Ronald Reagan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Reagan” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Reagan (dezambiguizare).
Ronald Reagan
Official Portrait of President Reagan 1981.jpg
Date personale
Nume la naștere Ronald Wilson Reagan Modificați la Wikidata
Născut [1][2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Tampico[*], SUA Modificați la Wikidata
Decedat (93 de ani)[1][2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Bel Air[*], SUA[6] Modificați la Wikidata
Înmormântat Biblioteca Prezidențială Ronald Reagan[*] Modificați la Wikidata
Părinți Jack Reagan[*]
Nelle Wilson Reagan[*] Modificați la Wikidata
Frați și surori Neil Reagan[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Nancy Reagan ()
Jane Wyman () Modificați la Wikidata
Copii Maureen Reagan[*]
Michael Reagan[*]
Patti Davis[*]
Ron Reagan[*] Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of the United States.svg SUA Modificați la Wikidata
Religie prezbiterianism Modificați la Wikidata
Ocupație actor de televiziune[*]
actor de film[*]
om politic
autobiograf[*]
character actor[*]
scenarist
soldat
actor
sindicalist[*]
prezentator de radio[*] Modificați la Wikidata
Al 40-lea președinte al Statelor Unite ale Americii Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat de Jimmy Carter
Succedat de George H. W. Bush
Al 33-lea guvernator al Californiei Modificați la Wikidata
În funcție
 – 
Precedat de Pat Brown[*]
Succedat de Jerry Brown

Premii cetățean de onoare al orașului Berlin[*]
Ordinul Bath în grad de Mare Cruce[*]
Ordinul Vulturul Alb
Ordinul Leului Alb
Premiul Francis Boyer[*] ()
Medalia Prezidențială pentru Libertate[*] ()
Medalia de Aur a Congresului[*]
California Hall of Fame[*]
Doublespeak Award[*]
...mai multe...
Partid politic GOP ()
Partidul Democrat (până în )
Alma mater Dixon High School[*]
Colegiul Eureka[*]
Semnătură
Ronald Reagan Signature2.svg
Prezență online

Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. ,[1][2][3][4][5] Tampico[*], SUA – d. ,[1][2][3][4][5] Bel Air[*], SUA[6]) a fost cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor Unite ale Americii ca singura super-putere pentru următoarele două decenii. Înainte de a deveni președinte, a fost al 33-a guvernator al Califoniei, din 1967 până la 1975, după ce a avut o carieră de actor la Hollywood și lider de uniune.

Crescut într-o familie săracă din micile orașe ale Illinoisului de nord, Reagan a absolvit Colegiul Eureka⁠(d) în 1932 și a lucrat la câteva stații de radio private, fiind crainic sportiv. După ce s-a mutat la Hollywood în 1937, a devenit actor și a jucat câteva roluri principale în niște producții importante. Reagan a fost ales de două ori președinte al Screen Actors Guild⁠(d)—sindicat al actorilor—unde a lucrat pentru eliminarea influenței comuniste⁠(d). În anii 1950, s-a mutat la televiziune și a fost vorbitor motivațional la fabricile General Electric. Reagan a fost un timp democrat până în 1962, când a devenit conservator și s-a mutat la Partidul Republican. În 1964⁠(d), prin discursul „A Time for Choosing⁠(d)”, a acordat susținere campaniei prezidențiale eșuate a republicanului Barry Goldwater și a câștigat atenție la nivel național de nou purtător de cuvânt consevator. Construind o rețea de susținători, a fost ales guvernator al Californiei⁠(d) în 1966. Ca guvernator, Reagan a crescut taxele, a transformat deficitul bugetar de stat în excedent, a discutat cu protestatarii la Universitatea din California, a comandat trupele Gărzii Naționale⁠(d) în timpul mișcărilor de protest din 1969 și a fost reales în 1970⁠(d). A candidat de două ori fără succes pentru a fi nominalizat candindat republican la alegerile prezidențiale din 1968⁠(d) și 1976⁠(d); patru ani mai târziu, a fost nominalizat candidat și a câștigat alegerile, devenind cel mai în vârstă președinte ales al SUA de până atunci, învingându-l pe președintele de atunci, Jimmy Carter, în 1980⁠(d).

Ajuns președinte în 1981, Reagan a implementat noi inițiative economice și politice. Politicile sale supply-side⁠(d), poreclite „Reaganomics⁠(d)”, au susținut scăderea impozitelor pentru stimularea creșterii economice, controlul rezervelor de stat pentru frânarea inflației, dereglementarea economică și reducerea cheltuielilor guvernamentale. În perioada primului său mandat, a supraviețuit unei tentative de asasinat⁠(d), a stimulat lupta împotriva drogurilor⁠(d). În timpul celor două mandate, în economie a avut loc o reducere a inflației de la 12.5% la 4.4% și o creștere medie anuală a PIB-ului de 3.4; în timp ce Reagan a decretat tăieri la cheltuielile discreționare domestice, tăierile taxelor și creșterea cheltuielilor militare au contribuit la creșterea per total a acoperirilor federale, chiar după reglarea inflației. La baza celei de-a doua campanii prezidențiale a lui Reagan a stat noțiunea „Morning in America⁠(d)”, câștigând cu o majoritate zdrobitoare de voturi în 1984⁠(d), având cea mai mare victorie din partea colegiilor electorale din istoria americană. Politica externă a dominat cel de-al doilea mandat, în ea fiind inclus Războiul Rece, bombardarea Libiei⁠(d) și afacerea Iran–Contra⁠(d). A descris în public Uniunea Sovietică drept „Imperiul Răului”, iar în timpului faimosului discurs de la Poarta Brandenburg, președintele Reagan i-a cerut Secretarului General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, „dărâmați acest zid!”. A schimbat politica Războiului Rece de la destindere la rollback⁠(d), escaladând cursa înarmării cu URSS, iar în acest răstimp a participat la discuții cu Gorbaciov, care au culminat cu Tratatul INF⁠(d), care a micșorat arsenalele nucleare ale ambelor țări.[7] Președenția lui Reagan a durat într-o perioadă de declin a Uniunii Sovietice, iar la doar zece luni de la sfârșitul mandatului, Zidul Berlinului a căzut, Germania s-a reunit în următorul an, iar pe 26 decembrie 1991, la aproape trei ani după ce a părăsit funcția, s-a prăbușit Uniunea Sovietică.

Când Reagan a părăsit funcția în 1989, avea o simpatie din partea publicului de 66%, egalându-i în acest sens pe Franklin D. Roosevelt și Bill Clinton, care va deține funcția mai târziu, acestea fiind cele mai mari succese la public ale unor președinți care au părăsit funcția, din epoca modernă.[8] A fost primul președinte de după Dwight D. Eisenhower care a deținut două mandate, după ce o succesiune de cinci președinți anteriori n-au avut așa ceva, unii din cauza unor împrejurări deosebite. Deși a plănuit să aibă o perioadă post-prezidențială activă, Reagan a dezvăluit în 1994 că a fost diagnosticat cu boala Alzheimer cu un an înainte. A apărut în public pentru ultima dată la înmormântarea lui Richard Nixon⁠(d). A murit zece ani mai târziu⁠(d) în 2004 la vârsta de 93 de ani. O persoană emblematică printre republicani, are o poziție favorabilă în clasificările istorice ale președinților SUA⁠(d), iar activitatea sa prezidențială a constituit o realiniere pentru politicile conservatoare⁠(d) din SUA.


Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Ronald Wilson Reagan s-a născut într-un apartament de la etajul doi a unei clădiri comerciale din Tampico, Illinois⁠(d) pe 6 februarie 1911. A fost cel mai mic fiu a lui Nelle Clyde⁠(d) și John Edward „Jack” Reagan⁠(d).[9] Jack a fost un vânzător [de încălțăminte] a cărui bunici au fost imigranți irlandezi catolici⁠(d) din comitatul Tipperary din Irlanda,[10] pe când Nelle era de origine jumătate engleză și jumătate scoțiană (mama ei s-a născut la Surrey).[11] Fratele mai mare a lui Reagan, John Neil Reagan⁠(d) (1908–1996), a devenit director de publicitate.[12]

Tatăl lui Reagan și-a poreclit fiul, „olandezul”, din cauza aspectului său de „olandez mic și gras” și a tunsoarei de „băiat olandez”;[13] porecla a stat lipită de el pe parcursul tinereții.[13] Familia lui Reagan a locuit pentru perioade scurte de timp în câteva orășele și orașe din Illinois, precum Monmouth, Galesburg și Chicago.[14] În 1919, s-au întors în Tampico și au locuit într-un apartament aflat deasupra porțiunii comerciale a clădirii H. C. Pitney Variety Store până s-au stabilit în final la Dixon.[9] După ce a fost ales președinte, Reagan a locuit la etaj, în secțiunile private ale Casei Albe și a remarcat ironic că locuiește din nou deasupra magazinului. [15]

Potrivit lui Paul Kengor, autor al lucrării „Dumnezeu și Ronald Reagan”, Reagan a avut mai ales o credință puternică în bunătatea oamenilor; această credință și-a avut originea în credința optimistă a mamei sale[16] și în credința confesiunii protestante Discipolii lui Hristos,[16] în care a fost botezat în 1922.[17] Pentru acel timp, opoziția lui Reagan față de discriminarea rasială a fost neobișnuită. El a evocat perioada când în Dixon proprietarul unui han local nu le-a permis unor oameni negri să stea acolo. Mama lui Reagan i-a invitat să stea peste noapte și ia micul dejun următoarea dimineață.[18] După închiderea magazinului Pitney la sfârșitul lui 1920 și a șederii familiei la Dixon,[19] „micul univers” al vestului mijlociu american i-a lăsat o impresie durabilă lui Reagan.[20]

Educație[modificare | modificare sursă]

Reagan a frecventat Dixon High School, unde și-a dezvoltat interesele față de actorie, sporturi și povestire.[21] Prima sa meserie a fost cea de salvamar la râul Rock⁠(d) în Parcul Lowell în 1927. De-a lungul unei perioade de șase ani, se spune că Reagan a efectuat 77 salvări ca salvamar. [22] A frecventat Eureka College, o școală de arte liberale, unde a devenit membru al frăției Tau Kappa Epsilon⁠(d), majoretă și a studiat economia și sociologia. Deși implicat, Centrul Miller pentru Afaceri Publice l-a descris ca un „student indiferent”. S-a specializat în economie și sociologie și a absolvit cu gradul C.[23] Și-a atras o reputație de om al tuturor meseriilor, excelând în politica universității, sport și teatru. A fost membru al unei echipe de fotbal american și căpitan al unei echipe de înot. A fost ales președinte al corpului de stundeți și a condus o revoltă studențească împotriva președintelui colegiului după ce președintele a încercat să dizolve facultatea.[24]

Cariera[modificare | modificare sursă]

Radio și film[modificare | modificare sursă]

The Bad Man (1941)

După ce a absolvit Eureka în 1932, Reagan s-a dus la Iowa, unde a avut meseria de crainic de radio la câteva stații. S-a mutat la radio WHO în Des Moines, unde a fost crainic pentru jocurile de baseball ale echipei Chicago Cubs. Specialitatea sa a fost comentarea jocurilor folosind ca sursă doar descrierile inițiale pe care stația le primea prin cablu în timp ce jocurile se desfășurau.[25]

Pe când călătorea cu echipa prin California, Reagan a făcut un test de actorie în 1937 care a determinat un contract pe șapte ani cu studiourile Warner Brothers.[26] Și-a petrecut primii câțiva ani din carieră la o unitate de film de categoria B, unde, glumea Reagan, producătorii „nu le doreau [pe filme] bune; le doreau joi.”[27]

Prima sa apariție pe ecran a fost când a jucat rolul principal în filmul Love Is on the Air (1937), iar până la sfârșitul lui 1939 a jucat în 19 filme,[28] printre care Dark Victory cu Bette Davis și Humphrey Bogart. Înainte de filmul Santa Fe Trail cu Errol Flynn din 1940, a jucat rolul lui George "The Gipper" Gipp în filmul Knute Rockne, All American; de aici, a obținut porecla pe care a avut-o toată viața, „the Gipper.”[29] În 1941, expozanții l-au votat a cincea cea mai populară stea din generația tânără a Hollywoodului.[30]

Reagan și-a jucat rolul de actor favorit în filmul Kings Row (1942), unde a fost o dublură,[31] în care recită rândul „Unde este restul din mine?”—folosit ultima dată ca titlu a autobiografiei din 1965. Mulți critici de film au considerat Kings Row a fi cel mai bun film al său,[32] deși filmul a fost blamat de criticul de la New York Times, Bosley Crowther.[33][34]

Deși Reagan a numit Kings Row, filmul care „m-a făcut vedetă”,[35] n-a putut să scoată venituri din acest succes deoarece a fost chemat în serviciu militar activ cu Armata SUA, la San Francisco, la două luni după lansarea filmului și niciodată n-a redobândit statutul de „star” (stea, vedetă) în industria filmului. [35] În epoca postbelică, după ce a fost separat de viața de actor de patru ani de activitate în slujba statului în Al Doilea Război Mondial, Reagan a jucat în filme precum The Voice of the Turtle, John Loves Mary, The Hasty Heart, Bedtime for Bonzo, Cattle Queen of Montana, Tennessee's Partner, Hellcats of the Navy (singurul film în care apare cu Nancy Reagan) și refacerea din 1964 a filmului The Killers (ultimul său film). În timpul carierei sale de actor, mama lui a corespondat cu el prin poștă.[36]

Serviciul militar[modificare | modificare sursă]

Căpitanul Ronald Reagan la Fort Roach

După ce a terminat 14 cursuri militare pentru studiu acasă, Reagan s-a înrolat în rezerva militară a SUA⁠(d) și a fost delegat al doilea locotenent al Corpului de Ofițeri de Rezervă a blindatelor ușoare pe 25 mai 1937.[37]

Pe 18 aprilie 1942, Reagan a fost chemat la datorie pentru prima dată. Din cauza vederii sale slabe, a fost clasificat doar la serviciu limitat, ceea ce l-a exclus de la serviciul dincolo de ocean.[38] Prima lui sarcină a fost la Portul de Îmbracare San Francisco de la Fort Mason, California, ca ofițer de legătură al Oficiului Transportului și Portului. [39] Cu aprobarea Forței Armate Aeriene⁠(d) (AAF), a aplicat pentru un transfer de la blindate ușoare la AAF pe 15 mai 1942 și a fost desemnat la AAF Public Relations și ulterior la First Motion Picture Unit (oficial "18th Army Air Force Base Unit") din Culver City, California.[39] Pe 14 ianuarie 1943, a fost promovat prim locotenent⁠(d) și a fost trimis la Provisional Task Force Show Unit pentru filmul This Is the Army, la Burbank, California.[39] S-a întors la First Motion Picture Unit după ce a terminat aceast activitate și a fost promovat căpitan pe 22 iulie 1943.[40]

În ianuarie 1944, Reagan a fost trimis într-o activitate temporară la New York City pentru a participa la o deschidere a Sixth War Loan Drive, care a făcut o campanie pentru achizioționarea de war bonds. A fost desemnat la First Motion Picture Unit pe 14 noiembrie 1944, unde a rămas până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.[40] A fost recomandat pentru promovarea la gradul de maior⁠(d) pe 2 februarie 1945, dar această recomandare a fost respinsă pe data de 17 iulie a aceluiași an.[41] S-a întors la Fort MacArthur, California, unde a fost eliberat de datoria militară pe 9 decembrie 1945.[41] La sfârșitul războiului, unitățile sale au produs cam 400 de filme de antrenament pentru AAF.[40]

Reagan niciodată n-a părăsit Statele Unite în timpul războiului, dar a păstrat o bobină de film pe care a obținut-o în timpul serviciului militar. Bobina înfățișa eliberarea din lagărul de concentrare Auschwitz; el a crezut că vor apărea îndoieli cu privire la existența Holocaustului.[42] S-a afirmat că a fost auzit spuânând ministrului de externe al Israelului, Ițhak Șamir în 1983, că el însuși a filmat metrajul și a ajutat la eliberarea din Auschwitz,[42][43] dar această pretinsă conversație a fost negată de Secretarul de Stat George P. Shultz.[44]

Președinția SAG[modificare | modificare sursă]

Actorii premierei filmului The Dick Powell Show. Reagan stă în spate, la extremitatea stângă a fotografiei

Reagan a fost ales prima dată la Masa Directorilor Screen Actor Guild⁠(d) (SAG) în 1941, servind ca membru alternant. După Al Doilea Război Mondial, a reînceput serviciul și a devenit al treilea vice-președinte în 1946.[45] Adoptarea regulamentelor interne cu privire la conflictele de interese din 1947 a determinat demisia președintelui SAG și a șase membri ai colegiului; Reagan a fost nominalizat la o alegere specială pentru poziția de președinte și a fost ales.[45] A fost ales de comunitate să conducă șapte ani, din 1947 până în 1952 și în 1959.[45] Reagan a condus SAG în timpul anilor bogați în evenimente care au fost marcați de dispute cu privire la managementul muncii, Taft–Hartley Act⁠(d), audierile Comisiei Camerei Reprezentanților pentru Activități Neamericane⁠(d) și epoca Listei negre de la Hollywood.[45]

Informator secret al FBI la Hollywood[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor 1940, Reagan și soția lui de atunci, Jane Wyman, au furnizat FBI-ului nume de actori din cadrul industriei filmului despre care credeau că sunt simpatizanți comuniști. Deși a exprimat niște rezerve, a zis, „Se așteaptă ei ca noi să formăm un mic FBI al nostru și să determinăm cine este comunist și cine nu?”[46]

De asemenea, Reagan a depus mărturie în fața Comisiei Camerei Reprezentanților pentru Activități Neamericane⁠(d) pe acest subiect.[47] Un anticomunist fervent, și-a reafirmat angajamentul față de principiile democratice, declarând, „niciodată, ca cetățean, nu doresc să văd că țara noastră a devenit presată, de frica și resentimentul față de grup, întrucât compromitem principiile noastre democratice prin această frică sau resentiment.” [47]

Televiziune[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor 1950, Reagan a decis să se alăture mediului televiziuniii.[27] A fost angajat gazdă a General Electric Theater, o serie de drame săptămânale ce au devenit foarte populare.[27] Acest contract i-a solicitat să facă turul centralelor General Electric (GE) 16 săptămâni pe an, de multe ori cerându-i-se 14 discursuri pe zi.[27] În această funcție, a câștigat aproximativ $125,000 (echivalentul a $990 de mii în 2016). Spectacolul a durat 10 szoane, din 1953 până în 1962, iar aceasta a crescut reputația lui Reagan în gospodăriile americane.[48] Mai înainte, el apărea în filme mai mult în rolul de sprijin sau pe „poziția a doua”.

La finalul lucrului său ca actor profesionist, Reagan a fost gazdă și interpret în 1964 și 1965 al seriei de televiziune Death Valley Days.[49]

Reagan și viitoarea sa soție, Nancy Davis, au apărut de câteva ori împreună la televiziune, inclusiv într-un episod al General Electric Theater din 1958 numit "Un curcan pentru președinte."[50]

Reagan a apărut la panel show-ul⁠(d) What's My Line? de două ori, o dată ca „oaspete misterio” în 1953[51] și ca partener de discuție în 1956.[52]

Căsătorie și copii[modificare | modificare sursă]

Împreună cu prima soţie, Jane Wyman, 1942

În 1938, Reagan a jucat în filmul Brother Rat împreună cu actrița Jane Wyman (1917–2007). Ei erau angajați la Chicago Theatre,[53] și s-au căsătorit pe 26 ianuarie 1940 în biserica „The Wee Kirk o’ the Heather⁠(d)” din Glendale, California.[54] Împreună, au avut doi copii biologici, Maureen⁠(d) (1941–2001) și Cristina (care s-a născut în 1947, dar a trăit numai o zi), și au adoptat un al treilea, Michael⁠(d) (născut pe 18 martie 1945).[55] După niște discuții în contradictorii despre ambițiile politice ale lui Reagan, Wyman a făcut cerere de divorț în 1948,[56]invocând o manifestare anormală a soțului cauzată de responsabilitățile de la uniunea Screen Actors Guild; procesul de divorț a fost finalizat în 1949.[29] Wyman, care era înregistrată ca republicană, a afirmat de asemenea că despărțirea lor a fost cauzată inclusiv de divergențele politice (Reagan era încă democrat atunci).[57] Când Reagan a devenit președinte 32 de ani mai târziu, s-a distins prin a fi prima persoană divorțată care și-a asumat cea mai înaltă funcție a națiunii.[58] Reagan și Wyman au continuat să fie prieteni până la moarte, Wyman votând pentru Reagan la ambele alegeri, iar la moartea sa a zis, „America a pierdut cel mai mare președinte și un om mare, bun și blând.”[59]

Căsătoria lui Ronald şi Nancy Reagan, 1952. Doamna de onoare Brenda Marshall și cavalerul de onoare William Holden au fost singurii oaspeți

Reagan a întâlnit-o pe actrița Nancy Davis (1921–2016)[60][61] în 1949, după ce l-a contactat în calitatea sa de președinte al Screen Actors Guild. A ajutat-o în chestiuni ce țin de apariția numelui ei în lista neagră de comuniști din Hollywood. Ea fusese confundată cu o altă Nancy Davis. Ea a descris întâlnirea lor spunând, „nu știu dacă a fost dragoste la prima vedere, dar a fost destul de aproape.”[62] S-au logodit la restaurantul Chasen's din Los Angeles și s-au căsătorit pe 4 martie 1952, la Biserica Little Brown din valea San Fernando Valley.[63] Actorul William Holden a fost cavaler de onoare la ceremonie. Au avut doi copii: Patti⁠(d) (născut pe 21 octombrie 1952) și Ronald „Ron” Jr.⁠(d) (născut pe 20 mai 1958).

