvern al lui Ariel Sharon. În cursul acestei guvernări, Netanyahu a înghețat vreme de zece luni construirea de așezări evreiești pe teritoriul Cisiordaniei, apoi a reluat-o. A trebuit să facă față la expedițiile așa-numitelor "flotile ale păcii" organizate de activiști pro-palestineni din Israel și mai ales din străinătate, care au avut intenția de a străpunge blocada navală impusă de Israel Fâșiei Gaza controlate de mișcarea islamistă Hamas. Incidentul asaltării de către soldați israelieni a unei asemenea misiuni a vasului turcesc Marmara, și în care au fost omorâți câțiva din militanții musulmani din Turcia, după ce capturaseră un soldat israelian, a dus la agravarea crizei, deja existente, în relațiile dintre Turcia condusă de Erdogan și Israel.

Guvernul Netanyahu a consimțit, în schimbul soldatului Ghilad Shavit, la eliberarea din închisoare a sute de membri ai Hamas, ce fuseseră condamnați la închisoare în Israel pentru crime de teroare, mai ales din cursul celei de-a doua Intifade. Sutele de rachete lansate apoi de Hamas asupra localităților din sudul și centrul Israelului au dus guvernul Netanyahu la decizia de a iniția în toamna anului 2012 operația „Coloana de fum” (Amud anan) care a pus capăt acestor atacuri. De asemenea a fost construit un gard de apărare la frontiera cu Egiptul pentru a împiedica infiltrarea de teroriști în Israel și contrabanda cu arme organizată de Hamas și aliații săi.

În politica externă Netanyahu a căutat să convingă lumea de pericolul înarmării nucleare a Iranului, și a obținut un suport diplomatic internațional pentru operația Coloana de fum contra Hamasului. Israelul a fost cooptat în timpul acestei guvernări la OECD- Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare. În cuvântarea sa la Universitatea Bar Ilan s-a pronunțat pentru o solutie pașnică a conflictului israelo-arab pe baza coexistenței a două state pe teritoriul fostei Palestine mandatare: cel evreiesc - Israel, și celălalt, arab palestinian. În schimb, nemulțumit de ceea ce a definit ca lipsa de concesii din partea Autorității Palestinene, inclusiv lipsa recunoașterii de către aceasta a caracterului evreiesc al statului Israel, Netanyahu s-a opus, fără succes, primirii Autorității Palestinene la ONU în calitate de observator. Deși a reușit să prevină, cu ajutorul guvernatorului Stanley Fischer și a măsurilor economice luate încă din anii precedenti, repercusiuni grave ale crizei mondiale asupra economiei Israelului, a trebuit să se măsoare cu un val fără precedent de proteste sociale mai ales ale păturii mijlocii.

În fruntea unei noi coaliții, din martie 2013[modificare | modificare sursă]

În urma alegerilor parlamentare din 2013 în care partidul condus de el, Likud Beitenu, a pierdut un număr de mandate, deși a rămas principala formațiune politică din Knesset, Nethanyahu a format o nouă coaliție guvernamentală împreună cu liderii mai tineri și carismatici ai noului partid de centru Yesh Atid („Avem viitor”)(condus de ziaristul și moderatorul de televiziune Yair Lapid) și al partidului național religios „Vatra evreiască” (condus de omul de calculatoare și de afaceri Naftali Bennett), precum și cu mica formațiune politică de centru „Hatnuá” - (Mișcarea) a lui Tzipi Livni, fiind nevoit, pentru moment, să se despartă de partidele rabinilor ultra ortodocși care au trecut în opoziție.