Obseratorii au descris relația Reaganilor ca apropiată, autentică și intimă.[64] În timpul președinției sale s-a relatat că ei frecvent își afișau afecțiunea unuia pentru altul; un secretat de presă a zis, „Ei niciodată n-au fost lipsiți de prețuire unul pentru altul. Niciodată nu s-au oprit să se să se curteze.”[62][65] El adesea o numea „Mommy”, iar ea pe el „Ronnie”.[65] Odată i-a scris, „Indiferent ce am sau de ce mă bucur... totul ar fi fără sens dacă nu te-aș avea pe tine.”[66] Când se afla în spital în 1981 în urma unei tentative de asasinat⁠(d), ea a dormit cu una dintre hainele lui, pentru a se alina cu mirosul lui.[67] Într-o scrisoare adresată poporului american din 1994, Reagan scria „mi s-a spus recent că sunt unul dintre milioanele de americani care vor fi afectați de boala Alzheimer... sper doar că este o cale de a o scuti pe Nancy de această experiență dureroasă,"[62] iar în 1998, când era lovit de Alzheimer, Nancy a afirmat pentru Vanity Fair, „Relația noastră este foarte specială. Am fost îndrăgostiți mult unul de altul și încă suntem. Când spun că viața mea a început cu Ronnie, ei bine, este adevărat. A început. Nu-mi pot imagina viața fără el.”[62] Nancy Reagan a murit pe 6 martie 2016 la vârsta de 94 de ani.[68]

Cariera politică timpurie[modificare | modificare sursă]

Ronald şi Nancy Reagan, pe un bord în California, 1964

Reagan a început ca un democrat de Hollywood, iar Franklin D. Roosevelt a fost „un adevărat erou” pentru el.[69] S-a mutat la dreapta politică în anii 1950 și a devenit republican în 1962, și s-a afirmat ca purtător de cuvânt conservator principal în campania lui Goldwater din 1964.[70]

În cariera sa politică timpurie, s-a alăturat numeroaselor comitete politice de orientare de stânga, printre care Comitetul Veteranilor Americani. A luptat împotriva legislației dreptului la muncă, sponsorizată de republicani și a susținut-o pe Helen Gahagan Douglas⁠(d) la alegerile pentru Senat din California din 1950⁠(d), la care a fost înfrântă de Richard Nixon. A realizat că anume comuniștii au fost o influență puternică în aceste grupuri.[71]

Reagan a vorbit frecvent la adunări, denotând o dimensiune ideologică puternică; în decembrie 1945, a fost oprit din a face o adunare antinucleară la Hollywood la presiunea studioului Warner Bros.. Mai târziu va face din armele nucleare un punct cheie al mandatului său prezidențial, opunându-se distrugerii reciproce asigurate și a continuat eforturile precedente de a limita exalarea armelor nucleare.[72] La alegerile prezindețiale din 1948⁠(d), Reagan l-a susținut puternic pe Harry S. Truman, apărând pe scenă cu el la un discurs de campanie din Angeles.[73] În orice caz, la începutul anilor 1950, când relația sa cu actrința Nancy Davis se întărea,[74] a devenit de dreapta și a susținut candidaturile prezidențiale ale lui Dwight D. Eisenhower din 1952 și 1956, precum și pe a lui Richard Nixon din 1960.[75]

A fost angajat de General Electric (GE) în 1954 ca gazdă la General Electric Theater, o gamă săptămânală de seriale TV dramatice. De asemenea, a călătorit de-a lungul țării pentru a ține discursuri către 200,000 de angajați GE ca vorbitor motivațional. Multele sale discursuri—pe care le-a scris el însuși—au fost nepărtinitoare, dar au purtat un mesaj conservator, pro-business; a fost influențat de Lemuel Boulware⁠(d), un director vârstnic al GE. Boulware, cunoscut pentru atitudinea putenică împotriva uniunilor și strategiile inovatoare de a-i convinge pe muncitori, a susținut regulile esențiale ale conservatorismului american modern: piața liberă, anticomunismul, scăderea taxelor și limitarea puterii guvernului⁠(d).[76] Dornic de o etapă superioară, dar nefiindu-i permis să intre în politică de GE, a demisionat și s-a înregistrat oficial ca republican.[77] Adesea spunea, „n-am lăsat Partidul Democrat. Partidul m-a lăsat pe mine.”[78]

Când legislația care va deveni Medicare⁠(d) a fost introdusă în 1961, a făcut o relatare pentru American Medical Association (AMA), avertizând că o asemenea legislație ar putea însemna sfârșitul libertății în America. Reagan a spus că dacă ascultătorii nu scriu scrisori pentru a împiedica aceasta, „ne vom trezi pentru a constata că avem socialism. Iar dacă nu faceți aceasta, și dacă eu nu o fac, într-una din aceste zile, dvs și eu suntem pe cale să ne petrecem anii de asfințit spunându-le copiilor noștri și copiilor copiilor noștri, ce a fost odată în America, atunci când oamenii erau liberi.”[79][80] De asemenea, s-a alăturat National Rifle Association⁠(d) (NRA) și va deveni membru pe viață.[81]

Reagan i-a adus atenție națională prin discursurile sale concurentului prezindețial conservator Barry Goldwater în 1964.[82] Vorbind pentru Goldwater, Reagan a subliniat convingerea sa cu privire la importanța micșorării puterii guvernului. A consolidat temele pe care le-a dezvoltat în conversațiile sale pentru GE, exprimându-le în faimosul său discurs, "A Time for Choosing⁠(d)":

„Părinții fondatori știau că un guvern nu poate contrala economia fără a controla oamenii. Și știau că unde un guvern încearcă să facă aceasta, trebuie să folosească forța și constrângerea pentru a-și îndeplini scopul. Așadar, am ajuns la timpul alegerii ... Ție și mie ni se spune că trebuie să alegem între stânga și dreapta, dar eu zic că nu este un asemenea lucru ca dreapta sau stânga. Este doar sus sau jos. Sus pentru visul secular al omului—libertatea individuală maximă în acord cu ordinea—saui jos la mormanul totalitarismului.[83][84]

Acest discurs „A Time for Choosing” n-a fost suficient pentru a întoarce spre victorie campania șovăielnică a lui Goldwater, dar a fost evenimentul cheie care i-a adus lui Reagan vizibilitate politică națională.[85][86]

Audio (extern)
Discurs pentru Clubul Naţional de Presă
Discursul lui Reagan de pe 16 iunie 1966 (începe la 06:16; se termină la 39:04)[87]

Guvernator al Californiei (1967–1975)[modificare | modificare sursă]

Ronald şi Nancy Reagan sărbătoresc victoria guvernatorială la hotelul Biltmore, Los Angeles

După discursul „Time for Choosing”, republicanii din California au fost impresionați de harisma și viziunile politice ale lui Reagan,[88] iar la sfârșitul lui 1965, acesta și-a anunțat campania pentru funcția de guvernator al Californiei⁠(d) la alegerile din 1966.[89][90] L-a învins pe fostul primar al San Francisco George Christopher⁠(d) în campania din cadrul Partidului Republican. În campania lui Reagan, acesta a subliniat două teme principale: „a trimite vagabonzii care au primit ajutor social înapoi la lucru” și, referindu-se la înflorirea protestelor⁠(d) anti-război și anti-establishment ale studenților de la Universitatea Berkeley din California, „a pune în ordine încurcătura la Berkeley”.[91] În 1966, Reagan a realizat ceea ce atât senatorul William F. Knowland, cât și fostul vice-președinte Richard Nixon au încercat să facă în 1958 și respectiv, 1962: a fost ales, învingându-l pe cel ce avea două mandate de guvernator, Edmund G. "Pat" Brown, și a depus jurământul pe 2 ianuarie 1967. În timpul primului său mandat, a înghețat rentele guvernamentale și creșterile aprobate ale taxelor pentru a echilibra bugetul.[92]

La scurt timp după începutul mandatului său, Reagan a testat apele prezidențiale din 1968⁠(d) ca parte a mișcării „Stop Nixon”, sperând să reducă susținerea lui Nixon din sud[93], iar Nixon să devină un candidat compromis[94] dacă nici Nixon, nici candidatul de pe locul doi Nelson Rockefeller n-ar avea suficienți delegați pentru a câștiga primul vot al Congresului Republican⁠(d). În orice caz, în timpul adunării congresului, Nixon a avut 692 voturi din partea delegaților, cu 25 mai multe decât avea nevoie pentru a-și asigura nominalizarea, fiind urmat de Rockefeller, Reagan aflându-se pe locul trei.[93]

Reagan a fost implicat în câteva cazuri semnificative de conflicte cu mișcările de protest ale epocii, inclusiv criticile sale publice la adresa administratorilor de universitate pentru tolerarea demonstrațiilor studențești de la campusul Universității Berkeley din California. Pe 15 mai 1969, în timpul protestelor de la People's Park de la campusul universitar (al căror scop inițial al fost discutarea conflictului arabo-israelian), Reagan i-a trimis pe cei de la California Highway Patrol⁠(d) și alți ofițeri pentru a înăbuși protestele. Aceasta a dus la un incident ca devenit cunoscut ca „Vinerea Sângeroasă”, ducând la moartea studentului James Rector și la orbirea tâmplarului Alan Blanchard.[95][96] În plus, 111 ofițeri de poliție au fost răniți în conflict, dintre care unul a fost lovit cu cuțitul în piept. Atunci, Reagan a chemat 2,200 de trupe ale Gărzii Naţionale de stat pentru a ocupa orașul Berkeley pentru două săptămâni și a lua măsuri drastice împotriva protestatarilor.[95] Garda a rămas în Berkeley pentru 17 zile, campându-se în People's Park, iar demonstrațiile s-au oprit, universitatea înlăturând încercuirea coordondată și a lăsând pe mai târziu planurile de dezvoltare a People's Park.[95][97] Când mișcarea teroristă, Armata de Eliberare Simbioneză⁠(d) l-a ucis pe Patty Hearst la Berkeley și a cerut distribuirea de mâncare pentru săraci, Reagan a făcut o glumă în convorbire cu un grup de ajutor politic despre o izbucnire a botulismului ce contaminează mâncarea.[98]

Reaganii la întâlnire cu preşedintele Richard Nixon și prima doamnă Pat Nixon, iulie 1970

La începutul lui 1967, dezbaterea națională despre avort a început să suscite spiritele. În primele stadii ale dezbaterii, senatorul democrat al statului California, Anthony C. Beilenson⁠(d) a introdus „Actul Avortului Terapeutic”, în încercarea de a reduce numărul de „avorturi secrete” ce aveau loc în California.[95] Legislativul statului a trimis proiectul de lege la masa lui Reagan, unde, după multe zile de ezitare, l-a semnat pe 14 iunie 1967.[99] Ca rezultat, vor avea loc în jur de două milioane de avorturi, în mare parte din cauza unei prevederi a legii ce permitea avorturile de dragul sănătății mamei.[99] Reagan se afla în oficiu de numai patru luni atunci când a semnat legea, iar mai târziu a afirmat că dacă ar fi fost mai experimentat ca guvernator, n-ar fi semnat-o. După ce a recunoscut ceea ce a numit „consecințele” legii, a declarat că este pro-viață⁠(d).[99] S-a menținut pe această poziție mai târziu în cariera sa politică, scriind mult despre avort.[100]

În 1967, Reagan a semnat Mulford Act, prin care a abrogat o lege ce permitea purtarea în public⁠(d) a armelor de foc încărcate (actul a intrat în Codul Penal al Californiei). Actul, care a fost numit după republicanul Don Muflor, membru al legislativului Californiei, a primit atenție națională după ce Panterele Negre⁠(d) au mărșăluit purtând arme la Capitoliul de Stat al Californiei⁠(d) pentru a protesta împotriva lui.[101][102]

În ciuda unei încercări nereușite de a-l retrage din în 1968,[103] Reagan a fost reales guvernator în 1970, învingându-l pe „Tăticul mare” Jesse M. Unruh⁠(d). A hotărât să nu caute un al treilea mandat în următorul ciclu electoral. Una dintre cele mai mari frustrări ale lui Reagan din timpul funcției a fost legată de pedeapsa cu moartea, pe care a susținut-o cu hotărâre.[31] Încercările sale de a forța legile statului au fost dejucate de Curtea Supremă a Californiei, prin decizia People v. Anderson⁠(d), care a invalidat toate condamnările la moarte din California de până în 1972, cu toate că decizia a fost dată peste cap mai târziu de un amendament constituțional. Singura execuție din timpul guvernării lui Reagan a avut loc pe 12 aprilie 1967, când sentința lui Aaron Mitchell a fost executată în camera de gazare San Quentin⁠(d).[104]

În 1969, Reagan a semnat Actul Legea Familiei, care a fost un amalgam de două proiecte de lege, care au fost scrise și revizuite de Legislativul de Stat al Californiei⁠(d) timp de peste doi ani.[105] A devenit prima legislație a divorțului fără greșeală⁠(d) din Statele Unite.[106]

Durata mandatelor lui Reagan ca guvernator l-a ajutat să-și modeleze politicile pe care le va continua în cariera sa politică de președinte. Organizând o campanie cu o platformă de trimitere a „vagabonzilor ajutoarelor sociale înapoi la lucru”, a ridicat tonul împotriva ideii de țară cu sistem de ajutor social⁠(d). De asemenea, a susținut hotărât idealul republican al unei mai puține intervenții a guvernului în economie, inclusiv pe cea a impozitelor federale excesive.[107]

Reagan n-a căutat realegerea pentru un al treilea mandat de guvernator în 1974 și a fost succedat de Secretarul de Stat al Californiei⁠(d), democratul Jerry Brown, pe 6 ianuarie 1975.

Campania prezidențială din 1976[modificare | modificare sursă]

Pe podium cu Gerald Ford după pierderea la limită a nominalizării la Congresul Național Republican din 1976⁠(d)

În 1976, Reagan l-a provocat pe președintele în funcție Gerald Ford la luptă pentru a devenit candidatul pentru funcția de președinte al Partidului Republican. Reagan s-a înregistrat drept candidat conservator având susținerea unor organizații cu idei asemănătoare, precum Uniunea Conservatoare Americană⁠(d), care au devenit componente cheie a bazei sale politice, pe când Ford era considerat un republican mai moderat.[108]

Campania lui Reagan s-a bazat pe o strategie proiectată de managerul de campanie John Sears de câștigare a câtorva întruniri de la început, pentru a distruge șansele nominalizării probabile a lui Ford. Reagan a învins în Carolina de Nord, Texas și California, dar această strategie a eșuat, întrucât[109] a sfârșit pierzând în New Hampshire, Florida și în Illinoisul natal.[110] Campania din Texas i-a dat speranțe reînnoite lui Reagan, când a câștigat voturile tuturor celor 96 de delegați aleși pentru întrunirea de 1 mai. Cel mai mare credit pentru acea victorie este datorat lucrului celor trei președinți, inclusiv Ernest Angelo, primarul Midlandului⁠(d) și Ray Barnhart⁠(d) Ray Barnhart din Houston, pe care Reagan, în calitate de președinte, îl va desemna în 1981 director al Federal Highway Administration⁠(d).[111]

Oricum, Ford a fost aproape de victorie. Cunoscând ramura moderată a partidului său, Reagan l-a ales pe senatorul moderat al Pennsylvaniei, Richard Schweiker⁠(d), drept candidat pentru postul de vicepreşedinte pentru cazul în care va fi nominalizat. Totuși, Ford a triumfat cu 1,187 delegați, în fața celor 1,070 ai lui Reagan.[110] Ford va ajunge să piardă alegerile prezindețiale din 1976⁠(d) în fața candidatului democrat, Jimmy Carter.

Discursul lui Reagan ce a urmat înfrângerii a subliniat pericolele unui război nuclear și amenințarea prezentată de Uniunea Sovietică. Deși a pierdut nominalizarea, a primit 307 voturi în New Hampshire, 388 de voturi ca independent pe buletinele din Wyoming și un singur vot elector de la un ’’faithless elector’’ la alegerile din noiembrie din statul Washington,[112] pe care Ford le-a câștigat împotriva concurentului democrat Jimmy Carter.

După campanie, Reagan a rămas în dezbaterea publică cu seriile de Comentarii Radio ale lui Ronald Reagan[113] și comitetul său de acțiune politică, Citizens for the Republic⁠(d), care a fost reînviat mai târziu la Alexandria, Virginia, în 2009, de către biograful lui Reagan Craig Shirley.[114]

Campania prezidențială din 1980[modificare | modificare sursă]

Rezultatele votului electoral din 1980

Alegerile prezidențiale din 1980 l-au scos în relief pe Reagan împotriva președintelui în funcție Jimmy Carter și au fost acompaniate de o mulțime de neliniști interne, precum criza ostaticilor din Iran⁠(d). Campania lui Reagan a accentuat unele dintre principiile sale fundamentale: impozite mai mici pentru stimularea economiei,[115] mai puțină intervenție a guvernului în viața oamenilor,[116] drepturile statelor⁠(d),[117] și o puternică apărare națională.[118]

Reagan s-a lansat în campanie declarând „cred în drepturile statelor.” După ce a câștigat nominalizarea republicană, Reagan a selectat pe unul dintre oponenții săi de la întruniri, George H. W. Bush, să fie vicepreședinte. Apariția sa la o dezabatere televizată din octombrie i-a întărit popularitatea. Reagan a câștigat alegerile, sprijinit de 44 state cu 489 de electori, în fața celor 49 de electori care l-au votat pe Carter (ce reprezentau șase state și Washington, D.C.). Reagan a primit 51% din votul popular, pe când Carter - 41%, iar candidatul independent John B. Anderson (un republican liberal) - 7%.[119] Republicanii au capturat Senatul⁠(d) pentru prima dată după 1952 și au câștigat 34 locuri în Camera Reprezentanților⁠(d), dar democrații au păstrat o majoritate.

Președinția (1981–1989)[modificare | modificare sursă]

Parada de inaugurare (20 ianuarie 1981). După ce Reagan şi-a citit discursul de inaugurare, 52 de ostatici americani (reţinuţi de Iran timp de 444 zile)⁠(d) au fost eliberaţi

În timpul președinției sale, Reagan s-a ocupat de politici care reflectau propria convingere despre libertatea individuală; schimbări produse pe plan intern, atât în economie, cât și în dezvoltarea domeniului militar; de asemenea, a contribuit la terminarea Războiului Rece.[120] Numită „Revoluția Reagan”, președinția sa va revigora moralul american,[121][122] precum și economia SUA și va reduce nevoia speranței în guvern.[120] Ca președinte, Reagan a păstrat un jurnal în care a comentat evenimentele cotidiene din timpul președinției sale și viziunile sale cu privire la problemele zilei. Jurnalul a fost publicat în mai 2007 în cartea Jurnalele zilnice ale lui Reagan⁠(d).[123]

Primul mandat[modificare | modificare sursă]

La acel timp, Reagan a fost cea mai în vârstă persoană aleasă în funcția de președinte (69 de ani). În primul său discurs inaugural⁠(d) din 20 ianuarie 1981, pe care Reagan însuși l-a scris, a adus în discuție stagnarea economică a țării, susținând: „În criza actuală, guvernul nu este soluția pentru problemele noastre; guvernul este problema.”[124]

Rugăciunea în școli și un moment de liniște[modificare | modificare sursă]

În 1981, Reagan a devenit primul președinte care a propus un amendament constituțional legat de rugăciunea în școală.[125] Alegerea lui Reagan a oglindit o opoziție[125] față de cazul din 1962 Engel v. Vitale, soluționat de Curtea Supremă, în urma căruia li s-a interzis funcționarilor de stat de la a compune o rugăciunea oficială de stat și solicitarea recitării ei în școlile publice.[126] Amendamentul propus de Reagan în 1981 enunța: „Nimic în această Constituție nu trebuie interpretat drept interzicere a rugăciunii individuale sau de grup în școlile publice sau în alte instituții publice. Nici o persoană nu trebuie reclamată de către Statele Unite sau de vreun stat pentru participare la rugăciune.” În 1984, Reagan a ridicat din nou problema, întrebând Cogresul „de ce libertatea de mărturisire a lui Dumnezeu nu poate fi savurată din nou de copiii din orice școală de pe acest pământ?”[127] În 1985, Reagan și-a exprimat dezamăgirea față de faptul că administrația Curții Supreme încă interzice momentul de liniște din școlile publice și a spus că el duce „o bătălie grea.”[128] În 1987, Reagan a reluat apelul său către Congres pentru susținerea rugăciunii voluntare în școli și terminarea „expulzării lui Dumnezeu din sălile de clasă ale Americii.”[129] Criticii argumentează că orice impunere guvernamentală a rugăciunii făcută elevilor din școlile publice este involuntară.[129] Nici o ordonanță a Curții Supreme nu sugerează că elevii nu pot să facă o rugăciune tăcută pe cont propriu.[129] În timpul mandatului său, Reagan a organizat o campanie viguroasă pentru a restabili rugăciunea organizată în școli, întâi ca moment de rugăciune, iar apoi ca moment de tăcere.[130]

Reagan, prim-ministrul britanic Margaret Thatcher și Strom Thurmond, la o masă de stat în 1981

Tentativa de asasinat[modificare | modificare sursă]

Pe 30 martie 1981–la 69 zile de la începutul mandatului—Reagan, secretarul său de presă James Brady⁠(d), ofițerul de poliție al Washingtonului Thomas Delehanty⁠(d) și agentul Serviciilor Secrete Tim McCarthy⁠(d) au fost atacați prin împușcare de potențialul asasin John Hinckley Jr.⁠(d) în apropierea hotelului Washington Hilton⁠(d). Deși era „aproape de moarte” când a ajuns la George Washington University Hospital, Reagan a fost dus în camera de urgență, apoi a i s-a făcut o intervenție chirurgicală.[131] S-a vindecat și a ieșit din spital pe 11 aprilie, devenind primul președinte al SUA care a supraviețuit fiind împușcat într-o tentativă de asasinat.[132] Tentativa a avut o mare influență asupra popularității lui Reagan; sondajele au indicat că rata simpatie din partea publicului este în jur de 73%.[133] Reagan credea că Dumnezeu i-a salvat viața, , astfel încât el să poată reuși să îndeplinească un scop mai înalt.[134]

Nominalizarea Secretarului Asistent de Stat[modificare | modificare sursă]

Ca răspuns la criticile conservatoare, potrivit cărora Departamentul de Stat îi lipsesc oameni consecvenți, Reagan l-a nominalizat în 1981 pe Ernest W. Lefever pentru funcția de Secretar Asistent de Stat pentru Drepturile Omului şi Afaceri Umanitare. Lefever s-a prezentat slab la audierile de confirmare, iar comitetul Senatului i-a respins nominalizat, scorul votului fiind de 4–13; Lefever s-a retras.[135]

Greva controlorilor de trafic aerian[modificare | modificare sursă]

În 1981, PATCO⁠(d), uniunea controlorilor de trafic aerian federal au început o grevă, violând legea federală ce interzicea uniunilor guvernamentale să facă greve.[136] Declarând situația o urgență, după cum este descris în Actul Taft–Hartley din 1947, Reagan a declarat că în cazul în care controlorii de trafic aerian „nu se întorc la lucru în 48 de ore, își vor pierde slujbele.”[137] Ei nu s-au întors, iar pe 5 august, Reagan a concediat 11,345 controlori de trafic aerian greviști care au ignorat odinul său și a folosit supraveghetori și controlori militari pentru mânuirea traficului comercial aerian al națiunii până noi controlori vor fi antrenați și angajați.[138] Un raport important despre administrația publică a concluzionat, „Concedierea angajaților PATRCO nu doar că a demonstrat o clară tărie de caracter a președintelui în a prelua controlul asupra birocrației, dar de asemenea a trimis un mesaj clar către sectorul privat, că uniunile nu mai au nevoie să fie speriate.” [139]

”Reaganomics” și economia[modificare | modificare sursă]

Schiţându-şi planul pentru Legislaţia de reducere a impozitelor în Biroul Oval la o adresare televizată, iulie 1981

De-a lungul ultimului an de președenție a lui Jimmy Carter (1980), media inflației a fost de 12.5%, comparativ cu 4.4% din timpului ultimului an al lui Reagan (1988).[140] În timpul administrației Reagan, rata șomajului a scăzut de la 7.5% la 5.4%, această rată având și creșteri, ajungând la 10.8% în 1982 și 10.4% în 1983, media pe cei opt ani fiind de 7.5%, iar creșterea PIB-ului real a avut media de 3.4%, cu o culme de 8.6% în 1983, pe când media creșterii PIB-ului nominal a fost 7.4%, atingând culmea de 12.2% în 1982.[141][142][143]

Reagan a implementat politici bazate pe economia ofertei⁠(d), susținând o filosofie laissez-faire⁠(d) și o politică fiscală a pieţei libere,[144] căutând să stimuleze economia prin largi și ample tăieri ale taxelor.[145][146] De asemenea, a susținut reîntoarcerea Statelor Unite la un fel de etalon de aur⁠(d) și a determinat cu succes Congresul să formeze Comisia Aurului SUA, pentru a studia cum poate fi implementat așa ceva. Citând teoriile economice ale lui Arthur Laffer⁠(d), Reagan a promovat tăierile impozitelor propuse ca stimulatoare potențiale ale economiei, suficient ca să dezvolte baza fiscală, compensând pierderea de venituri cauzată de ratele reduse de impozite, o teorie care a intrat în dezbaterea politică la fel ca curba Laffer⁠(d). Reaganomics a fost un subiect de dezbatere, susținătorii punctând evoluțiile arătate de niște indicatori economici cheie, ca dovadă a succesului, iar criticii au punctat creșteri considerabile a deficitului bugetar federal și a datoriei naționale.[147] Politica sa peace through strength a condus la o considerabilă dezvoltare a apărării pe timp de pace, inclusiv o creștere reală de 40% a cheltuielilor pentru apărare între 1981 și 1985.[148]

În timpul președinției lui Reagan, ratele de impozit federal pe venit⁠(d) au scăzut considerabil în urma semnării Legii impozitelor de redresare economică din 1981⁠(d),[149] care a scăzut categoria de impozitare marginală de top de la 70% la 50%, iar cea mai scăzută categorie de la 14% la 11%. Alte creșteri ale impozitelor trecute prin Congres și semnate de Reagan au asigurat, totuși, ca veniturile fiscale din timpul celor două mandate să constituie 18.2% din PIB, în comparație cu 18.1% din perioada de 40 de ani 1970–2010.[150] După, în 1982, Actul de Parteneriat pentru Formare Profesională din 1982 a fost semnat, inițiindu-se unul dintre primele parteneriate public-privat⁠(d) din Statele Unite și o parte importantă din programul prezidențial de creare de locuri de muncă. Secretatul prezindețial Asistent al Muncii și Șef al Personalului, Al Angrisani, a fost un arhitect de frunte al proiectului de lege.

Preşedintele Reagan, cu dezvoltatorul imobiliar şi viitorul preşedinte Donald Trump în 1987

În schimb, după ce au trecut de Congres, Reagan a semnat legi de creștere a impozitelor de o anumită natură, în fiecare an din 1981 până în 1987, pentru a continua să consolideze programe guvernamentale precum Tax Equity and Fiscal Responsibility Act din 1982 (TEFRA), Securitatea Socială⁠(d) și Actul de Reducere a Deficitului din 1984 (DEFRA).[151][152] În ciuda faptului că TEFRA a fost „cea mai mare creștere a impozitelor dintr-o perioadă de pace din istoria americană”,[152][153][154][155] creșterea Produsului Intern Brut (PIB) s-a refăcut puternic după recesiunea de la începutul anilor 1980⁠(d), terminată în 1982, și a crescut în timpul ultimilor opt ani de mandat ai lui Reagan, având o rată anuală de 7.9% pe an, cu o creștere de 12.2% în 1981.[156] Șomajul a atins culmea în decembrie 1982, cu rata lunară de 10.8%—cea mai mare din perioada de după Marea Depresiune—după care a scăzut de-a lungul restului perioadei de președinție a lui Reagan.[157] Șaisprezece milioane de noi locuri de muncă au fost create, pe când inflația s-a redus considerabil.[158] Actul de Reformă a Congresului din 1986, alt efort bipartizan susținut de Reagan, a simplificat codul fiscal, prin reducerea numărului de categorii de impozitare la patru și tăierea unui număr de scutiri de taxe. Cursul de vârf a scăzut la 28%, dar impozitele pe câștig de capital au crescut după aceasta, cele mai mari câștiguri fiind de la 20% la 28%. Creșterea celei mai mici categorii de impozitare de la 11% la 15% a fost mai mult decât o compensare, scutirile personale având o expansiune, la fel și scutirile de impozit și creditul de impozit pe venit dobândit. Rezultatul net a fost scutirea a șase milioane de americani săraci de la impozitul pe venit și reducerea obligațiilor fiscale la toate nivelurile de impozit.[159][160]

Efectul net al epocii reaganiene de proiecte de impozit a fost o scădere cu 1% a veniturilor guvernamentale.[161] În orice caz, încasările de impozite pe venit federale au crescut din 1980 până în 1989, crescând de la $308.7 miliarde la $549 miliarde,[162] având așadar o rată medie anuală de 8.2%, iar cheltuielile federale au crescut la rata anuală de 7.1%.[163][164]

Vorbind Congresului despre Programul de rederesare economică, 28 aprilie 1981 (la câteva săptămâni după ce a supravieţuit tentativei de asasinat)

Politicile lui Reagan s-au bazat pe faptul că sporul economic va avea loc atunci când ratele marginale de impozitare vor fi suficient de scăzute pentru a stimula investiția, ceea ce apoi va duce la reducerea șomajului și mărirea salariilor. Criticii au etichetat aceasta „Trickle-down economics⁠(d)” (scurgeri economice)—credința că politicile de impozit care îi ajută pe cei înstăriți vor crea un efect de „scurgere” către săraci.[165] Au apărut întrebări dacă nu cumva bogații beneficiază mai mult de pe urma politicilor lui Reagan decât cei care trăiesc în sărăcie,[166] și mulți cetățeni săraci și minoritari l-au văzut pe Reagan ca indiferent față de zbuciumurile lor.[166] Aceste viziuni au fost exacerbate de faptul că regimul economic al lui Reagan a inclus înghețarea salariului minim la $3.35 pe oră, micșorarea substanțială a asistenţei federale pentru guvernele locale cu 60%, tăierea bugetului pentru locuințele publice și înjumătățirea subvenţiilor legiferate de Secţiunea 8 și eliminarea programului antisărăcie Community Development Block Grant.[167] Mărirea decalajului dintre bogați și săraci începuse deja în anii 1970, înainte ca politicile economice ale Reagan să intre în vigoare.[168] Odată cu tăierea din 1981 a ratei impozitului regulat de top pe venit necâștigat, a redus rata profitului de capital maxim la doar 20%.[169] Mai târziu, Reagan a stabilit ratele de impozit pe profit de capital la același nivel cu ratele de venit ordinar, precum salariile, ambele atingând punctul culminant de 28%.[170] Reagan este văzut ca un erou antiimpozit, cu toată că a mărit impozitele de unsprezece ori în timpul președinției sale, totul în numele responsabilității fiscale.[171] Potrivit lui Paul Krugman, „mărirea impozitelor din 1982 a anulat în jur de o treime din tăierea din 1981; ca parte din PIB, mărirea a fost considerabil mai mare decât mărirea impozitelor făcută de domnul Clinton în 1993.”[172] Potrivit istoricului și consilierului de politică internă Bruce Barlett⁠(d), măririle impozitelor făcute de Reagan în timpul președinției sale au recuperat jumătate din tăierile impozitelor din 1981.[173]

Promovând în continuare opoziția sa contra intervenției guvernului, Reagan a tăiat bugetele pentru programe non-militare,[174] [175] printre care Medicaid⁠(d), ştampilele de produse alimentare, programe federale de educație[174] și Agenția Americană de Protecție a Mediului⁠(d) .[176] Deși a protejat programe precum Securitate Socială și Medicare,[177] administrația sa a încercat să scoată multe persoane cu dizabilități din cataloagele de dizabilitate ale Securității Sociale.[178]

Atitudinea administrației față de industria economisire-creditare⁠(d) a contribuit la criza economisirii și creditărilor⁠(d). De asemenea, o minoritate de critici ai Reaganomics, sugerează că politicile au influențat parțial crahul bursier din 1987,[179] dar nu există un consens care privească crahul ca având o singură sursă.[180] Pentru a acoperi deficitul federal bugetar produs recent, Statele Unite a făcut împrumuturi, atât interne, cât și din străinătate, crescând datoria națională de la $997 miliarde la $2.85 bilioane.[181] Reagan a descris noua datorie drept „cea mai mare dezamăgire” a președinției sale.[158]

L-a redesemnat pe Paul Volcker⁠(d) președinte al Rezervei Federale⁠(d), iar în 1987 l-a desemnat pe monetaristul Alan Greenspan să-l succeadă. Reagan a oprit controlul prețurilor⁠(d) uleiului intern, care a contribuit la criza energetică de la începutul anilor 1970.[182][183] Prețul uleiului ulterior a scăzut, iar anii 1980 n-au văzut deficitul de combustibil din anii 1970.[183] De asemenea, Reagan a executat o promisiune din campania din 1980 în care a promis să abroge impozitele pe profit windfall în 1988, care anterior crescuseră dependența de uleiul extern.[184] Unii economiști, precum laureații Premiului Nobel Milton Friedman și Robert Mundell susțin că politicile de impozit ale lui Reagan au au înviorat economia Americii și au contribuit la explozia economică din anii 1990.[185] Alți economiști, precum laureatul Premiului Nobel Robert Solow, susțin că minusurile lui Reagan au fost un motiv important pentru care succesorul său, George H. W. Bush, a revenit asupra unei promisiuni de campanie și a recurs la creșterea impozitelor.[185]

În timpul președinției lui Reagan, a fost inițiat un program în cadrul United States Intelligence Community pentru a asigura puterea economică a Americii. Programul, numit Proiectul Socrate, a dezvoltat și demonstrat mijloacele de care avea nevoie SUA pentru a genera și conduce următorul salt evolutiv în achiziția și utilizarea tehnologiei pentru un avantaj competitiv—inovația automatizată. Pentru a se asigura că Statele Unite a obținut un beneficiu maxim din inovația automatizată, Reagan, în timpul celui de-al doilea mandat, a dat un ordin executiv conceput pentru crearea unei noi agenții federale, care să implementeze rezultatele Proiectului Socrate pe o bază de nivel național. Oricum, mandatul lui Reagan a ajuns la sfârșit înainte ca ordinul executiv să poate fi coordonat și semnat, iar noua administrație Bush, etichetând Proiectul Socrate ca „politică industrială”, l-a terminat.[186][187]

Escaladarea Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Ca prim preşedinte al SUA invitat să vorbească în faţa Parlamentului Britanic (8 iunie 1982), Reagan a prezis că marxismul va sfârși pe „mormanul de cenușă al istoriei⁠(d)[188]

Reagan a escaladat Războiul Rece, accelerând inversarea politicii de destindere, care a început în 1979 după războiul sovietic din Afghanistan.[189] Reagan a comandat o consolidare viguroasă a forțelor armate ale Statelor Unite[148] și a implementat noi politici față de Uniunea Sovietică: reluarea programului B-1 Lancer, care a fost anulat de administrația Carter⁠(d), și producerea rachetei MX.[190] Ca răspuns la implementarea de către sovietici a SS-20, Reagan a supravegheat implementarea de către NATO a rachetei Pershing în Germania de Vest.[191]

În 1984, jurnalistul Nicholas Lemann⁠(d) l-a intervievat pe Secretarul Apărării Caspar Weinberger⁠(d) și a rezumat strategia administrației Reagan de respingere a Uniunii Sovietice:

„Societatea lor este slabă economic și îi lipsește bogăția, educația și tehnologia de care are nevoie pentru a intra în era informațională. Ei au aruncat totul în producția militară și ca rezultat, societatea lor începe să arate un stres groaznic. Ei nu pot susține producția militară în felul în care putem noi. La un moment dat, aceasta îi va frânge, iar după va fi doar o singură superputere într-o lume sigură—dacă, doar dacă, putem continua să finanțăm.[192]

Lemann notează că atunci când a scris aceasta în 1984, gândea că Reaganiții trăiesc într-o lume a fanteziei. Dar în 2016, Lemann a declarat că pasajul reprezintă „o descriere total indiscutabilă a ceea ce a făcut de fapt Reagan.”

Întâlnirea cu liderii mujadedinilor afghani în Oficiul Oval, 1983

Împreună cu prim-ministrul Marii Britanii, Margaret Thatcher, Reagan a denunțat Uniunea Sovietică în termeni ideologici.[193] Într-o adresare renumită de pe 8 iunie 1982, către Parlamentul Regatului Unit în Galeria Regală a Palatului Westminster, Reagan a spus, „marșul înainte al libertății și democrației va lăsa marxism–leninismul la mormanul de cenușă al istoriei⁠(d).”[194][195] Pe 3 martie 1983, a prezis năruirea comunismului, declarând, „Comunismul este capitol trist, bizar al istoriei umane al cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum.”[196] Într-o cuvântare către Asociația Națională a Evanghelicilor⁠(d) de pe 8 martie 1983, Reagan a numit Uniunea Sovietică „un imperiu al răului.”[197]

După ce avioanele de luptă sovietice au doborât cursa sud-coreeană KAL 007 lângă Insula Moneron⁠(d) pe 1 septembrie 1983, aceasta transportând 269 oameni, inclusiv membrul congresului Georgiei Larry McDonald⁠(d), Reagan a caracterizat fapta drept „masacru” și a declarat că sovieticii s-au întors „împotriva lumii și a preceptelor morale ce ghidează relațiile umane dintre oameni pretutindeni.”[198] Administrația Reagan a răspuns acestui incident, suspendând toate serviciile aeriene sovietice ce transportau pasageri către Statele Unite și renunțat la câteva înțelegeri pe care le negociaseră cu sovieticii, sancționându-i financiar.[198] Ca urmare a doborârii avionului și faptului că KAL 007 a luat-o pe o cale greșită din cauza unor imperfecțiuni legate de sistemul său de navigație, Reagan a anunțat pe 16 septembrie 1983, că Global Positioning System va deveni disponibil pentru uz civil, gratuit, odată finalizat, pentru a înlătura erori similare de navigație în viitor.[199][200]

Reagan cu regele Fahd al Arabiei Saudite în 1985. SUA și Arabia Saudită au livrat bani și arme luptătorilor anti-sovietici din Afghanistan.