Coaliția guvernamentală din 2015-2019[modificare | modificare sursă]

Alegerile din 2015 au dus la creșterea numărului de mandate a partidului Likud la 30 de locuri. În mai el a format un cabinet conservator, cu o pondere importantă a partidului național religios Vatra evreiască și a fracțiunilor clericale ultraortodoxe. Partidul „Vatra evreiască” al lui Naftali Bennett a obținut, între altele, portofoliile educației (Bennett însuși) și justiției (Ayelet Shaked, reprezentantă laică a acestui partid). Partidul clerical ultraortodox sefard „Shas” în frunte cu rabinul Arie Deri, personalitate carismatică care a ispășit în trecut o pedeapsă cu închisoarea pentru corupție, a primit portofoliul economiei, ulterior schimbat cu cel al afacerilor interne și al dezvoltării Neghevului. În coaliție a intrat și Partidul clerical ultraortodox așkenaz „Iudaismul unit al Torei”, care are, între altele, răspunderea asupra ministerului sănătații (rabinul Yaacov Litzman), mai întâi ca ministru, apoi ca ministru adjunct. Factorul cel mai liberal din guvern a fost reprezentat de lista Kulanu (Noi toți) condusă de Moshe Kahlun, fost membru al Likudului, și cu o platformă socială, care a devenit ministru de finanțe.

În domeniul apărării[modificare | modificare sursă]

După octombrie 2015 a avut loc o escalare a atentatelor de teroare efectuate de arabi palestineni cu cuțite, arme de foc și ram-raiding (călcări cu mașina) sub pretextul vechi de un secol că evreii și Israelul urzesc atacarea Moscheii Al Aqsa pe Muntele Templului. În urma măsurilor de securitate luate, acest val a slăbit treptat până în martie 2016. În iunie 2016 a avut loc din nou o creșterea unor asemenea acte cu prilejul lunii islamice a Ramadanului. La 20 octombrie 2015 la al 37-lea Congres sionist Netanyahu a facut o declaratie in care a sustinut ca muftiul Ierusalimului, Hadj Amin El Husseini a fost acela care l-a convins pe Hitler să treacă de la expulzarea evreilor la planul de exterminare a lor, afirmație fără bază, care a fost foarte criticată. Ulterior a corijat afirmatia, spunand ca a vrut doar sa reaminteasca colaborarea strânsă a liderului palestinian din anii 1930-1940 cu Germania nazistă.

Pe fondul continuării Războiului civil din Siria Israelul a efectuat sute de atacuri aeriene în țara vecină pentru a împiedica aprovizionarea cu rachete și armament ofensiv a organizatiei islamiste șiite Hizballah și a perturba consolidarea prezenței militare a Iranului în Siria, Hizballah și regimul islamist al Iranului fiind în această perioadă în mod declarat dușmane de moarte ale Israelului. Amestecul militar al Rusiei în războiul civil din Siria a impus o coordonare între Israel și Rusia, mai ales cu aviația militară rusă, prezentă în Siria pentru apărarea regimului președintelui Bashar al-Assad, aliat cu Rusia și cu Iranul. În acest scop Netanyahu s-a întâlnit în repetate rânduri cu președintele Rusiei, Vladimir Putin. În mai 2016 Netanyahu a decis să-l numească pe Avigdor Lieberman în locul generalului în rezervă Moshe Yaalon în funcția de ministru al apărării. Yaalon, căruia i-a promis portofoliul afacerilor externe, a preferat să demisioneze din guvern și a devenit un acerb critic al lui Netanyahu.

Politica externă[modificare | modificare sursă]

Netanyahu a stabilit o relație caldă cu președintele S.U.A Donald Trump, ales în 2016 din partea Partidului Republican. În decembrie 2017 președintele Trump a proclamat la Ierusalim recunoașterea capitalei Israelului și a ordonat începerea procesului de transfer al ambasadei Statelor Unite de la Tel Aviv la Ierusalim, ceea ce a fost finalizat la 14 mai 2018. Consulatul american în partea de est a Ierusalimului a fost închis. Fiind de multă vreme de acord cu poziția ostilă a premierului Netanyahu față de acordul în domeniul nuclear cu Iranul, Trump a anunțat retragerea Statelor Unite din acest acord semnat cu Iranul de predecesorul său Barak Obama alături de lideri vest-europeni, Rusia și China. De asemenea a dispus lansarea de sancțiuni împotriva Iranului, încetarea finanțării americane a unor instituții palestiniene și a Agenției O.N.U pentru refugiații palestinieni UNRWA, de asemenea a retras participarea S.U.A la Consiliul pentru drepturile omului al O.N.U și la UNESCO, între altele, ca reacție la politica neechilibrată față de Israel a acestor instituții. Netanyahu a creat bune relații și cu alți lideri însemnați din lume, precum președintele Rusiei, Vladimir Putin, și premierul indian Narendra Modi.