În conformitate cu o politică care a devenit cunoscut ca doctrina Reagan, Reagan și administrația sa au furnizat, atât în secret cât și pe față, ajutoare pentru mișcările de rezistență anticomuniste în efortul de „răsturnare⁠(d)” a guvernelor comuniste instaurate de sovietici în Africa, Asia și America Latină.[201] Reagan a trimis Divizia pentru Activități Speciale⁠(d) a CIA în Afghanistan și Pakistan. Ea a fost esențială în antrenarea, echiparea și conducerea forțelor de Uniunea Islamică a Mujahedinilor din Afghanistan⁠(d) împotriva armatei Sovietice.[202][203] Programul de Acțiune Acoperită a președintelui Reagan a avut meritul de a participa la sfârșitul ocupației sovietice în Afghanistan,[204] cu toate că unele dintre echipamentele militare ale SUA introduse acolo vor poza mai târziu, în 2001, într-o amenințare pentru trupele SUA, în timpul războiului din Afghanistan de la începutul secolului 21.[205] Oricum, într-o perioadă de suspensie a politicii lui Carter de a înarma Taiwanul introdusă prin Taiwan Relations Act⁠(d), Reagan de asemenea a făcut o înțelegere cu guvernul comunist al Chinei să reducă vânzarea de arme în Taiwan.[206]

În martie 1983, Reagan a introdus Inițiativa Strategică de Apărare, un proiect defensiv[207] ce avea drept scop folosirea de sisteme de baze terestre și spațiale pentru a proteja Statele Unite de atacul rachetelor balistice nucleare.[208] Reagan a considerat că acest scut defensiv poate face imposibil războiul nuclear.[207][209] A existat multă neîncredere în jurul fezabilității științifice a programului, determinându-i pe oponenți să poreclească SDI „Războiul Stelelor” și să susțină că obiectivul său tehnologic este irealizabil.[207] Sovieticii au devenit preocupați de posibilele efecte pe care SDI le-ar putea avea;[210] liderul URSS, Iuri Andropov a spus că aceasta ar putea pune „întreaga lume în primejdie.”[211] Din aceste motive, David Gergen⁠(d), fost consilier al președintelui Reagan, consideră retrospectiv, că SDI a accelerat sfârșitul Războiului Rece.[212]

Criticii au etichetat politica externă a lui Reagan drept agresivă, imperialistă, numind-o „ațâțătoare la război”, deși era susținută de principalii conservatori americani⁠(d) care argumentau că este necesară protejarea intereselor de securitate națională a SUA.[210] De asemenea, administrația Reagan a sprijinit lideri anticomunști acuzați de încălcări severe ale drepturilor omului, precum Efraín Ríos Montt⁠(d) din Guatemala și Hissène Habré⁠(d) din Ciad,[213][214][215] și l-a ajutat pe liderul iranian Ruhollah Khomeini să identifice și să curățe comuniștii din guvernul său.[216]

Războiul civil din Liban[modificare | modificare sursă]

Reagan şi prima doamnă arătând respect faţă de cele 18 victime americane ale atacului din 18 aprilie asupra ambasadei SUA, făcut de Hezbollah în Beirut, 1983

Cu aprobarea Congresului, Reagan a trimis forțe în Liban în 1983, pentru a reduce amenințarea Războiului Civil din Liban⁠(d). Forțele pacificatoare americane din Beirut, parte a unei forțe multinaționale⁠(d) trimise în Războiului civil din Liban⁠(d), au fost atacate de 23 octombrie 1983. Bombardamentele asupra cazărmilor de la Beirut au omorât 241 militari și au rănit alți 60 printr-un transport bombardier sinucigaș.[217] Reagan a trimis nava de luptă USS New Jersey⁠(en) pentru a bombarda pozițiile siriene din Liban. Apoi, a retras toată marina din Liban.[218]

Operațiunea Urgent Fury (Grenada)[modificare | modificare sursă]

Pe 25 octombrie 1983, Reagan a ordonat forțelor SUA să invadeze Grenada (acțiune cu numele de cod „Operațiunea Urgent Fury”), unde o lovitură de stat din 1979 a instaurat un guvern marxist-leninist nealiniat independent. Un apel oficial din partea Organizației Statelor Est-Caraibiene (OECS) a determinat intervenția forțelor SUA; de asemenea, președintele Reagan a menționat o amenințare după cum se spune regională pozată de concentrarea militară sovieto-cubaneză din Caraibe și preocuparea pentru siguranța a câtorva sute de studenți americani la mediciană la Universitatea Sf. George ca motive potrivite pentru invadare. Operațiunea Urgent Fury a prima operațiune militară majoră condusă de forțele SUA de la Războiul din Vietnam, SUA obținând victoria la câteva zile de la începerea luptei,[219] cu 19 soldați americani morți și 116 răniți.[220] La mijlocul lui decembrie, după ce un nou guvern a fost desemnat de generalul-guvernator, forțele SUA s-au retras.[219]

Campania prezidențială din 1984[modificare | modificare sursă]

Voturile electorilor pe stat la prezidenţialele din 1984. Reagan (roşu) a câştigat în fiecare stat, cu excepţia statului nativ a lui Mondale, Minnesota; de asemenea, Mondale a câștigat în districtul Columbia

Reagan a acceptat nominalizarea republicană în Dallas, Texas. A proclamat că este „dimineață din nou în America,” referindu-se la economia ce se redresa și la performanța dominatoare a atleților SUA la Jocurile Olimpice de vară din 1984, printre altele.[27] A devenit primul președinte care a deschis Jocurile Olimpice ce au avut loc în Statele Unite.[221]

Oponentul lui Reagan la alegerile prezindețiale din 1984 a fost fostul vice-președinte Walter Mondale. Punerea în discuție a vârstei sale și performanța slabă de la prima dezbatere prezidențială, au pus sub semnul întrebării abilitatea sa de a îndeplini îndatoririle de președinte în cadrul unui nou mandat. Comportamentul său vizibil confuz și zăpăcit a fost evident pentru susținătorii săi; aceștia îl cunoașteau până atunci ca fiind inteligent și spiritual. S-a zvonit că are boala Alzheimer.[222][223] Reagan a bufnit în a doua dezbatere și a înfruntat îndoielile despre vârsta sa, spunând, „nu voi face din vârstă un subiect al acestei campanii. Nu mă duc să exploatez, pentru scopuri politice, tinerețea și lipsa de experiență a oponentului meu,” ceea ce a generat aplauze și râs, chiar din partea lui Mondale însuși.[224]

În acea noiembrie, Reagan a fost reales, învingând în 49 din 50 de state.[225] Victoria copleșitoare a președintelui l-a aflat pe Mondale victorios numai în statul nativ Minnesota (3,800 voturi) și în districtul Columbia. Reagan a câștigat un record de 525 voturi ale electorilor, mai multe decât orice candidat din istoria Statelor Unite[226] și a primit 59% din votul popular, pe când Mondale - 41%.[225]

Al doilea mandat[modificare | modificare sursă]

Reagan a depus jurământul de președinte pentru a doua oară pe 20 ianuarie 1985, la o ceremonie privată de la Casa Albă. Având 73 de ani, a fost cea mai în vârstă persoană care a intrat în al doilea mandat. Deoarece 20 ianuarie a căzut într-o duminică, celebrarea publică nu s-a ținut, dar a avut loc la rotonda Capitoliului⁠(d) în ziua următoare. 21 ianuarie a avut recordul de a fi una dintre cele mai reci zile din Washington, D.C.; din cauza vremii rele, prăznuirea inaugurării s-a ținut în cadrul Capitoliul. În săptămânile ceau urmat, el și-a perturbat întrucâtva personalul, mutându-l pe Șeful Cabinetului de la Casa Albă⁠(d) James Baker la Secretariatul Trezoreriei și l-a numit pe Secretarul de atunci al Trezoreriei, Donald Regan⁠(d), un fost funcționar la Merrill Lynch, Șef al Cabinetului.[227][227]

În 1985, Reagan a vizitat un cimitir militar german din Bitburg pentru a depune o coroană de flori împreună cu cancelarul german Helmut Kohl. S-a apreciat că în cimitir se aflau mormintele a 40 de membri ai Waffen-SS. Reagan a făcut o declarație în care i-a numit pe soldații naziști înmormântați în cimitir „victime”, termen care a aprins o agitație, pe motiv că Reagan ar fi echivalat oamenii SS cu victimele Holocaustului; Pat Buchanan⁠(d), Directorul de Comunicații a lui Reagan, a susținut că președintele n-a echivalat membrii SS cu victimele Holocaustului, ci că îi consideră victime ale ideologiei naziste.[228] Acum puternic îndemnat să anuleze vizita,[229] președintele a răspuns că ar fi greșit să renunțe la primisiunea pe care i-a făcut-o cancelarului Kohl. În cele din urmă, a fost prezent la ceremonie, unde doi generali militari au depus o coroană de flori.[230]

Reagan adresându-se naţiunii după dezastrul Challenger

Dezintegrarea navetei spațiale Challenger pe 28 ianuarie 1986, a probat un moment critic în președinția lui Reagan. Toți cei șapte astronauți de la bord au murit.[231] În noaptea dezastrului, Reagan a ținut un discurs, scris de Peggy Noonan, în care a spus:

„Viitorul nu aparține inimilor slabe; aparține celor curajoase ... Niciodată nu-i vom uita, nici această dimineață nu este ultima oară când i-am văzut, deoarece s-au pregătit de călătorie și au făcut cu mâna și 'au scăpat de legăturile ursuze ale Pământului' pentru a 'atinge fața lui Dumnezeu.'[232]

În 1988, aproape de sfârșitul războiului Iran-Irak, racheta teleghidată a vasului de război american USS Vincennes⁠(en) a doborât accidental Zborul 655 al Iran Air, omorând 290 de pasageri civili. Ulterior, incidentul a înrăutățit tensiunile deja existente din relațiile dintre Iran și Statele Unite.[233]

Războiul împotriva drogurilor[modificare | modificare sursă]

Reagan a proclamat războiul împotriva drogurilor în 1982, ca răspuns la neliniștile legate de răspândirea epidemiei crack. Deși Nixon proclamase anterior războiul împotriva drogurilor, Reagan a susținut politici mai combative.[234]

A afirmat că „drogurile ne-au amenințat societatea” și a promis să lupte pentru școli și locuri de muncă libere de droguri, răspândirea tratamentului de droguri, o mai bună conștientizare situației de către public, sancțiuni legislative mai puternice și să se facă eforturi pentru interzicerea drogurilor.[235][236]

În 1986, Reagan a semnat o lege cu sancțiuni anti-drog, care cerea alocarea a $1.7 miliarde din buget, pentru finanțarea războiului împotriva drogurilor și specifica o pedeapsă minimă obligatorie pentru infracțiunile legate de droguri.[237] Legea a fost criticată pentru că ar fi promovat disparități rasiale considerabile în rândul populației din închisori;[237] de asemenea, criticii au susținut că politicile au făcut puțin pentru reducerea disponibilității drogurilor pe stradă, pe când au condus la la o mare povară financiară pentru America.[238] Apărătorii efortului au punctat succese în reducerea ratei de utilizare a drogurilor în rândul adolescenților:[239] folosirea marijuanei între liceenii din ultimul an a scăzut de la 33% în 1980 la 12% in 1991.[240] Prima Doamnă Nancy Reagan a făcut din războiul împotrva drogurilor, prioritatea ei principală, fondând campania de conștientizare a pericolelor drogurilor „Just Say No”, care a urmărit să-i descurajeze pe copii și tineri de la a se angrena în utilizarea recreativă a drogurilor, oferind numeroase căi de a spune „nu”. Nancy Reagan a călătorit în 65 orașe și 33 state americane, ridicând nivelul de conștientizare a riscurilor drogurilor și alcoolului.[241]

Reacție la epidemia de SIDA[modificare | modificare sursă]

Administrația Reagan a ignorat în bună măsură criza SIDA, care început să iasă la iveală în Statele Unite în 1981, în același an în care Reagan a intrat în funcție. Cercetarea bolii SIDA a suferit o lipsă cronică de fonduri în timpul adiministrației Reagan, iar cererile pentru mai multe fonduri din partea doctorilor de la Centrul pentru Controlul Bolilor (CDC) erau adesea respinse. Până la sfârșitul primelor 12 luni de epidemie, când mai mult de 1,000 de oameni au murit de SIDA în SUA, CDC cheltuise $1 milion pentru cercetarea bolii SIDA. În contrast, au fost folosite destule fonduri în eforturile CDC pentru oprirea bolii legionarilor după o erupție din 1976; CDC a cheltuit $9 milioane în lupta împotriva bolii legionarilor, cu toate că erupția a provocat mai puțin de 50 de morți.[242][243]

În perioada în care președintele Reagan a ținut prima sa cuvântare despre epidemie, la șase ani de la intrarea sa în funcție, 36,058 de americani au fost diagnosticați cu SIDA și 20,849 au murit din cauza ei.[244] La sfârșitul lui 1989, anul în care Reagan a părăsit funcția, 115,786 de oameni au fost diagnosticați cu SIDA în Statele Unite și mai mult de 70,000 din ei au murit. S-a sugerat că mult mai puțini ar fi murit, atât atunci cât și în deceniile care au urmat, dacă adiministrația Reagan ar fi avut aceeași determinare în combaterea SIDA pe care a aplicat-o adiministrația Ford în lupta împotriva bolii legionarilor.[245]

Bombardarea Libiei[modificare | modificare sursă]

Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher (aici cu Reagan, afară pe 10 Downing Street în iunie 1982, când Războiul Malvinelor se apropia de final) a permis SUA să folosească bazele aeriene britanice pentru a ataca Libia

Relațiile dintre Libia și Statele Unite sub președintele Reagan au fost mereu litigioase, începând cu incidentul de la Golful Sidra⁠(d) din 1981; din 1982, liderul libian Muammar Gaddafi a fost considerat de CIA a fi, împreună cu liderul URSS Leonid Brejnev și liderul cubanez Fidel Castro, parte a unui grup cunoscut ca „nesfânta treime” și a fost etichetat ca „dușmanul nostru public internațional numărul unu” de un oficial CIA.[246] Aceste tensiuni au reînceput la începutul lui aprilie 1986, când o bombă a explodat în 1986 într-o discotecă din Berlinul de Vest⁠(d), având ca rezulat rănirea a 63 de oameni din personalul militar american și moartea unui militar. Afirmând că sunt „dovezi irefutabile” că Libia a dirijat „atentatul terorist cu bombă”, Reagan a autorizat folosirea forței împotriva acestei țări. Seara târziu, pe 15 aprilie 1986, Statele Unite a lansat o serie de atacuri aeriene asupra unor ținte terestre din Libia.[247][248]

Primul ministru britanic Margaret Thatcher a permis Forței Aeriene a SUA să folosească bazele aeriene britanice pentru a lansa atacul, pe temeiul că Regatul Unit susține dreptul Americii la autoapărare, potrivit art. 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite.[248] Atacul a fost proiectat pentru a opri „abilitatea” lui Gaddafi „de a exporta terorism”, oferindu-i „imbolduri și motive pentru a-și schimba comportamentul criminal.”[247] Președintele s-a adresat națiunii din Biroul Oval după ce au început atacurile, declarând, „Când cetățenii noștri sunt atacați sau abuzați oriunde în lume la ordinele directe ale regimurilor ostile, vom răspunde atâta timp cât sunt eu în această funcție.”[248] Atacul a fost blamat de multe țări. Cu un vot de 79 pro, 28 contra și 33 abțineri, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adopta rezoluția 41/38 care „condamnă atacul militar comis împotriva Jamihiriei Socialiste Populare Arabe Libiene pe 15 aprilie 1986, ceea ce constituie o violare a Cartei Națiunilor Unite și a dreptului internațional.”[249]

Imigrația[modificare | modificare sursă]

Reagan a semnat Actul de Reformă și Control al Imigrației⁠(d) din 1986. Actul a ilegalizat angajarea sau recrutarea conștientă de imigranți ilegali⁠(d), a cerut patronilor să ateste statutul de imigrant al angajaților și a amnistiat aproximativ trei milioane de imigranți ilegali care au intrat în Statele Unite înainte de 1 ianuarie 1982 și au locuit continuu în țară. Criticii susțin că sancțiunile făcute patronilor au fost slabe și n-au reșit să oprească imigrația ilegală.[250] La semnarea actului, la o ceremonie ce a avut loc lângă recent renovata Statuie a Libertății, Reagan a spus, „Prevederile legiferate în acest act vor ajuta mult la îmbunătățirea vieților unei clase de indivizi care acum nu mai trebuie să se ascundă în umbre, fără acces la multele beneficii ale unei societăți libere și deschise. Foarte curând, mulți dintre acești bărbați și femei vor putea să iasă la lumină și, în cele din urmă, dacă vor dori, vor deveni americani.”[251] Reagan a mai zis, „Programul de sancțiuni pentru patroni este fundamentul și elementul major. Va elimina imboldurile pentru imigrație ilegală prin eliminarea oportunităților de muncă care-i atrag pe imigranții ilegali aici.”[251]

Afacerea Iran–Contra[modificare | modificare sursă]

Reagan (centru) primeşte raportul Comisiei Tower cu privire la afacerea Iran-Contra în Camera de Cabinet, unde se află John Tower⁠(d) (stânga) şi Edmund Muskie (dreapta)

În 1986, afacerea Iran–Contra a devenit o problemă pentru adiministrație ce a rezultat din utilizarea de câștiguri de pe urma vânzărilor secrete de arme pentru Iran în timpul războiului Iran-Irak pentru finanțarea rebelilor Contras care luptau împotriva guvernului în Nicaragua, ce a fost scoasă în afara legii de un act al Congresului.[252][253] Afacerea a devenit un scandal politic în Statele Unite în anii 1980.[254] Curtea Internațională de Justiție, a cărei competență de a decide asupra acestui caz a fost contestată de Statele Unite,[255] a hotărât că Statele Unite a violat dreptul internțaional și a făcut o breșă în ce privește tratatele cu Nicaragua în diverse feluri.[256][257]

Președintele Reagan a declarat că era în necunoștință de cauză în ce privește existența subiectului. El și-a început propria investigație și a desemnat doi republicani și un democrat (John Tower⁠(d), Brent Scowcroft⁠(d) și Edmund Muskie, cunoscuți ca „Comisia Tower”) pentru a investiga scandalul. Comisia n-a putut găsi dovezi directe că Reagan cunoștea anterior de program, dar l-a criticat pentru degajarea de la administrarea personalului, făcând posibilă diversiunea de fonduri.[258] Un raport separat al Congresului a concluzionat că „dacă președintele n-a știut ce fac consilierii săi de securitate națională,” trebuia să știe.[258] Popularitatea lui Reagan a scăzut de la 67% la 46% în mai puțin de săptămână, cel mai mare și mai rapid declin pe care l-a avut vreodată un președinte.[259] De pe urma scandalului au rezultat paisprezece puneri sub acuzare asupra membrilor pesonalului lui Reagan și unsprezece condamnări.[260]

Mulți central-americani îl critică pe Reagan pentru susținerea Contras, numindu-l zelot anticomunist, orb față de încălcarea drepturilor omului, pe când alții spun că „a salvat America Centrală”.[261] Daniel Ortega, sandinistan⁠(d) și președinte al Nicaraguei, a spus că speră că Dumnezeu îl va ierta pe Reagan pentru „războiul murdar împotriva Nicaraguei.”[261]

Sfârșitul Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Războiul Rece.
Gorbaciov şi Reagan semnează Tratatul INF⁠(d) la Casa Albă, 1987

Până la începutul anilor 1980, Statele Unite s-au bizuit pe superioritatea calitativă a armelor lor, în principal pentru a-i speria pe sovietici, dar acest decalaj s-a diminuat.[262] Cu toate că Uniunea Sovietică n-a accelerat cheltuielile militare după sporul militar american din timpul președintelui Reagan,[263] marile lor cheltuieli militare, în combinație cu agricultura colectivizată și ineficienta fabricație planificată, au fost o povară grea pentru economia sovietică.[264] În același timp, Arabia Saudită a crescut producția de ulei,[265] de unde a rezultat o cădere a prețurilor la ulei în 1985 la o treime față de nivelul precedent; uleiul a fost sursa principală a veniturilor de pe urma exporturilor sovietice.[264] Acești factori au determinat o economie sovietică stagnantă în timpul conducerii lui Gorbaciov.[264]

Reagan a recunoscut schimbarea de direcție a conducerii sovietice din timpul lui Mihail Gorbaciov și a trecut la diplomație, având viziunea de a-l încuraja pe liderul sovietic să urmărească îndeplinirea unor acorduri substanțiale legate de armament.[266] Misiunea personală a lui Reagan a fost de a realiza „o lume liberă de arme nucleare,” pe care le vedea „total iraționale, total inumane, bune de nimic decât de ucis, cu potențialul de distrugere a vieții pe pământ și a civilizației.”[267][268][269] A fost capabil să înceapă discuții despre dezarmarea nucleară cu Secretarul General sovietic Gorbaciov.[269] Gorbaciov și Reagan au ținut patru conferințe summit între 1985 și 1988: prima⁠(d) la Geneva, a doua⁠(d) la Reykjavík, a treia la Washington, D.C. și a patra la Moscova.[270] Reagan considera că dacă i-ar putea determina pe sovietici să permită mai multă democrație și libertate a cuvântului, aceasta va duce la reformă și sfârșitul comunismului.[271]

Provocându-l pe Gorbaciov: „dărâmați acest zid!” - la Poarta Brandenburg (12 iunie 1987)

Ținând o cuvântare la Zidul Berlinului pe 12 iunie 1987, Reagan l-a provocat pe Gorbaciov să meargă mai departe, spunând „Secretar Gorbaciov, dacă căutați pace, dacă căutați prosperitate pentru Uniunea Sovietică și Europa de Est, dacă căutați liberalizare, veniți la această poartă! Dle Gorbaciov, deschideți această poartă! Dle Gorbaciov, dărâmați acest zid!”

Înainte ca Gorbaciov să viziteze Washington, D.C., pentru cel de-al treilea summit din 1987, liderul sovietic și-a anunțat intenția de a continua practicarea acordurilor importante ce țin de arme.[272] Sincronizarea anunțului i-a făcut pe dipolomații occidentali să susțină că Gorbaciov a oferit concesii majore Statelor Unite la nivel de forțe convenționale, arme nucleare și politică, în Europa de Est.[272] El și Reagan au semnat Tratatul INF⁠(d) la Casa Albă, care a înlăturat o categorie întreagă de arme nucleare.[273] Cei doi lideri au fixat un cadru pentru Tratatul Strategic de Reducere a Armelor, sau START I; Reagan a insistat ca numele tratatului să fie schimbat din Strategic Arms Limitation Talks în Strategic Arms Reduction Talks.[268]

Când Reagan a vizitat Moscova pentru al patrulea summit în 1988, a fost văzut ca o celebritate de către sovietici. Un jurnalist l-a întrebat pe președinte dacă încă consideră Uniunea Sovietică imperiul răului. „Nu,” a răspuns, „vorbisem despre un alt timp, o altă epocă.”[274] La cererea lui Gorbaciov, Reagan a ținut o cuvântare despre piața liberă la Universitatea de Stat din Moscova.[275] În autobiografia sa, O viață americană, Reagan și-a exprimat optimismul cu privire la noua direcție pe care ei au schițat-o și sentimentele sale călduroase pentru Gorbaciov.[276] În noiembrie 1989, la zece luni după ce Reagan a părăsit funcția, Zidul Berlinului a căzut, Războiul Rece a fost declarat neoficial terminat la Summitul din Malta pe 3 decembrie 1989, iar doi ani mai târziu, a căzut Uniunea Sovietică.[277]

Sănătatea[modificare | modificare sursă]

La începutul președinției sale, Reagan a început să poarte un aparat auditiv avansat tehnologic, făcut la comandă, purtat la început în urechea sa dreaptă[278] iar mai târziu în urechea stângă de asemenea.[279] Decizia sa de a merge în public în 1983 purtând micul său aparat auditiv a sprijinit vânzările unor asemenea aparate.[280]

Pe 13 iulie 1985, Reagan a suferit o intervenție chirurgicală la Spitalul Naval Bethesda pentru a eliminarea polipilor⁠(d) canceroși din colon. A lăsat puterea prezidențială vice-președintelui pentru opt ore printr-un procedeu similar cu cel schițat în Al 25-a Amendament⁠(d), pe care a evitat să-l invoce.[281] Intervenția chirurgicală a durat doar trei ore și a avut succes.[282] Reagan și-a reluat puterile prezidențiale mai târziu în acea zi.[283] În luna august a acelui an, a îndurat o opreație de eliminare a celulelor de cancer de piele din nasul.[284] În octombrie, mai multe celule de cancer de piele au fost detectate pe nas și eliminate.[285]

În ianuarie 1987, Reagan a îndurat o intervenție chirurgicală pentru o prostată mărită, ce a cauzat ulterior neliniști cu privire la sănătatea lui. Nici o dezvoltare canceroasă n-a fost constatată, în orice caz, iar el n-a fost anesteziat în timpul opereției.[286] În luna iulie a acelui an, având 76 de ani, a suferit o a treia operație pentru cancer la piele la nas.[287]

Pe 7 ianuarie 1989, Reagan a suferit o intervenție chirurgicală la Walter Reed Army Medical Center⁠(d) pentru a se videca de boala Dupuytren⁠(d) a degetului inelar al mâinii stângi. Intervenția a durat mai mult de trei ore și a fost efectuată sub anestezie regională.[288] Acestă procedură a fost făcută la doar treisprezece zile înainte de a părăsi funcția. Din acest motiv, a purtat un bandaj la mână și deget în ziua în care a ținut discursul de rămas bun și în ziua inaugurării lui George H. W. Bush.

Sistemul judecătoresc[modificare | modificare sursă]

În timpul campaniei din 1980, Reagan și-a dat cuvântul că dacă va avea o ocazie favorabilă, va desemna prima femeie la Curtea Supremă de Justiție.[289] Această oportunitate a venit în primul an de președinție, când a nominalizat-o pe Sandra Day O'Connor să ocupe postul devenit vacant în urma retragerii din justiție a lui Potter Stewart⁠(d). În timpul celui de-al doilea mandat, Reagan l-a desemnat pe William Rehnquist⁠(d) să-l succeadă pe Warren E. Burger⁠(d) ca Șef al Curții Supreme de Justiție și l-a desemnat pe Antonin Scalia să ocupe locul vacant. Reagan l-a nominalizat pe juristul conservator Robert Bork⁠(d) pentru curtea supremă 1987. Senatorul Ted Kennedy, democrat din Massachusetts, l-a blamat puternic pe Bork și a urmat o mare dispută.[290] Nominalizarea lui Bork a fost respinsă cu 58–42.[291] În această situație, Reagan l-a nominalizat pe Douglas Ginsburg⁠(d), dar Ginsburg și-a retras numele din motivul că a ajuns sub presiune pentru utilizarea marijuanei.[292] Anthony Kennedy⁠(d) a fost în cele din urmă confirmat în locul lui.[293] Pe lângă numirile sale la Curtea Supremă, Reagan a desemnat 83 de judecători la Curtea de Apelui a Statelor Unite⁠(d) și 290 judecători la curțile districtelor Statelor Unite⁠(d).

Reagan de asemenea l-a nominalizat pe Vaughn Walker⁠(d), despre care mai târziu se va dezvălui că a fost primul judecător federal gay cunoscut,[294] pentru Curtea de District a Statelor Unite pentru Districtul Central al Californiei⁠(d). Oricum, nominalizarea a fost respinsă de Senat, și Walker n-a fost confirmat până a fost renominalizat de succesorul lui Reagan, George H. W. Bush.[295]

Pe la începutul președinției sale, Reagan l-a desemnat pe Clarence M. Pendleton Jr. din San Diego ca primul afro-american care se află în fruntea Comisiiei Drepturilor Omului din Statele Unite⁠(d). Pendleton a încercat să conducă comisia într-o direcție conservoare, pe linie cu viziunile lui Reagan despre poltica socială și a drepturilor omului, în timpul exercității funcției, din 1981 până la moartea sa subită din 1988. Curând, Pendleton a stârnit furia multor avocați ai drepturilor omului și feminiști, atunci când a ridiculizat valoarea comparabilă⁠(d) ca fiind „Looney Tunes”.[296][297][298]

În 1984, Reagan a comutat sentința de 18 ani dată fostului Comisarul Agriculturii şi Siviculturii din Louisiana Gil Dozier, democrat din Baton Rouge, la o perioadă acordată pentru violalea Actului Hobbs și a actelor Racketeer Influenced and Corrupt Organizations⁠(d). Pe 23 septembrie 1980, Curtea Statelor Unite pentru Districtul de Mijloc al Lousianei⁠(d) l-a condamnat pe Dozier pentru șantajare și escrocherie, atunci când a împins companii să facă afaceri cu departamentul său pentru a face contribuții de campanie în folosul său.[299] Reagan a stabilit că sentința de 18 ani a fost excesivă în comparație cu alte figuri politice care au fost pedepsite în circumstanțe asemănătoare.[300][301]

Post-președinție (1989–2004)[modificare | modificare sursă]

Discursuri publice[modificare | modificare sursă]

În Los Angeles, după părăsirea Casei Albe, începutul anilor 1990

După părăsirea funcției în 1989, Reaganii au cumpărat o casă la Bel Air, Los Angeles⁠(d), în plus față de ferma Reaganilor⁠(d) din Santa Barbara. Au frecventat în mod regulat biserica din Bel Air⁠(d)[302] și ocazional și-au făcut în numele Partidului Republican; Reagan a ținut un discurs care a fost bine primit, la Convenția Naţională Republicană din 1992.[303] Anterior, pe 4 noiembrie 1991, Biblioteca Prezidențială Ronald Reagan⁠(d) a fost consacrată și deschisă publicului. La ceremonia de consacrare, au fost prezenți cinci președinți, precum și șase prime doamne, fiind prima dată când cinci președinți s-au adunat în același loc.[304] Reagan a continuat să vorbească public în favoarea unui Line-item veto⁠(d), a actului Brady Bill,[305] a unui amendament constituțional care să ceară un buget echilibrat⁠(d) și abrogării celui de-Al 22-lea Amendament⁠(d), care oprește pe oricine de la a fi președinte mai mult de două mandate.[306] În 1992, Reagan a instituit Premiul Ronald Reagan pentru Libertate⁠(d) odată cu noua Fundație Prezindețială Ronald Reagan.[307] Discursul său public final a avut loc pe 3 februarie 1994, în timpul unui omagiu făcut lui la Washington, D.C., iar ultima sa apariție publică majoră a fost la înmormântarea⁠(d) lui Richard Nixon pe 27 aprilie 1994.

Atacul[modificare | modificare sursă]

Pe 13 aprilie 1992, Reagan a fost atacat de un protestatar anti-nuclear în timpul unei cuvântări, pe când primea un premiu din partea National Association of Broadcasters⁠(d) la Las Vegas.[308] Protestarul, în vârstă de 41 de ani, pe nume Richard Paul Springer, a spart o statuie de cristal de 60 cm și 13.5 kg în formă de vultur pe care reprezențanții asociației i-au dat-o fostului președinte. Cioburile de sticlă din aer l-au atins pe Reagan, dar nu l-au rănit. Folosindu-se de acreditări media, Springer intenționa să facă un anunț despre testul secret al armelor nucleare din deșertul Nevada din următoarea zi.[309] Springer era fondatorul unui grup anti-nuclear pe nume 100th Monkey. Când a fost arestat pentru acuzații de atac, un purtător de cuvânt al Serviciilor Secrete n-a putut explica cum a trecut de agenții federali care l-au păzit întotdeauna viața lui Reagan.[310] Mai târziu, Springer a pledat vinovat pentru diminuarea acuzațiilor și a spus că n-a dorit să-l rănească pe Reagan prin acțiunile sale. A pledat vinovat pentru o acuzație federală de delict de amestec nejustificat cu Servicii Secrete, dar alte acuzații de violență, de atac și de rezistență în fața ofițerilor au fost lăsate.[311]

Boala Alzheimer[modificare | modificare sursă]

Anunțul și reacția: 1994[modificare | modificare sursă]

În august 1994, la vârsta de 83 de ani, Reagan a fost diagnosticat cu boala Alzheimer,[312] o tulburare neurologică incurabilă care distruge celulele creierului și în cele din urmă provoacă moartea.[312][313] În noiembrie, a informat națiunea printr-o scrisoare scrisă de mână,[312] în care scrie printre altele:

„Mi s-a comunicat recent că sunt unul dintre milioanele de americani care vor fi afectați de boala Alzheimer ... Pentru moment, mă simt destul de bine. Intenționez să trăiesc restul anilor pe care Dumnezeu mi-i dă pe acest pământ, făcând lucrurile pe care întotdeauna le-am făcut ... Acum încep călătoria care mă va duce la apusul vieții mele. Știu că pentru America, vor fi mereu niște zori luminoși în față. Mulțumesc, prietenii mei. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze mereu.[314]

După ce a fost diagnosticat, scrisroile de susținere din partea binevoitorilor au curs în casa sa din California.[315]

Reaganii cu un model de USS Ronald Reagan⁠(en), mai 1996. La stânga este şeful Newport News Shipbuilding⁠(d)

Dar au fost de asemenea speculații cu privire la de când Reagan a arătat simptome de degenerare mentală.[316] La scurt timp după tentativa de asasinare a lui Ronald Reagan⁠(d), la o recepție a primarilor, Reagan i-a dat binețe Secretarului de Locuințe și Dezvoltare Urbană⁠(d) Samuel Pierce⁠(d) în 1981, spunând „Ce mai faceți, dle primar? Cum stau lucrurile în orașul dvs?”[317][318] Fostul corespondet al CBS de la Casa Albă Lesley Stahl⁠(d) povestea că, la întâlnirea ei finală cu președintele din 1986, Reagan nu părea să știe cine a fost Stahl, motiv pentru care era aproape de a semnala că Reagan este senil, dar la sfârșitul întâlnirii, Reagan și-a redobândit vigilența.[319] Oricum, Dr. Lawrence K. Altman, medic angajat ca reporter pentru The New York Times, a remarcat că „granița dintre simpla uitare și începutul Alzheimerului poate fi neclară,”[320] și toți cei patru doctori ai lui Reagan de la Casa Albă au spus că n-au văzut nici o mărturie de Alzheimer când era președinte.[320] Dr. John E. Hutton, principalul medic al lui Reagan din 1984 până în 1989, a spus că președinte „categoric” n-a „arătat nici un semn de demență sau Alzheimer”.[320] Fostul său șef al Cabinetului, James Baker, considera „ridicolă” ideea că Reagan dormea în timpul ședințelor cabinetului.[321] Alți membri ai Cabinetului, foști asistenți și prieteni au spus că n-au văzut nici un indiciu de Alzheimer când era preșeinte.[320] Reagan a experimentat lapsusuri ocazonale de memorie, mai ales în ce privește numele.[320] Doctorii lui Reagan spun că el doar a început să manifeste limpede simptome de boală la sfârșitul lui 1992[322] sau 1993,[320] la câțiva ani după ce a părăsit funcția. De exemplu, Reagan a repetat un toast adresat lui Margaret Thatcher, cu gesturi și cuvinte indentice, la petrecerea celei de-a 82-a zile de naștere, pe 6 februarie 1993.[323]

Reagan a suferit un episod de traumă la cap în iulie 1989, la cinci ani înainte să fie diagnosticat. După ce a căzut de pe un cal în Mexic, a fost constatat un hematom subdural⁠(d) și a fost tratat prin operație mai târziu în acel an.[312][313] Nancy Reagan, pomenind de ceea ce i-au spus doctorii, a afirmat că căderea soțului ei din 1989, a fixat începutul bolii Alzheimer,[313] deși nu s-a dovedit că leziunea acută a creierului accelerează Alzheimer sau demența.[324][325] Daniel Ruge, fost doctor al lui Reagan, a spus că este posibil, dar nu sigur, ca accidentul cu calul să fi afectat cursul memoriei lui Reagan.[322]

Avansarea: 1994–2004[modificare | modificare sursă]

Cum anii treceau, boala distrugea încet capacitatea mentală a lui Reagan.[320] Era capabil să recunoască doar câțiva oameni, inclusiv soția sa, Nancy.[320] A rămas energic, totuși; făcea plimbări prin parcurile de lângă casă și pe plaje, făcea golf regulat și până în 1999 a vizitat frecvent biroul său din apropiatul Century City⁠(d).[320]

Reagan a căzut în casa sa din Bel Air pe 13 ianuarie 2001, frângându-și șoldul.[326] Fractura a fost vindecată în ziua următoare[327] și Reagan, în vârstă de 89 de ani, s-a întors acasă mai târziu în acea săpătămână, deși a înfruntat o terapie fizică grea acasă.[328] Pe 6 februarie 2001, Reagan a atins vârsta de 90 de ani, devenind al treilea fost președinte care să ajungă la această vârstă (ceilalți doi fiind John Adams și Herbert Hoover, Gerald Ford, George H. W. Bush și Jimmy Carter atingând 90 de ani mai târziu).[329] Aparițiile publice ale lui Reagan au devenit mult mai puțin frecvente odată cu progresul bolii și ca urmare, familia a decis ca el să trăiască într-o semi-izolare liniștită cu soția sa Nancy. Nancy Reagan i-a spus lui Larry King de la CNN în 2001 că foarte puținor vizitatori li se permite să-i vadă soțul pentru că ea simte că „Ronnie ar vrea ca oamenii să-și aducă aminte de el așa cum a fost.”[330] După moartea soțului său, Nancy Reagan a devenit susținător al cercetării celulelor stem, cerând insistent Congresului și președintelui George W. Bush să susțină finanțarea federală a cercetării celulelor stem embrioanare, ceva față de care Bush s-a împotrivit. În 2009, l-a lăudat pe președintele Barack Obama pentru ridicarea restricțiilor date acestor cercetări.[331] Nancy Reagan a spus că ea crede că acestea ar putea duce la vindecarea bolii Alzheimer.[332]

Moartea și înmormântarea[modificare | modificare sursă]

Coșciugul lui Reagan, expus în rotonda Capitoliului

Reagan a murit de pneumonie, încurcată cu boala Alzheimer,[333] la casa sa din cartierul Bel Air⁠(d) din Los Angeles, California, în după-amiaza zilei de 5 iunie 2004.[334] La scurt timp după moartea sa, Nancy Reagan a făcut o declarație spunând, „Mie și familiei mele ne-ar plăcea ca lumea să știe că președintele Reagan a murit după 10 ani de boală Alzheimer, la vârsta de 93 de ani. Apreciem rugăciunile tuturor.”[334] Președintele George W. Bush a declarat 11 iunie zi de doliu național,[335] iar președintelui decedat i s-au transimis omagii dn toată lumea.[336] Corpul lui Reagan a fost luat la casa funerară din Santa Monica, California, mai târziu în acea zi, unde binevoitorii au făcut omagii, punând flori și steaguri americane pe iarbă.[337] Pe 7 iunie, corpul său a fost dus la Biblioteca Prezidențială Ronald Reagan⁠(d), unde s-a ținut o scurtă ceremonie funerară de familie, condusă de pastorul Michael Wenning. Corpul său a stat în holul bibliotecii până pe 9 iunie; peste 100,000 de oameni au văzut sicriul.[338]

Pe 9 iunie, corpul lui a fost dus cu avionul la Washington, D.C. unde Reagan a devenit al zecelea președinte al SUA al cărui corp a fost expus într-o clădire de stat; în treizecișipatru de ore, 104,684 de oameni au trecut pe lângă sicriu.[339]

Pe 11 iunie, o ceremonie oficială de înmormântare a avut loc la Catedrala Națională din Washington și a fost prezidată de președintele George W. Bush. Au fost aduse elogii din partea fostului prim-ministru britanic Margaret Thatcher,[340] fostului prim-ministru canadian Brian Mulroney⁠(d), fostului președinte George H. W. Bush și președintelui de atunci George W. Bush. De asemenea, au fost prezenți Mihail Gorbaciov, și mulți lideri ai lumii, inclusiv prim-ministrul britanic Tony Blair, prințul Charles, care a reprezentat-o pe mama sa, regina Elisabeta a II-a, cancelarul german Gerhard Schröder, prim-ministrul italian Silvio Berlusconi și președinții intermari Hamid Karzai al Afghanistanului și Ghazi al-Yawer⁠(d) al Irakului.[341]

După ceremonie, anturajul lui Reagan a zburat înapoi la Biblioteca Prezidențială din Simi Valley, California, unde a avut loc o altă slujbă, iar președintele Reagan a fost înhumat.[342] Când a murit, Reagan era cel mai longeviv președinte din istoria SUA, trăind 93 de ani și 120 de zile (cu 2 ani, 8 luni și 23 de zile mai mult decât John Adams, căruia i-a depășit recordul). Este în prezent al treilea cel mai longeviv președinte, după George H. W. Bush și Gerald Ford. A fost primul președinte al SUA care a murit în secolul 21 și primul președinte american care a avut o ceremonie funerară de stat de la cea a lui Lyndon B. Johnson din 1973.