În iulie 2017 Netanyahu a vizitat Europa vreme de 6 zile. S-a întâlnit la Paris cu președintele Emmanuel Macron și apoi a efectuat prima vizită oficială a unui premier israelian la Budapesta. A fost invitatul conferinței la nivel înalt a statelor din Grupul de la Visegrád: Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia. Cu acest prilej s-a decis strângerea cooperării între Israel și aceste țări în domeniul apărării, agriculturii și informațiilor.

În iulie 2016 Netanyahu a efectuat un tur de vizite în Africa: a vizitat Uganda cu ocazia aniversarii a 40 de ani de la Operațiunea Entebbe, a participat acolo la o întâlnire de vârf cu șefi de state africani, a vizitat Kenya, Rwanda și Etiopia. În iunie 2017 s-a întâlnit cu președintele Republicii Mali, care nu întreține relații diplomatice cu Israelul. A luat cuvântul în fața Conferinței economice a statelor din vestul Africii, iar în noiembrie 2017 a asistat la ceremonia instalării președintelui Kenyei, Uhuru Kenyatta și a inaugurat sediul nou al ambasadei Israelului la Kigali. Și cu această ocazie a întâlnit mai mulți lideri africani La 4 iulie 2017 primul ministru al Indiei, Modi, a efectuat o primă vizită oficială a unui premier indian in Israel și a discutat cu Netanyahu asupra strângerii relațillor dintre cele două state, asupra asistenței date de Israel în domeniul agriculturii, creșterea comerțului bilateral. În septembrie 2017 Netanyahu a efectuat primă vizită oficială a unul premier israelian în America Latină și s-a întâlnit cu conducătorii Argentinei, Columbiei și Mexicului. De acolo a plecat în S.U.A pentru o noua întâlnire cu președintele Trump în legătură cu situația geopolitică în Orientul Mijlociu și pericolul iranian, și a rostit un discurs la Adunarea Generală a O.N.U.

Alegerile generale repetate din anul 2019[modificare | modificare sursă]

Netanyahu cu președintele american Donald Trump in timpul unei vizite în S.U.A. în ianuarie 2020

După alegeri generale consecutive in primăvara și septembrie 2019 coaliția guvernamentală actuală și-a pierdut majoritatea în urma retragerii sprijinului partidului "Israel vatra noastră" al lui Avigdor Lieberman, care a adoptat în ultima vreme o platformă critică față de creșterea influenței partidelor ultrareligioase. Ca urmare, Israelul a fost condus în această perioadă de un guvern de tranziție condus de premierul Netanyahu, care a continuat să dețină și portofoliile sănătății, agriculturii, bunăstării sociale și pentru problemele Diasporei. Netanyahu a renunțat la ministerul de externe in favoarea lui Israel Katz (Likud), la ministerul comunicațiilor în favoarea politicanului druz Ayub Kara și apoi, a lui David Amsalem, și la ministerul apărării în favoarea lui Naftali Bennett (Noua dreaptă). Ca ministru al justiției l-a numit pe Amir Ohana (Likud), gay declarat, și ca ministru al educației pe rabinul Rafi Peretz din "Vatra evreiască".