La locul de înmormântare sunt gravate cuvintele pe care le-a spus la deschiderea Bibliotecii Prezidențiale Ronald Reagan: „Știu în inima mea că omul este bun, că ceea ce este drept va triumfa până la urmă mereu și că este scop și valoare în orice viață.”[343]

Moștenirea[modificare | modificare sursă]

O statuie de bronz a lui Reagan aflată în rotonda Capitoliului (parte a National Statuary Hall Collection⁠(d))

De când Reagan a părăsit funcția în 1989, au avut loc discuții consistente între intelectuali, istorici și publicul general cu privire la moștenirea sa.[344] Susținătorii săi au punctat o economie mai eficientă și mai prosperă ca rezultat a politicilor economice ale lui Reagan,[345] triumfuri în politica externă inclusiv un sfârșit pașnic al Războiului Rece[346] și restaurarea mândriei și moralului american.[122] Susținătorii de asemenea afirmă că Reagan a repus pe picioare credința în visul american cu iubirea sa nepotolită și înflăcărată pentru Statele Unite,[347] după un declin al încrederii și respectului de sine american din timpul conducerii percepute drept slabe a lui Jimmy Carter, fiind vorba mai ales de criza ostaticilor din Iran⁠(d), precum și de perspectiva sumbră și tristă a acestuia asupra viitorului Statelor Unite în timpul alegerilor din 1980.[348] Criticii susțin că politicile economice ale lui Reagan au avut ca rezultat creșterea deficitului bugetar,[158] o mai mare inegalitate economică și creșterea numărului persoanelor fără adăpost[167] și că afacerea Iran–Contra a diminuat credibilitatea SUA.[349]

Opiniile cu privire la moștenirea lui Reagan printre politicienii importanți și jurnaliști diferă de asemenea. Edwin Feulner⁠(d), președinte al Fundației Heritage⁠(d), a spus că Reagan „a ajutat la crearea unei lumi mai sigure și mai libere” și a spus despre politicile sale economice: „A preluat o Americă ce suferea de 'indispoziție'... și i-a făcut pe cetățenii ei să creadă din nou în destinul lor.”[350] Însă, Mark Weisbrot, co-director al Center for Economic and Policy Research⁠(d), a susținut că „politicile economice [ale lui Reagan] au fost în mare parte un eșec”[351] pe când Howard Kurtz de la The Washington Post a opinat că Reagan a fost „o figură cu multa mai constroversată în vremea sa decât ar sugerea necroloagele în mare măsură debordante de la televiziune.”[352]

Cu toată dezbaterea continuă pe tema moștenirii sale, mulți intelectuali consevatori și liberali sunt de acord că Reagan a fost cel mai influent președinte de la Franklin D. Roosevelt încoace, lăsându-și amprenta asupra politicii, diplomației, culturii și economiei americane prin comunicare eficace, patriotism dedicat și compromis pragmatic.[353] După părăsirea funcției, istoricii au ajuns la un consens,[354] rezumat de istoricul britanic M. J. Heale, care constată că savanții sunt în prezent de acord că Reagan a reabilitat consevatorismul, a întors națiunea spre dreapta, a practicat un consevatorism destul de pragmatic care a echilibrat doctrina și constrângerile politicii, a renăscut credința în președinție și în excepționalismul american⁠(d) și a contribuit la victoria în Războiul Rece.[355]

Războiul Rece[modificare | modificare sursă]

Preşedintele Reagan şi Secretarul General Gorbaciov la o întâlnire, 1985

Războiul Rece a fost o mare încercare politică, economică și militară timp de peste patru decenii, dar confruntarea dintre cele două superputeri s-a diminuat în mod impresionat până la sfârșitul președinției lui Reagan.[356] Semnificația rolului lui Reagan în terminarea Războiului Rece a dat pinteni unor discuții arțăgoase și încăpățânate.[357][358][359] Asupra faptului că Reagan a jucat un rol prin care a contribuit la căderea Uniunii Sovietice există consens, dar măsura acestui rol este mereu dezbătută,[266] mulți considerând că politicile defensive, economice și militare ale lui Reagan și retorica intrasgentă împotriva Uniunii Sovietice și a comunismului, precum și summiturile cu Secretarul General Gorbaciov au jucat un rol semnificativ în terminarea Războiului Rece.[166][266]

Președintele Reagan şi Mihail Gorbaciov la summitul de la Geneva⁠(d) din 1985

A fost primul dintre președinții postbelici care a pus în practică ideea că Uniunea Sovietică poate fi învinsă mai curând decât pur și simplu să negocieze cu ea, o stategie post-Détente,[266] convingere ce a fost susținută de Ghenadie Gherasimov⁠(d), purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe sub Gorbaciov, care a spus că Inițiativa Strategică de Apărare a fost un „șantaj foarte reușit. ...Economia sovietică nu putea îndura o asemenea competiție.”[360] Retorica enegică a lui Reagan față de Uniunea Sovietică a avut efecte amestecate; Jeffery W. Knopf observă că a fi etichetat „rău” probabil că n-a avut efect asupra sovieticilor, dar i-a încurajat pe cetățenii est-europeni să se opună comunismului.[266]

Secretarul General Gorbaciov a spus despre rolul fostului său rival în Războiul Rece: „[El a fost] un om care a fost indispendabil pentru ducerea la sfârșit a Războiului Rece”[361] și l-a apreciat drept „un mare președinte.”[361] Gorbaciov n-a recunoscut o victorie sau o pierdere în război, ci mai degrabă un sfârșit pașnic; a zis că n-a fost intimidat de retorica dură a lui Reagan.[362] Margaret Thatcher, fost prim-ministru al Regatului Unit, a spus despre Reagan, „el a avertizat că Uniunea Sovietică avea un mers nesățios după putere militară... dar de asemenea a simțit că este devorată de eșecuri sistemice imposibil de îndreptat.”[363] Ea a afirmat mai târziu, „Ronald Reagan are, mai mult decât orice alt lider, meritul de a fi câștigat Războiul Rece și a făcut-o fără vreo împușcătură.”[364] Brian Mulroney⁠(d), fost prim-ministru al Canadei, a pus: „El intră în istorie ca un actor puternic și dramatic [în Războiul Rece].”[365] Fostul președinte al Poloniei Lech Wałęsa a recunoscut, „Reagan a fost unul dintre liderii mondiali care avut o contribuție majoră la cădărea comunismului.”[366] Că Reagan a avut o influență mică sau inexistentă în terminarea Războiului Rece este susținut cu o greutate egală, că slăbiciunea internă a comunismului a devenit evidentă și Uniunea Sovietică ar fi căzut în cele din urmă indiferent de cine era la putere.[266] Politica de ținere în loc a președintelui Harry S. Truman este de asemenea privită ca o forță din spatele căderii URSS, iar invazia sovietică în Afghanistan subminase însuși sistemul sovietic.[358]

Moștenirea internă și alte moșteniri politice[modificare | modificare sursă]

Reagan în Minnesota, 1982

Reagan a remodelat Partidul Republican, a condus mișcarea conservatoare modernă⁠(d) și a schimbat dinamica politică a Statelor Unite.[367] Mai mulți oameni i-au votat pe republicani sub Reagan și Reagan a captat alegătorii religioși.[367] Așa-numiții „Reagan Democrats⁠(d)” au fost un efect al președinției sale.[367]

După părăsirea funcției, Reagan a devenit o influență emblematică în cadrul Partidului Republican.[368] Politicile și convingerile sale au fost invocate frecvent de candidații prezidențiali republicani începând cu 1988.[27] Republicanii nominalizați pentru a candida la președinție în 2008 au făcut-o fără excepție, făcând legătura între el și ei în timpul primelor dezbateri și chiar i-au imitat strategiile de campanie.[369] Candidatul republilcan John McCain zicea frecvent că a venit la post ca „un soldat pedestru în Revoluția Reagan”.[370] Cea mai cunoscută afirmație a lui Reagan cu privire la diminuarea rolului guvernului a fost „Guvernul nu este soluția pentru problema noastră, guvernul este problema.”[371]

Reagan a devenit o figură emblematică în Partidul Republican, lăudarea realizărilor sale devenid parte a retoricii standard a Partidului Republican, timp de un sfert de secol de la retragerea sa. Reporterul de la Washington Post Carlos Lozada notează cum în cursa prezidețială din 2016, principalii aspiranți republicani la candidatură au adoptat „cultul standard GOP Gipper”, inclusiv Donald Trump, care anterior era sceptic.[372]

Perioada din istoria americană dominată de Reagan și de politicile sale legate de impozite, bunăstare, apărare, sistemul judecătoresc federal și Războiul Rece este cunoscută astăzi ca epoca Reagan și evidențiază faptul că conservatoarea „Revoluție Reagan”, a avut un impact permanent asupra Statelor Unite în politica internă și externă. Admnistrația Bill Clinton este adesea tratată ca o extensie a epocii Reagan, la fel și administrația George W. Bush.[373] Istoricul Eric Foner⁠(d) observă că candidatura lui Obama din 2008 „a strânit o mare cantitate de gânduri dornice de o schimbare după aproape treizeci de ani de Reaganism.”[374]

Imaginea politică și culturală[modificare | modificare sursă]

Potrivit editorialistului Chuck Raasch, „Reagan a transformat președinția americană în feluri în care puțini au fost capabili.”[375] A redefinit agenda politică a timpurilor, susținând micșorarea impoztelor, o filosofie economică conservatoare⁠(d) și creșterea puterii armatei.[376] Rolul său în Războiul Rece a intensificat mai mult imaginea sa de tip diferit de lider.[377][378] Trăsături ale lui Regan, precum „stilul de nădejde, optimismul și conduita de om simplu” l-au ajutat de asemenea să facă din „instrucția guvernului o formă de artă”.[167]

Idicele de aprobare a președintelui Reagan
Dată Eveniment Aprobare (%) Dezaprobare (%)
30 martie 1981 Împușcat de Hinckley 73 19
22 ianuarie 1983 Șomaj ridicat 42 54
26 aprilie 1986 Bombardarea Libiei 70 26
26 februarie 1987 Afacerea Iran–Contra 44 51
27–29 decembrie 1988[379] Aproape de sfârșitul ultimului mandat 63 29
N/A Media pe carieră 57 39
30 iulie 2001 (Retrospectivă)[380] 64 27

Ca președinte în funcție, Reagan n-a avut cei mai mari indici de aprobare,[381] dar popularitatea sa a crescut din 1989. Sondajele Gallup din 2001 și 2007 l-au clasat pe locul unu, respectiv doi, la întrebarea „cine este cel mai mare președinte din istorie?”. Reagan a fost clasat pe locul trei între președinții posbelici la un sondaj al Rasmussen Reports⁠(d) din 2007, pe locul cinci la sondajul ABC 2000, pe locul nouă la alt sondaj al Rasmussen din 2009 și pe opt la un sondaj din 2008 al ziarului britanic The Times.[382][383][384] La o examinare a Colegiului Siena⁠(d) făcută de peste 200 de istorici, în orice caz, Reagan a fost clasat pe locul 16 din 42.[385][386] În 2009, anualul C-SPAN⁠(d) Survey of Presidential Leaders l-a clasat pe Reagan al 10-lea cel mai mare președinte. Examinarea făcută de istorici remarcabili l-a clasat pe Reagan drept numărul 11 în 2000.[387]

Indicii de aprobare ai președintelui Reagan (Gallup)

În 2011, Institute for the Study of the Americas a făcut primul studiu academic britanic de evaluare a președinților SUA. Acest sondaj al specialiștilor britanici în istoria și politica SUA l-a plasat pe Reagan pe locul opt în rândul celor mai mari președinți ai SUA.[388]

Abilitatea lui Reagan de a fi în legătură cu americanii[389] i-a adus numele de laudă „Marele Comunicator”.[390] Despre asta, Reagan a spus, „Am câștigat porecla de mare comunicator. Dar niciodată nu m-am gândit că stilul meu a făcut vreo diferență-a fost conținutul. N-am fost un mare comunicator, dar am comunicat lucruri mari.”[391] Vârsta și vorbirea sa fină i-au dat o imagine caldă de bunic.[392][393][394]

Reacția publicului față de Reagan a fost mereu amestecată; cel mai în vârstă președinte de până atunci a fost susținut de alegători tineri și a început o alianță ce i-a adus pe mulți în Partidul Republican.[395] Lui Reagan nu-i mergea bine cu grupurile minoritare, în special afro-americanii.[226] Aceasta se datora în mare parte opoziției sale față de politicile de acțiune afirmativă.[396] În orice caz, susținerea pe care i-a acordat-o Israelului în timpul președinției i-a adus susținere din partea multor evrei..[397] A pus accent pe valorile familiei în timpul campaniilor și a mandatelor sale, cu toate că a fost primul președinte care a divorțat.[398] Combinația dintre stilul lui Reagan de a vorbit, patriotismul netulburat, abilitățile de negociere, precum și utilizarea pricepută a mediei, au jucat un rol important în definirea anilor 1980 și a moștenirii lui viitoare.[399]

Președintele Reagan glumind cu Muhammad Ali în Biroul Oval, 1983

Reagan a fost cunoscut pentru faptul că glumea adesea în timpul vieții; și-a afișat umorul în timpul președinției[400] și a fost faimos pentru povestiri⁠(d).[401] Numeroasele sale glume și remarci glumețe au fost etichetate drept „epigrame clasice” și „legandare”.[402] Printre cele mai de seamă glume este una ce privește Războiul Rece. Ca un test de microfon pentru a se pregăti pentru adresarea sa radiofonică săptămânală în august 1984, Reagan a făcut următoarea glumă: „Camarazii mei americani, sunt bucuros să anunț astăzi că am semnat legislația ce va ilegaliza Rusia pentru totdeauna. Începem să o bombardăm în cinci minute.”[403] Fost consilier David Gergen⁠(d) a comentat, „A fost acel umor... care cred că i-a făcut pe oameni să-l îndrăgească pe Reagan.[212]

Reagan a fost un fan al Jelly Beans. A început să aibă plăcerea, când a renunțat la fumatul la pipă. Ar fi avut cutii cu bomboanele populare, accesibile în timpul ședințelor cabinetului.[404][405]

Onoruri[modificare | modificare sursă]

Reagan a primit un număr de distincții în anii pre- și post-prezidențiali. După ce a fost ales președinte, Reagan a primit o calitate de membru de aur pe viață în Screen Actors Guild, a fost instalat la National Speakers Association Speaker Hall of Fame[406] și a primit Premiul Sylvanus Thayer⁠(d) al Academiei Militare a Statelor Unite.[407]

În 1981, Reagan a devenit Laureat al Academiei Lincoln din Illinois și a fost premiat cu Ordinul Lincoln (cea mai mare distincție de stat) de guvernatorul Illinoisului pe teritoriul guvernului.[408]

În 1983, a primit cea mai mare distincție a Asociației Cercetașilor din Japonia⁠(d), Premiul Fazanul de Aur.[409]

În 1989, Reagan a fost numit Cavaler Onorific al Marii Cruci al Ordinului Bath, unul dintre cele mai mari ordine britanice (deși a primit ordinul, fiind cetățean străin, n-a devenit cunoscut ca „Sir Ronald Reagan”); doar doi președinți ai SUA au primit această distincție după ce au obținut funcția, Reagan și George H. W. Bush.,[410] pe când Dwight D. Eisenhower l-a primit înainte să ajungă președinte, când era general, după Al Doilea Război Mondial. Reagan a fost de asemenea numit membru de onorific al Colegiului Keble, Oxford⁠(d). Japonia l-a premiat cu Marea Panglică a Ordinului Crizantemei în 1989; a fost cel de-al doilea președinte al SUA care a primit ordinul și primul care l-a primit din considerente personale (Dwight D. Eisenhower l-a primit ca o comemorare al relațiilor americano-japoneze).[411]

Fostul președinte Reagan se întoarce la Casa Albă pentru a primi Medalia Prezidențială pentru Libertate⁠(d) din partea președintelui Bush, 1993

Pe 18 ianuarie 1993, Reagan a primit Medalia Prezidențială pentru Libertate⁠(d) (acordată cu distincție), cea mai mare cinstre pe care Statele Unite o pot da, din partea președintelui George H. W. Bush, vice-președintele și succesorul său.[412] Reagan a fost de asemenea premiat cu Medalia Senatorială Republicană pentru Libertate, cea mai mare cinste dată de membrii republicani ai Senatului.[413]

La a 87-a zi de naștere a lui Reagan, în 1998, Aeroportul Național Washington a fost redenumit Aeroportul Național Washington Ronald Reagan⁠(d) printr-o lege semnată de președintele Bill Clinton. În acel an, Centrul Comercial Ronald Reagan⁠(d) a fost consacrat la Washington, D.C.[414] A fost printre cei 18 incluși în rândul celor 18 cei mai admirați bărbați și femei după sondajul Gallup din secolul 20, potrivit unui sondaj ce a avut loc în SUA în 1999; doi ani mai târziu, USS Ronald Reagan⁠(en) a fost botezată astfel de Nancy Reagan și Marina SUA. Este una dintre puținele nave ale marinei botezate în cinstea unei persoane în viață și primul portavion denumit în cinstea unui fost președinte în viață.[415]

În 1998, Fundația Memorială a Marinei SUA l-a premiat pe Reagan cu premiul Patrimoniul Naval pentru susținerea acordată Marinei SUA, atât în cariera în film, cât și când a slujit ca președinte.[416]

Congresul a autorizat crearea Casa Tinereții lui Ronald Reagan la Dixon, Illinois, în 2002, așteptând o decizie cu privire la achiziționarea federală a proprietății.[417] Pe data de 16 mai a acelui an, Nancy Reagan a primit Medialia de Aur a Congresului⁠(d), cea mai mare distincție civilă dată de Congres, în numele președintelui și al ei însăși.[418]

După moartea lui Reagan, the United States Postal Service a emis un timbru poștag comemorativ cu președintele Ronald Reagan în 2005.[419] Mai târziu în același an, CNN, împreună cu editorii revistei Time, l-au numit „cea mai fascinantă persoană” a primilor 25 de ani ai circuitului;[420] Time l-a listat de asemenea pe Reagan în rândul primilor 100 cei mai importanți oameni ai secolului 20.[421] The Discovery Channel și-a solicitat telespectatorii să voteze pentru Cel mai Mare American în iunie 2005; Reagan a fost pe primul loc, în fața lui Lincoln și a lui Martin Luther King Jr.[422]

În 2006, Reagan a fost inclus în California Hall of Fame⁠(d), aflat în Muzeul Californiei⁠(d).[423] Anual, din 2002, guvernatorii Californiei Gray Davis și Arnold Schwarzenegger au proclamat data de 6 februarie „Ziua Ronald Reagan” în statul Califonia, în cinstea celui mai faimos predecesor al lor.[424] În 2010, Schwarzenegger a semnat proiectul de lege 944 al Senatului, autorul acestuia fiind senatorul George Runner, prin care fiecare zi de 6 februarie a devenit Ziua Ronald Reagan⁠(d) în California.[425]

În 2007, președintele polon Lech Kaczyński i-a conferit postum lui Reagan cea mai înaltă distincție poloneză, Ordinul Vulturul Alb, spunând că Reagan a inspirat poporul polon să lucreze pentru schimbare și l-a ajutat să dea jos regimul represiv comunist; Kaczyński a spus că aceasta „n-ar fi fost posibil dacă n-ar fi fost gândirea tare, determinarea și simțul misiunii ale președintelui Ronald Reagan.”[426] Reagan a sprijinit națiunea Poloniei în timpul președinției sale, susținând mișcarea anticomunistă Solidaritatea, alături de papa Ioan Paul al II-lea;[427] Parcul Ronald Reagan⁠(d), parc public din Gdańsk, a fost numit în cinstea lui.

Pe 3 iunie 2009, Nancy Reagan a dezvelit o statuie a soțului ei în rotonda Capitoliului Statelor Unite⁠(d). Statuia reprezintă statul California în cadrul Salonului Național de Statui⁠(d). După moartea lui Reagan, ambele partide politice principale americane au fost de acord să monteze o statuie a lui Reagan în locul celei a lui Thomas Starr King⁠(d).[428] Cu o zi înainte, președintele Obama a semnat Ronald Reagan Centennial Commission Act, stabilind o comisie care să planifice activitățile care să marcheze centenarul ce se apropia al nașterii lui Reagan.[429]

Ziua Independenței din 2011 a asistat la dezvelirea altei statui a lui Reagan—de această dată în capitala britanică Londra, în apropierea Ambasadei SUA⁠(d) în Piața Grosvenor⁠(d). La dezvelire era vorba să asiste soția lui Reagan, Nancy, dar ea n-a asistat; fostul Secretar de Stat Condoleezza Rice i-a luat locul și a citit o declarație în numele ei; pe lângă absența fostei Prime Doamne, prietenul președintelui Reagan și prim-ministru britanic în timpul președinției sale, Baronesa Thatcher, a fost de asemenea incapabilă să asiste din cauza sănătății fragile.[430]

Poze[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d "Ronald Reagan", Gemeinsame Normdatei, accesat la 9 aprilie 2014 
  2. ^ a b c d "Ronald Reagan", data.bnf.fr, accesat la 10 octombrie 2015 
  3. ^ a b c d Ronald Wilson Reagan, Comité des travaux historiques et scientifiques 
  4. ^ a b c d Encyclopædia Britannica Online, accesat la 9 octombrie 2017 
  5. ^ a b c d SNAC, accesat la 9 octombrie 2017 
  6. ^ a b http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3435000153.html  Missing or empty |title= (ajutor)
  7. ^ Gingrich, Newt (Spring–Summer 2008). „The Evil Empire”. American Heritage. http://www.americanheritage.com/content/evil-empire. Accesat la 22 iulie 2010. 
  8. ^ A Look Back At The Polls”. CBS News. http://www.cbsnews.com/news/a-look-back-at-the-polls/. Accesat la 15 mai 2015. 
  9. ^ a b Main Street Historic District, National Register of Historic Places Nomination Form”. Illinois Historic Preservation Agency. 1 aprilie 1982. Există o versiune arhivată la 7 august 2007. https://web.archive.org/web/20070807213939/http://gis.hpa.state.il.us/hargis/PDFs/201351.pdf. Accesat la 27 iulie 2007. 
  10. ^ Terry Golway, Ronald Reagan's America (2008) p. 1
  11. ^ Kengor, p. 4
  12. ^ Lynette Holloway (13 decembrie 1996). „Neil Reagan, 88, Ad Executive And Jovial Brother of President”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1996/12/13/us/neil-reagan-88-ad-executive-and-jovial-brother-of-president.html. Accesat la 22 martie 2009. 
  13. ^ a b Ronald Reagan Facts”. Ronald Reagan Presidential Foundation. http://www.reagan.utexas.edu/archives/reference/facts.html. Accesat la 9 iunie 2007. 
  14. ^ Janssen, Kim. „Is Ronald Reagan's Chicago boyhood home doomed?”. Chicago Sun-Times. Există o versiune arhivată la 2 decembrie 2011. https://web.archive.org/web/20111202005705/http://www.suntimes.com/news/metro/3637552-418/reagan-university-president-park-building.html. Accesat la 12 iunie 2012. 
  15. ^ Schribman, David (6 iunie 2004). „Reagan, all-American, dies at 93”. The Boston Globe. http://www.boston.com/news/nation/articles/2004/06/06/reagan_all_american_dies_at_93/. Accesat la 17 ianuarie 2008. 
  16. ^ a b Kengor, p. 16
  17. ^ Restoring the First-century Church in the Twenty-first Century. Wipf and Stock. 2005. pp. 181–192. ISBN 1-59752-416-6 
  18. ^ Kengor, p. 15
  19. ^ Cannon (2001), p. 2
  20. ^ Reagan (1990), p. 27
  21. ^ Brands, Reagan (2015) pp. 12–5
  22. ^ Brands, Reagan (2015) pp. 16–7
  23. ^ Ronald Reagan: Life Before the Presidency”. Miller Center. http://millercenter.org/president/biography/reagan-life-before-the-presidency. Accesat la 30 august 2015. 
  24. ^ Cannon (2003), p. 25
  25. ^ Brands, Reagan (2015) pp. 24–31
  26. ^ Brands, Reagan (2015) pp. 35–41
  27. ^ a b c d e f Cannon, Lou (6 iunie 2004). „Actor, Governor, President, Icon”. The Washington Post: p. A01. https://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A18329-2004Jun5.html. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  28. ^ Ronald Reagan > Hollywood Years”. Ronald Reagan Presidential Foundation. Există o versiune arhivată la 12 mai 2007. http://www.reaganfoundation.org/reagan/biography/hollywood_years.asp. Accesat la 28 martie 2007. 
  29. ^ a b Cannon (2001), p. 15
  30. ^ CUPID'S INFLUENCE ON THE FILM BOX-OFFICE.”. The Argus (Melbourne, Vic. : 1848–1956) (Melbourne, Vic.: National Library of Australia): p. 7 Supplement: The Argus Week-end Magazine. 4 octombrie 1941. http://nla.gov.au/nla.news-article8208562. Accesat la 24 aprilie 2012. 
  31. ^ a b Reagan, Ronald (1965). Where's the Rest of Me?. New York: Duell, Sloan, and Pearce. ISBN 0-283-98771-5 
  32. ^ Wood, Brett. „Kings Row”. TCM website. Turner Classic Movies. http://www.tcm.com/thismonth/article/?cid=17922. Accesat la 24 martie 2009. 
  33. ^ Crowther, Bosley (3 februarie 1942). „The Screen; 'Kings Row,' With Ann Sheridan and Claude Rains, a Heavy, Rambling Film, Has Its First Showing Here at the Astor”. The New York Times. https://movies.nytimes.com/movie/review?res=9903E2DE143BE33BBC4B53DFB4668389659EDE. Accesat la 29 martie 2007. 
  34. ^ Cannon (2003), pp. 56–7
  35. ^ a b Friedrich, Otto (1997). City of nets: a portrait of Hollywood in the 1940s. University of California Press (reprint). pp. 86–89. ISBN 978-0-520-20949-7. https://books.google.com/?id=1Y9uZw7YNK8C 
  36. ^ Skinner, et al. (2003), p. 836
  37. ^ History of the 11th Armored Cavalry Regiment”. 11th Armored Cavalry Regiment. Există o versiune arhivată la 1 iulie 2007. http://www.irwin.army.mil/Units/11TH+Armored+Cavalry+Regiment/11thACR/. Accesat la 10 noiembrie 2008. 
  38. ^ USS Ronald Reagan: Ronald Reagan”. United States Navy. Există o versiune arhivată la 30 octombrie 2007. http://www.reagan.navy.mil/about_reagan.html. Accesat la 7 martie 2007. 
  39. ^ a b c President Ronald Reagan”. National Museum of the United States Air Force. Există o versiune arhivată la 22 decembrie 2007. http://www.nationalmuseum.af.mil/factsheets/factsheet.asp?id=1660. Accesat la 30 decembrie 2007. 
  40. ^ a b c Military service of Ronald Reagan”. Ronald Reagan Presidential Library. http://www.reagan.utexas.edu/archives/reference/military.html. Accesat la 22 iunie 2007. 
  41. ^ a b Ronald Reagan 1911–2004”. Tampico, Illinois Historical Society. Există o versiune arhivată la 16 mai 2006. http://www.tampicohistoricalsociety.citymax.com/Ronald_Reagan_History_Tampico.html. Accesat la 30 decembrie 2007. 
  42. ^ a b Cannon, Lou (1991), pp. 486–490
  43. ^ Schaller, M., Reckoning with Reagan, New York: Oxford University Press, 1992, p. 9
  44. ^ Shultz, George (1993), p. 550
  45. ^ a b c d Screen Actors Guild Presidents: Ronald Reagan”. Screen Actors Guild. Există o versiune arhivată la 28 decembrie 2007. http://www.sag.org/history/presidents/reagan.html. Accesat la 10 noiembrie 2008. 
  46. ^ American Notes Hollywood”. Time. 9 septembrie 1985. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,142352,00.html. Accesat la 21 aprilie 2009. 
  47. ^ a b House Un-American Activities Committee Testimony: Ronald Reagan”. Tennessee Wesleyan College. 23 octombrie 1947. Există o versiune arhivată la 15 decembrie 2007. http://www.twcnet.edu/cschutz/history-page/Consensus/Reagan-huac-testimony.html. Accesat la 30 decembrie 2007. 
  48. ^ Morning Joe on MSNBC. http://www.msnbc.com/morning-joe. 
  49. ^ Death Valley Days”. CBS Interactive Inc.. http://www.tvguide.com/tvshows/death-valley-days/cast/200859. Accesat la 25 august 2013. 
  50. ^ Reagan, American Icon. Metzger, Robert Paul. 1989. University of Pennsylvania. p. 26
  51. ^ What's My Line? – Ronald Reagan (Jul 19, 1953) [W/ COMMERCIALS] pe YouTube
  52. ^ Ronald Reagan on What's My Line? 1956 pe YouTube[nefuncțională]
  53. ^ Dispute Over Theatre Splits Chicago City Council”. The New York Times. 8 mai 1984. https://www.nytimes.com/1984/05/08/us/dispute-over-theater-splits-chicago-city-council.html. Accesat la 17 mai 2007. 
  54. ^ Oliver, Marilyn (31 martie 1988). „Locations Range From the Exotic to the Pristine”. Los Angeles Times. 
  55. ^ Jane Wyman: Biography”. JaneWyman.com. http://www.jane-wyman.com/biography.html. Accesat la 31 decembrie 2007. 
  56. ^ Severo, Richard (11 septembrie 2007). „Jane Wyman, 90, Star of Film and TV, Is Dead”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2007/09/11/movies/11wyman.html. Accesat la 31 decembrie 2007. 
  57. ^ Reagan: Home”. HBO. http://www.hbo.com/documentaries/reagan/index.html. Accesat la 5 septembrie 2011. 
  58. ^ National Constitution Center (6 februarie 2013). „10 interesting facts on Ronald Reagan's birthday”. National Constitution Center. Există o versiune arhivată la 5 noiembrie 2013. http://blog.constitutioncenter.org/2013/02/10-interesting-facts-on-president-ronald-reagans-birthday/. Accesat la 12 iulie 2013. 
  59. ^ POLITICO. „Jane Wyman, Ronald Reagan's first wife, dies at 93”. politico.com. http://www.politico.com/blogs/anneschroeder/0907/Jane_Wyman_Ronald_Reagans_first_wife_died_at_93.html. 
  60. ^ Nancy Reagan > Her Life & Times”. Ronald Reagan Presidential Foundation. Există o versiune arhivată la 12 noiembrie 2007. http://www.reaganfoundation.org/reagan/nancy/nancy_bio.asp. Accesat la 29 octombrie 2007. 
  61. ^ Former First Lady Nancy Reagan Dead at 94”. NBC News. 6 martie 2016. http://www.nbcnews.com/news/us-news/nancy-reagan-dead-94-n532871. Accesat la 6 martie 2016. 
  62. ^ a b c d End of a Love Story”. BBC News. 5 iunie 2004. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/americas/265714.stm. Accesat la 21 martie 2007. 
  63. ^ Nancy Davis Reagan”. The White House. Există o versiune arhivată la 14 ianurie 2008. http://www.whitehouse.gov/history/firstladies/nr40.html. Accesat la 13 ianuarie 2008. 
  64. ^ Beschloss, p. 296
  65. ^ a b Berry, Deborah Barfield (6 iunie 2004). „By Reagan's Side, but her own person”. Newsday. Există o versiune arhivată la 28 iunie 2007. https://web.archive.org/web/20070628085924/http://www.newsday.com/news/nationworld/nation/ny-usnanc063835985jun06%2C0%2C3872519.story?coll=ny-nationalnews-headlines. Accesat la 15 august 2007. 
  66. ^ Reagan Love Story”. MSNBC. 9 iunie 2004. http://www.msnbc.msn.com/id/4201869/. Accesat la 25 mai 2007. 
  67. ^ Beschloss, p. 284
  68. ^ Fieldstadt, Elisha; Gittens, Hasani (6 martie 2016). „Former First Lady Nancy Reagan Dead at 94”. NBC News. http://www.nbcnews.com/news/us-news/nancy-reagan-dead-94-n532871. Accesat la 6 martie 2016. 
  69. ^ Edward M. Yager (2006). Ronald Reagan's Journey: Democrat to Republican. Rowman & Littlefield. pp. 12–15. https://books.google.com/books?id=U2cs7IHERBwC&pg=PA12 
  70. ^ Lori Clune, "Political Ideology and Activism to 1966" in Andrew L. Johns, ed., A Companion to Ronald Reagan (2015) pp. 22–39.
  71. ^ J. David Woodard (2012). Ronald Reagan: A Biography. ABC-CLIO. p. 28. https://books.google.com/books?id=U6zL1eWMwLsC&pg=PA28 
  72. ^ President Reagan's Legacy and U.S. Nuclear Weapons Policy.”. Heritage.org. 20 iulie 2006. http://www.heritage.org/research/lecture/president-reagans-legacy-and-us-nuclear-weapons-policy. Accesat la 14 aprilie 2014. 
  73. ^ McCullough, David. Truman. Simon & Schuster, 1992, p. 665. ISBN: 0-671-45654-7.
  74. ^ Reagan, Ronald (1990). An American Life: The Autobiography. New York City: Simon & Schuster. ISBN 0-671-69198-8. https://books.google.com/books?isbn=0671691988 
  75. ^ Pemberton (1998) pp. 29–31
  76. ^ Thomas W. Evans, The Education of Ronald Reagan: The General Electric Years and the Untold Story of His Conversion to Conservatism (2008).
  77. ^ Brands, Reagan (2015) p. 128
  78. ^ Hayward, p. 635.
  79. ^ Ronald Reagan speaks out on Socialized Medicine – Audio pe YouTube
  80. ^ Richard Rapaport, June 21, 2009, How AMA 'Coffeecup' gave Reagan a boost. San Francisco Chronicle.
  81. ^ Tatalovich, Raymond; Byron W. Daynes, Theodore J. Lowi (2010). Moral Controversies in American Politics (ed. 4th). M.E. Sharpe. p. 172. ISBN 978-0-7656-2651-6. https://books.google.com/?id=NT50S7-X0jMC&pg=PA172 
  82. ^ Brands, Reagan (2015) pp. 1–6
  83. ^ A Time for Choosing”. PBS. https://www.pbs.org/wgbh/amex/presidents/40_reagan/psources/ps_choose64.html. Accesat la 17 aprilie 2007. 
  84. ^ Reagan, Ronald. "A time for choosing." (1964) online.
  85. ^ Ellen Reid Gold, "Ronald Reagan and the oral tradition." Communication Studies (1988) 39#3–4 pp. 159–175
  86. ^ Kurt W. Ritter, "Ronald Reagan and 'the speech': The rhetoric of public relations politics." Western Journal of Communication (1968) 32#1 pp. 50–58.
  87. ^ Format:Cite speech
  88. ^ The Governors' Gallery – Ronald Reagan”. California State Library. http://governors.library.ca.gov/33-Reagan.html. Accesat la 21 martie 2007. 
  89. ^ Gerard J. De Groot, "'A Goddamned Electable Person': The 1966 California Gubernatorial Campaign of Ronald Reagan." History 82#267 (1997) pp. 429–448.
  90. ^ Totton J. Anderson and Eugene C. Lee, "The 1966 Election in California," Western Political Quarterly (1967) 20#2 pp. 535–554 in JSTOR
  91. ^ Kahn, Jeffery (8 iunie 2004). „Ronald Reagan launched political career using the Berkeley campus as a target”. UC Berkeley News. http://www.berkeley.edu/news/media/releases/2004/06/08_reagan.shtml. Accesat la 30 martie 2007. 
  92. ^ Cannon (2001), p. 47.
  93. ^ a b *Fischer, Klaus (2006). America in White, Black, and Gray: The Stormy 1960s. Continuum. pp. 241–243. ISBN 0-8264-1816-3. https://books.google.com/books?id=sCXig_6abwkC&pg=PA241 
  94. ^ The New Rules of Play”. Time. 8 martie 1968. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,899963,00.html. Accesat la 16 octombrie 2007. 
  95. ^ a b c d Cannon, Lou (2001), p. 50.
  96. ^ Postscript to People's Park”. Time. 16 februarie 1970. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,904149,00.html. Accesat la 9 decembrie 2007. 
  97. ^ A Brief History of UCPD: Berkeley, History Topic: People's Park”. 1 august 2006. Există o versiune arhivată la 10 decembrie 2015. http://police.berkeley.edu/about_UCPD/ucpdhistory.html. Accesat la 9 decembrie 2015. 
  98. ^ Gluma lui Reagan despre botulism este relatată diferit, de exemplu „uneori de întrebi dacă acolo nu trebuie să aibă loc o izbucnire de botulism” (Sarasota Journal, March 7, 1974, p. 15A) și „Este destul de rău că nu avem o epidemie de botulism” (Los Angeles Times, March 14, 1974, "Reagan Raps Press on Botulism Quote.")
  99. ^ a b c Cannon (2001), p. 51
  100. ^ Reagan, Ronald. (1984) Abortion and the conscience of the nation. Nashville: T. Nelson. ISBN: 0-8407-4116-2
  101. ^ From "A Huey P. Newton Story". https://www.pbs.org/hueypnewton/actions/actions_capitolmarch.html. Accesat la 7 iulie 2010. 
  102. ^ How to Stage a Revolution Introduction. http://xroads.virginia.edu/~UG01/barillari/pantherintro.html. Accesat la 7 iulie 2010. 
  103. ^ Recall Idea Got Its Start in L.A. in 1898, Los Angeles Times, 13 iulie 2003
  104. ^ Seneker, Carl J (mai 1967). „Governor Reagan and Executive Clemency”. California Law Review 55 (2): 412–418. doi:10.2307/3479351. 
  105. ^ Community Property and Family Law: The Family Law Act of 1969 by Aidan R. Gough, Digitalcommons.law.ggu.edu
  106. ^ 1969 Cal. Stats. chapter 1608, p. 3313
  107. ^ Kubarych, Roger M (9 iunie 2004). „The Reagan Economic Legacy”. Council on Foreign Relations. Există o versiune arhivată la 31 iulie 2008. http://www.cfr.org/publication/7092/reagan_economic_legacy.html. Accesat la 22 august 2007. 
  108. ^ Biography of Gerald R. Ford”. The White House. Există o versiune arhivată la 11 aprilie 2007. http://www.whitehouse.gov/history/presidents/gf38.html. Accesat la 29 martie 2007.  Ford s-a considerat el însuși drept „moderat în politica internă, conservator în politica fiscală și internaționalist înrăit în politica externă.”
  109. ^ Candidate Reagan is Born Again”. Time. 24 septembrie 1979. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,947391-2,00.html. Accesat la 10 mai 2008. 
  110. ^ a b 1976 New Hampshire presidential Primary, February 24, 1976 Republican Results”. New Hampshire Political Library. Există o versiune arhivată la 6 octombrie 2006. http://www.politicallibrary.org/TallState/1976rep.html. Accesat la 10 noiembrie 2008. 
  111. ^ Hathorn Billy (2010). „Mayor Ernest Angelo Jr., of Midland and the 96–0 Reagan Sweep of Texas, May 1, 1976”. West Texas Historical Association Yearbook 86: 77–91. 
  112. ^ Electoral College Box Scores 1789–1996”. U.S. National Archives and Records Admin.. https://www.archives.gov/federal-register/electoral-college/scores.html#1976. Accesat la 30 aprilie 2007. 
  113. ^ Register of the Ronald Reagan Radio Commentary Sound Recordings, 1967–1980. http://www.oac.cdlib.org/findaid/ark:/13030/tf7c6005hf/. Accesat la 7 octombrie 2014. 
  114. ^ Citizens for the Republic: Who We Are”. cftr.org. Există o versiune arhivată la 21 septembrie 2013. http://www.cftr.org/about/default.aspx. Accesat la 19 septembrie 2013. 
  115. ^ Uchitelle, Louis (22 septembrie 1988). „Bush, Like Reagan in 1980, Seeks Tax Cuts to Stimulate the Economy”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1988/09/22/us/bush-like-reagan-in-1980-seeks-tax-cuts-to-stimulate-the-economy.html. Accesat la 6 februarie 2008. 
  116. ^ Hakim, Danny (14 martie 2006). „Challengers to Clinton Discuss Plans and Answer Questions”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2006/03/14/nyregion/14repubs.html. Accesat la 6 februarie 2008. 
  117. ^ Kneeland, Douglas E. (August 4, 1980) "Reagan Campaigns at Mississippi Fair; Nominee Tells Crowd of 10,000 He Is Backing States' Rights." The New York Times. p. A11. Retrieved January 1, 2008.
  118. ^ John David Lees, Michael Turner. Reagan's first four years: a new beginning? Manchester University Press ND, 1988. p. 11
  119. ^ 1980 Presidential Election Results”. Atlas of U.S. Presidential Elections. http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1980. Accesat la 28 martie 2007. 
  120. ^ a b *Freidel, Frank; Sidey, Hugh (1995). The Presidents of the United States of America. Washington, D.C.: White House Historical Association. p. 84. ISBN 0-912308-57-5 
  121. ^ Hayward, Steven F (16 mai 2005). „Reagan in Retrospect”. American Enterprise Institute for Public Policy Research. Există o versiune arhivată la 13 martie 2009. http://www.aei.org/publications/pubID.22519/pub_detail.asp. Accesat la 7 aprilie 2009. 