Alegerile din martie 2020 și guvernul paritar Netanyahu-Gantz[modificare | modificare sursă]

Întâlnirea dintre președintele Rivlin, Netanyahu și Gantz în septembrie 2019

În noiembrie 2019, după anchete îndelungate care au provocat polemici furtunoase ce au divizat opinia publică, Netanyahu a fost pus în acuzare pentru "mită, fraudă și abuz de încredere" în urma mărturiilor asupra negocierilor sale cu magnatul presei Arnon Moses, proprietarul gazetei „Yediot Aharonot” și al saitului de știri Ynet și cu proprietarul de atunci al companiei de telefoane Bezek și al saitului de știri „Walla”, Shaul Elovitch, de asemenea în legătură cu cadouri copioase și numeroase primite de la multimilionarul Arnon Milczen. La 26 decembrie 2019 Netanyahu l-a învins pe Gideon Saar în alegerile interne pentru conducerea Likudului, cu 72,5% din voturi. La alegerile parlamentare repetate din 2 martie 2020 partidul Likud sub conducerea sa a obținut 36 mandate, dar rivalul Beni Gantz din coaliția de partide de opoziție Albastru- Alb a obținut recomandări de la 61 deputați din Knesset. În împrejurarile impasului politic și a creșterii epidemiei virusului Covid 19, Gantz și o parte din deputații partidului său au acceptat să semneze cu Netanyahu un acord de coaliție la care s-a alăturat apoi și Partidul Muncii, devenit foarte micșorat (la trei deputați) sub conducerea lui Amir Peretz. Netanyahu, guvern extraordinar de hipertrofiat în care s-au acordat partidului lui Gantz, Albastru Alb un număr de portofolii egal cu cel al Likudului iar Beni Gantz a fost numit prim ministru de alternanță, care după un an urma să efectueze o rotație în post cu Netanyahu. În acest scop Knessetul a aprobat o schimbare in legea fundamentală cu privire la guvern. Curtea Supremă a respins un apel în care se cerea să se interzică lui Netanyahu să stea în fruntea guvernului din cauza capetelor de acuzare penală contra sa. În schimb s-a publicat un aranjament potrivit căruia Netanyahu nu se va ocupa cu numiri în sistemul judiciar pentru a nu se afla în conflict de interese.

Confruntarea cu epidemia COVID-19[modificare | modificare sursă]

În timpul cabinetului Netanyahu-Gantz Israelul a devenit până în martie 2021 țara cu cel mai mare număr de vaccinări per capita împotriva virusului COVID-19, în urma negocierilor reușite ale lui Netanyahu personal,cu firma americană Pfizer și a operațiunii intensive de vaccinări inițiate de el, cu ajutorul celor patru case de asigurări medicale ale Israelului.[14]. Morbiditatea a scăzut în mod dramatic și s-au introdus ușurări ale restricțiilor, care au permis revenirea aproape completă la viața normală până în iunie 2021.

În timpul epidemiei COVID-19 s-au intensificat demonstrațiile masive ale grupurilor de opoziție în fața casei primului ministru, care au continuat până la înlocuirea lui Netanyahu la conducerea guvernului în iunie 2021. Netanyahu și adepții săi politici au încercat să disperseze aceste manifestări cu ajutorul regulației speciale de combatere a epidemiei. [15]

Acordurile Abraham și alte acorduri cu state arabe[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 2020 Netanyahu a sprijinit public „Planul Secolului” al președintelui american Trump pentru terminarea conflictului israelo-palestinian, prin crearea unui stat palestinian pe o parte a teritoriului Cisiordaniei. Planul a fost respins de către partea palestiniană, care nu l-a considerat rezonabil. În anul 2020 Acordurile Abraham negociate prin medierea Statelor Unite, au dus la normnalizarea deplină a relațiilor dintre Israel și Emiratele Arabe Unite și regatul Bahrein. Acestea au fost primele acorduri de normalizare deplină a relațiilor dintre țări arabe și Israel de la semnarea în 1994 a acordului de pace cu Iordania. Acordurile au fost semnate la 15 septembrie 2020 la Casa Albă, pe South Lawn, de către Netanyahu, și de către ministrul de externe al EAU, și ministrul de externe al Bahreinului. La 23 octombrie 2020 președintele Donald Trump a anunțat că Sudanul, care în 1948,1967 și 1973 a făcut parte, cel puțin formal, din coalițiile arabe de război contra Israelului, urmează să normalizeze și el relațiile cu statul evreiesc. În decembrie 2020 Israelul și Marocul au decis să redeschis reciproc reprezentanțe diplomatice. După alegerea lui Joe Biden ca presedinte al S.U.A. Netanyahu a exprimat împotrivirea Israelului la revenirea Statelor Unite la acordul nuclear cu Iranul.

Conflictul cu regimul Hamas în mai 2021[modificare | modificare sursă]

După o perioadă de relative liniște la frontiera dintre Israel si Fâșia Gaza, în mai 2021, în timpul guvernului de tranziție Netanyahu-Gantz ca urmare a lansării de către militanții Hamas din Fâșia Gaza a unor rachete asupra localităților israeliene, inclusiv asupra Ierusalimului, Israelul a reacționat prin operațiunea Shomer Homot - Straja zidurilor, care a constat, în principal, în bombardiere aeriene de represalii. În aceasta perioadă s-a produs un val de violențe din partea a mii de arabi israelieni împotriva vecinilor evrei, mai ales în localitățile și cartierele cu populație mixtă - Lod, Ramle,Acra, Ierusalim, Haifa, Tel Aviv-Jaffa. Elemente din rândul populației evreiești au replicat prin violențe împotriva unor arabi.

Viața privată[modificare | modificare sursă]

Binyamin Netanyahu a fost căsătorit de trei ori: din prima căsătorie cu Dr. Myriam Weizmann (Haran), s-a născut fiica sa,Noa; a doua sa soție a fost Fleur Cates, care s-a convertit la iudaism, iar a treia și actuala sa soție, psiholoaga Sara, născută Ben Artzi, este mama fiilor săi, Yair și Avner. Începând din anii 2015 lui Netanyahu i se reproșează, între altele, un amestec neoficial, aparent tot mai mare și controversat în politică al soției și fiului său Yair.

Cărți[modificare | modificare sursă]

Binyamin Netanyahu a scris în trecut cinci cărți, consacrate chestiunii combaterii terorismului în lume și conflictului din Orientul Apropiat:

  • International Terrorism: Challenge and Response (The Jonathan Institute, 1980) (ISBN 0-87855-894-2)
  • Terrorism: How the West Can Win (Farrar Straus & Giroux, 1986) (ISBN 0-380-70321-1)
  • A Place Among the Nations (Bantam, 1993) (ISBN 0-553-08974-9)
  • Fighting Terrorism: How Democracies Can Defeat Domestic and International Terrorism (Diane Pub Co, 1995) (ISBN 0-374-52497-1)
  • A Durable Peace: Israel and Its Place Among the Nations (Warner Books, 2000) (ISBN 0-446-52306-2)

Articole:

  • "On Terrorism"

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i j k l m , Knesset http://main.knesset.gov.il/mk/Pages/MKPositions.aspx?MKID=90  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ^ כל ממשלות ישראל (în ebraică), Knesset 
  3. ^ חה"כ בנימין נתניהו (în ebraică), Knesset, accesat în  
  4. ^ a b כל ממשלות ישראל (în ebraică), Knesset 
  5. ^ חה"כ בנימין נתניהו (în ebraică), Knesset, accesat în  
  6. ^ a b חה"כ בנימין נתניהו (în ebraică), Knesset  Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; numele "eea763e7a2931b2520a97cca542c66f5" este definit de mai multe ori cu conținut diferit
  7. ^ a b „Beniamin Netaniahu”, Internet Movie Database, accesat în  
  8. ^ a b Benjamin Netanyahu, SNAC, accesat în  
  9. ^ a b Benjamin Netanjahu, Brockhaus Enzyklopädie, accesat în  
  10. ^ Geni.com 
  11. ^ https://www.vanityfair.com/news/1996/06/benjamin-netanyahu  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  12. ^ https://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-5024958,00.html  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  13. ^ en „Netanyahu out as new Israeli government approved”. bbc.com. Accesat în . 
  14. ^ [Israel's COVID-19 Vaccination Rollout Is Slowing at a Critical Moment. That's a Warning for the Rest of Us Time Magazine 19 martie 2021
  15. ^ [https://www.i24news.tv/en/news/israel/1601443382-israel-parliament-votes-to-restrict-demonstrations-amid-2nd-national-lockdown i24 News

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Beniamin Netaniahu