  122. ^ a b Cannon (1991, 2000), p. 746
  123. ^ Reagan, Ronald (2007). The Reagan Diaries. Harper Collins. ISBN 0-06-087600-X. http://www.harpercollins.com/books/9780060876005/The_Reagan_Diaries/index.aspx. Accesat la 5 iunie 2007 
  124. ^ Murray, Robert K.; Tim H. Blessing (1993). Greatness in the White House. Penn State Press. p. 80. ISBN 0-271-02486-0 
  125. ^ a b David M. Ackerman, The Law of Church and State: Developments in the Supreme Court Since 1980. Novinka Books, 2001. p. 2.
  126. ^ U.S. Supreme Court: Engel v. Vitale, 370 U.S. 421 (1962). http://caselaw.lp.findlaw.com/scripts/getcase.pl?court=US&vol=370&invol=421. Accesat la 30 iulie 2016. 
  127. ^ Ronald Reagan, Address Before a Joint Session of the Congress on the State of the Union. 25 ianuarie 1984
  128. ^ George de Lama, Reagan Sees An "Uphill Battle" For Prayer In Public Schools. 7 iunie 1985, Chicago Tribune.
  129. ^ a b c Stuart Taylor Jr., High Court Accepts Appeal Of Moment Of Silence Law. 28 ianuarie 1987, The New York Times.
  130. ^ Lodi News-Sentinel, Reagan Urges School 'Moment of Silence'. 12 iulie 1984.
  131. ^ Remembering the Assassination Attempt on Ronald Reagan”. CNN. 30 martie 2001. http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0103/30/lkl.00.html. Accesat la 19 decembrie 2007. 
  132. ^ D'Souza, Dinesh (8 iunie 2004). „Purpose”. National Review. Există o versiune arhivată la 3 februarie 2009. https://web.archive.org/web/20090203070233/http://nationalreview.com/comment/dsouza200406080824.asp. Accesat la 16 februarie 2009. 
  133. ^ Langer, Gary (7 iunie 2004). „Reagan's Ratings: 'Great Communicator's' Appeal Is Greater in Retrospect”. ABC. http://abcnews.go.com/sections/us/Polls/reagan_ratings_poll_040607.html. Accesat la 30 mai 2008. 
  134. ^ Kengor, Paul (2004). „Reagan's Catholic Connections”. Catholic Exchange. http://www.catholiceducation.org/en/faith-and-character/faith-and-character/reagans-catholic-connections.html. Accesat la 30 mai 2008. 
  135. ^ Robert David Johnson (2005). Congress and the Cold War. Cambridge UO. pp. 253–254. https://books.google.com/books?id=dEYNTXxgcF8C&pg=PA254 
  136. ^ Herbert R. Northrup, "[www.jstor.org/stable/2522839 The Rise And Demise Of PATCO]," Industrial and Labor Relations Review, ianuarie 1984, Vol. 37 Issue 2, pp. 167–184
  137. ^ Remarks and a Question-and-Answer Session With Reporters on the Air Traffic Controllers Strike”. Ronald Reagan Presidential Foundation. 1981. http://www.reagan.utexas.edu/archives/speeches/1981/80381a.htm. Accesat la 13 mai 2007. 
  138. ^ Unhappy Again”. Time. 6 octombrie 1986. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,962487,00.html. Accesat la 15 august 2007. 
  139. ^ David Schultz, Encyclopedia of public administration and public policy (2004) p. 359
  140. ^ Cannon (1991, 2000), p. 235.
  141. ^ Employment status of the civilian noninstitutional population 16 years and over, 1940 to date”. United States Bureau of Labor Statistics. http://www.bls.gov/cps/prev_yrs.htm. Accesat la 6 decembrie 2010. 
  142. ^ Labor Force Statistics from the Current Population Survey”. Data.bls.gov. 17 august 2011. http://data.bls.gov/timeseries/LNS14000000. Accesat la 4 octombrie 2012. 
  143. ^ Real Gross Domestic Product, 3 Decimal”. US. Bureau of Economic Analysis. https://research.stlouisfed.org/fred2/series/GDPC96. Accesat la 23 septembrie 2015. 
  144. ^ Karaagac, John (2000). Ronald Reagan and Conservative Reformism. Lexington Books. p. 113. ISBN 0-7391-0296-6. https://books.google.com/books?id=ZFhGnjKqjgAC&pg=PA113 
  145. ^ Cannon (2001) p. 99
  146. ^ Hayward, pp. 146–148
  147. ^ Peter B. Levy (1996). Encyclopedia of the Reagan-Bush Years. ABC-CLIO. pp. 305–306. https://books.google.com/books?id=7veohk0fkLYC&pg=PA305 
  148. ^ a b Bartels, Larry M., L. M. (1 iunie 1991). „Constituency Opinion and Congressional Policy Making: The Reagan Defense Build Up”. The American Political Science Review 85 (2): 457–474. doi:10.2307/1963169. ISSN 0003-0554. 
  149. ^ Mitchell, Daniel J. (19 iulie 1996). „The Historical Lessons of Lower Tax Rates”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 30 mai 2007. http://www.heritage.org/Research/Taxes/BG1086.cfm. Accesat la 22 mai 2007. 
  150. ^ Sahadi, Jeanne (12 septembrie 2010). „Taxes: What people forget about Reagan”. CNN. http://money.cnn.com/2010/09/08/news/economy/reagan_years_taxes/index.htm. Accesat la 27 ianuarie 2017. 
  151. ^ Bruce Bartlett on Tax Increases & Reagan on NRO Financial”. Old.nationalreview.com. 29 octobmrie 2010. Există o versiune arhivată la 10 august 2010. http://old.nationalreview.com/nrof_bartlett/bartlett200310290853.asp. 
  152. ^ a b Bartlett, Bruce (27 februarie 2009). „Higher Taxes: Will The Republicans Cry Wolf Again?”. Forbes. https://www.forbes.com/2009/02/26/obama-budget-reagan-clinton-bush-opinions-columnists_higher_taxes.html. Accesat la 14 august 2010. 
  153. ^ Tempalski, Jerry (2003) (PDF). OTA Paper 81 – Revenue Effects of Major Tax Bills, rev. September 2006. United States Department of the Treasury, Office of Tax Analysis. Există o versiune arhivată la 21 februarie 2011. https://web.archive.org/web/20110221153338/http://www.treasury.gov/resource-center/tax-policy/tax-analysis/Documents/ota81.pdf. Accesat la 28 noiembrie 2007. 
  154. ^ Krugman, Paul (8 iunie 2004). „The Great Taxer”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2004/06/08/opinion/the-great-taxer.html?pagewanted=all. Accesat la 30 martie 2010. 
  155. ^ "Even Reagan Raised Taxes," Forbes. Recuperat pe 14 august 2010.
  156. ^ Gross Domestic Product” (Excel). Bureau of Economic Analysis. 27 iulie 2007. http://www.bea.gov/national/xls/gdpchg.xls. Accesat la 15 august 2007. 
  157. ^ Hayward, p. 185
  158. ^ a b c Cannon (2001), p. 128
  159. ^ Brownlee, Elliot; Graham, Hugh Davis (2003). The Reagan Presidency: Pragmatic Conservatism & Its Legacies. Lawrence, Kansas: University of Kansas Press. pp. 172–173 
  160. ^ Steuerle, C. Eugene (1992). The Tax Decade: How Taxes Came to Dominate the Public Agenda. Washington D.C.: The Urban Institute Press. p. 122. ISBN 0-87766-523-0 
  161. ^ Tempalski (2006), Table 2
  162. ^ Historical Budget Data”. Congressional Budget Office. Există o versiune arhivată la 30 iulie 2008. http://www.cbo.gov/budget/historical.shtml. Accesat la 10 august 2009. 
  163. ^ Federal Budget Receipts and Outlays”. Presidency.ucsb.edu. http://www.presidency.ucsb.edu/data/budget.php. Accesat la 8 martie 2010. 
  164. ^ Annual Statistical Supplement, 2008 – Old-Age, Survivors, and Disability Insurance Trust Funds (4.A)” (PDF). http://www.socialsecurity.gov/history/pdf/4a.pdf. Accesat la 8 martie 2010. 
  165. ^ Reaganomics”. PBS. 10 iunie 2004. Există o versiune arhivată la 11 octombrie 2007. https://web.archive.org/web/20071011205531/http://pbs.org/newshour/bb/economy/jan-june04/reagan_6-10-04.html. Accesat la 21 august 2007. 
  166. ^ a b c Meacham, John; Murr, Andrew; Clift, Eleanor; Lipper, Tamara; Breslau, Karen; Ordonez, Jennifer (14 iunie 2004). „American Dreamer”. Newsweek. http://www.newsweek.com/id/54017?tid=relatedcl. Accesat la 3 iunie 2008. 
  167. ^ a b c Dreier, Peter (3 aprilie 2011). „Don't add Reagan's Face to Mount Rushmore”. The Nation. http://www.fredericksburg.com/opinionop-ed/don-t-add-reagan-s-face-to-mount-rushmore/article_9a329ef8-6d41-5a80-80b5-085a28f07316.html. 
  168. ^ Making Sense of the 'Me Decade'”. The Chronicle of Higher Education. http://chronicle.com/article/Making-Sense-of-the-Me/125028/. Accesat la 13 ianuarie 2012. 
  169. ^ Bartlett, Bruce (5 iunie 2012). „Rich Nontaxpayers”. The New York Times. https://economix.blogs.nytimes.com/2012/06/05/rich-nontaxpayers/?gwh=01897A4E09CA7986B86648979A5CD26F. 
  170. ^ Kocieniewski, David (18 ianruarie 2012). „Since 1980s, the Kindest of Tax Cuts for the Rich”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2012/01/18/us/politics/for-wealthy-tax-cuts-since-1980s-have-been-gain-gain.html. Accesat la 21 ianuarie 2012. 
  171. ^ Rampell, Catherine (18 noiembrie 2011). „Tax Pledge May Scuttle a Deal on Deficit”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2011/11/19/business/economy/tax-pledge-may-scuttle-deal-to-cut-deficit-economic-memo.html. Accesat la 27 ianuarie 2012. 
  172. ^ Krugman, Paul (8 iunie 2004). „The Great Taxer”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2004/06/08/opinion/the-great-taxer.html. Accesat la 30 august 2011. 
  173. ^ Barlett, Bruce (6 aprilie 2010). „Reagan's Tax Increases”. CapitalGainsandGames.com. Există o versiune arhivată la 25 iunie 2012. https://web.archive.org/web/20120625075018/http://capitalgainsandgames.com/blog/bruce-bartlett/1632/reagans-tax-increases. Accesat la 29 aprilie 2012. 
  174. ^ a b Rosenbaum, David E (8 ianuarie 1986). „Reagan insists Budget Cuts are way to Reduce Deficit”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1986/01/08/us/reagan-insists-budget-cuts-are-way-to-reduce-deficit.html. Accesat la 21 august 2008. 
  175. ^ Ronald Reagan: Presidency, Domestic Policies”. Encyclopædia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/492882/Ronald-W-Reagan/214230/Domestic-policies. Accesat la 21 august 2008. 
  176. ^ Views from the Former Administrators”. EPA Journal. Environmental Protection Agency. noiembrie 1985. Există o versiune arhivată la 15 iulie 2008. http://www.epa.gov/history/topics/epa/15e.htm. Accesat la 21 august 2008. 
  177. ^ The Reagan Presidency”. Reagan Presidential Foundation. Există o versiune arhivată la 17 mai 2008. http://www.reagan.utexas.edu/archives/reference/pressketch.html. Accesat la 4 august 2008. 
  178. ^ Pear, Robert (19 aprilie 1992). „U.S. to Reconsider Denial of Benefits to Many Disabled”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1992/04/19/us/us-to-reconsider-denial-of-benefits-to-many-disabled.html?pagewanted=all. Accesat la 23 mai 2008. 
  179. ^ Bergsten, C. Fred (2001). „Strong Dollar, Weak Policy”. The International Economy. 
  180. ^ Sornette, Didier; Johansen, Anders; &Amp,; Bouchaud, Jean-Philippe (1996). „Stock Market Crashes, Precursors and Replicas”. Journal de Physique I 6 (1): 167–175. doi:10.1051/jp1:1996135. 
  181. ^ Historical Debt Outstanding”. U.S. Treasury Department. http://www.treasurydirect.gov/govt/reports/pd/histdebt/histdebt_histo4.htm. Accesat la 8 septembrie 2010. 
  182. ^ Brandly, Mark (20 mai 2004). „Will We Run Out of Energy?”. Ludwig von Mises Institute. https://www.mises.org/story/1519. Accesat la 6 noiembrie 2008. 
  183. ^ a b Lieberman, Ben (1 septembrie 2005). „A Bad Response To Post-Katrina Gas Prices”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 1 noiembrie 2008. https://web.archive.org/web/20081101172343/http://www.heritage.org/Research/EnergyandEnvironment/wm827.cfm. Accesat la 6 noiembrie 2008. 
  184. ^ Thorndike, Joseph J. (10 noiembrie 2005). „Historical Perspective: The Windfall Profit Tax—Career of a Concept”. TaxHistory.org. http://www.taxhistory.org/thp/readings.nsf/cf7c9c870b600b9585256df80075b9dd/edf8de04e58e4b14852570ba0048848b. Accesat la 6 noiembrie 2008. 
  185. ^ a b Reagan's Economic Legacy”. Business Week. 21 iunie 2004. Există o versiune arhivată la 8 iunie 2007. https://web.archive.org/web/20070608222134/http://www.businessweek.com/magazine/content/04_25/b3888032_mz011.htm. Accesat la 1 iulie 2007. 
  186. ^ Koprowski, Gene (7 martie 1991). „Tech Intelligence Revival? Commerce May Model on DIA's Project Socrates”. Washington Technology. 
  187. ^ Smith, Esther (5 mai 1988). „DoD Unveils Competitive Tool: Project Socrates Offers Valuable Analysis”. Washington Technology. 
  188. ^ Reagan, Ronald. (8 iunie 1982). „Ronald Reagan Address to British Parliament”. The History Place. http://www.historyplace.com/speeches/reagan-parliament.htm. Accesat la 19 aprilie 2006. 
  189. ^ Towards an International History of the War in Afghanistan, 1979–89”. The Woodrow Wilson International Center for Scholars. 2002. Există o versiune arhivată la 11 octobmrie 2007. http://www.wilsoncenter.org/index.cfm?topic_id=1409&fuseaction=topics.event_summary&event_id=12594. Accesat la 16 mai 2007. 
  190. ^ LGM-118A Peacekeeper”. Federation of American Scientists. 15 august 2000. https://fas.org/nuke/guide/usa/icbm/lgm-118.htm. Accesat la 10 aprilie 2007. 
  191. ^ Großdemo gegen Nato-Doppelbeschluss, SPIEGEL on the mass protests against deployment of nuclear weapons in West Germany. http://einestages.spiegel.de/static/topicalbumbackground/2108/grossdemo_gegen_nato_doppelbeschluss.html. 
  192. ^ Nicholas Lemann, "Reagan: The Triumph of Tone" The New York Review of Books 10 martie 2016
  193. ^ Reagan și Thatcher, suflete politice pereche”. Associated Press. MSNBC. 5 iunie 2004. http://www.msnbc.msn.com/id/5145739/. Accesat la 24 iunie 2008. 
  194. ^ Robert C. Rowland, and John M. Jones. Reagan at Westminster: Foreshadowing the End of the Cold War (Texas A&M University Press; 2010)
  195. ^ "Addresses to both Houses of Parliament since 1939," Parliamentary Information List, Standard Note: SN/PC/4092, Last updated: November 12, 2014, Author: Department of Information Services
  196. ^ Former President Reagan Dies at 93”. Los Angeles Times. 6 iunie 2004. http://www.latimes.com/news/obituaries/la-reagan,1,4780792.story?page=6&coll=la-news-obituaries&ctrack=1&cset=true. Accesat la 7 martie 2007. 
  197. ^ Cannon (1991), pp. 314–317.
  198. ^ a b 1983: Korean Airlines flight shot down by Soviet Union”. A&E Television. Există o versiune arhivată la 3 martie 2007. http://www.history.com/tdih.do?id=2777&action=tdihArticleCategory. Accesat la 10 aprilie 2007. 
  199. ^ Pace (1995). „GPS History, Chronology, and Budgets”. The Global Positioning System. Rand. p. 248. https://www.rand.org/pubs/monograph_reports/MR614/MR614.appb.pdf 
  200. ^ Pellerin, United States Updates Global Positioning System Technology: New GPS satellite ushers in a range of future improvements
  201. ^ Stephen S. Rosenfeld (primăvara lui 1986). „The Reagan Doctrine: The Guns of July”. Foreign Affairs 64 (4). Există o versiune arhivată la 30 septembrie 2007. https://web.archive.org/web/20070930165407/http://www.foreignaffairs.org/19860301faessay7785/stephen-s-rosenfeld/the-reagan-doctrine-the-guns-of-july.html. 
  202. ^ Crile, George (2003). Charlie Wilson's War: The Extraordinary Story of the Largest Covert Operation in History. Atlantic Monthly Press. ISBN 0-87113-854-9 
  203. ^ Pach, Chester (2006). „The Reagan Doctrine: Principle, Pragmatism, and Policy”. Presidential Studies Quarterly 36 (1): 75–88. doi:10.1111/j.1741-5705.2006.00288.x. 
  204. ^ Coll, Steve (19 iulie 1992). „Anatomy of a Victory: CIA's Covert Afghan War”. The Washington Post. http://www.globalissues.org/article/258/anatomy-of-a-victory-cias-covert-afghan-war. Accesat la 24 februarie 2009. 
  205. ^ Harnden, Toby (26 septembrie 2001). „Taliban still have Reagan's Stingers”. The Telegraph (Londra). http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/afghanistan/1357632/Taliban-still-have-Reagans-Stingers.html. Accesat la 17 septembrie 2010. 
  206. ^ Harrison, Selig S. "A Chinese Civil War." The National Interest, 7 februarie 2011.
  207. ^ a b c Deploy or Perish: SDI and Domestic Politics”. Scholarship Editions. http://content.cdlib.org/xtf/view?docId=ft4q2nb3c4&chunk.id=d0e5097&toc.id=d0e5097&brand=eschol. Accesat la 10 aprilie 2007. 
  208. ^ Adelman, Ken (8 iulie 2003). „SDI:The Next Generation”. Fox News Channel. http://www.foxnews.com/story/0,2933,91361,00.html. Accesat la 15 martie 2007. 
  209. ^ Beschloss, p. 293
  210. ^ a b Foreign Affairs: Ronald Reagan”. PBS. Există o versiune arhivată la 16 iulie 2007. https://web.archive.org/web/20070616130526/http://www.pbs.org/wgbh/amex/presidents/40_reagan/reagan_foreign.html. Accesat la 6 iunie 2007. 
  211. ^ Beschloss, p. 294
  212. ^ a b Thomas, Rhys (Writer/Producer). The Presidents. [Documentary]. A&E Television. 
  213. ^ Richard Allen Greene, "Critics question Reagan legacy," BBC News, 9 iunie 2004
  214. ^ What Guilt Does the U.S. Bear in Guatemala? The New York Times, 19 mai 2013. Recuperat pe 1 iulie 2014.
  215. ^ From U.S. Ally to Convicted War Criminal: Inside Chad's Hissène Habré's Close Ties to Reagan Admin. Democracy Now!31 mai 2016.
  216. ^ Tower, John; Muskie, Edmund; Scowcroft, Brent (1987). Report of the President's Special Review Board. Bantam Books. ISBN 9780553269680. „În 1983, SUA a dat o mână de ajutor, informând Iranul despre amenințarea inerentă a infiltrării ample a guvernului de către comunistul Partid Tudeh⁠(d) și cadrele sovietice și pro-sovietice din țară. Folosing această informație, guvernul Khomeini a luat măsuri, inclusiv execuții în masă, ceea ce a eliminat practic infrastructura pro-sovietică din Iran.”  Disponibil online here.
  217. ^ Timothy J. Geraghty (2009). Peacekeepers at War: Beirut 1983 – The Marine Commander Tells His Story. Potomac Books. p. 254. ISBN 978-1-59797-595-7. https://books.google.com/books?id=OeCyyaw2OjoC&pg=PT254 
  218. ^ Lou Cannon & Carl M. Cannon (2007). Reagan's Disciple: George W. Bush's Troubled Quest for a Presidential Legacy. PublicAffairs. p. 154. https://books.google.com/books?id=U2a7gneGsFgC&pg=PA154 
  219. ^ a b Operation Agent Fury” (PDF). Defense Technical Information Center. Există o versiune arhivată la 5 iunie 2007. http://www.dtic.mil/doctrine/jel/history/urgfury.pdf. Accesat la 9 martie 2007. 
  220. ^ Cooper, Tom (1 septembrie 2003). „Grenada, 1983: Operation 'Urgent Fury'”. Air Combat Information Group. Există o versiune arhivată la 3 aprilie 2007. http://www.acig.org/artman/publish/article_159.shtml. Accesat la 8 aprilie 2007. 
  221. ^ Los Angeles 1984”. Swedish Olympic Committee. Există o versiune arhivată la 30 decembrie 2006. http://www.sok.se/inenglish/losangeles1984.4.18ea16851076df63622800011008.html. Accesat la 7 martie 2007. 
  222. ^ The Debate: Mondale vs. Reagan”. National Review. 4 octombrie 2004. Există o versiune arhivată la 16 aprilie 2007. https://web.archive.org/web/20070416191912/http://www.nationalreview.com/flashback/editors200410040912.asp. Accesat la 25 mai 2007. 
  223. ^ Reaction to first Mondale/Reagan debate”. PBS. 8 octombrie 1984. Există o versiune arhivată la 25 ianuarie 2008. https://web.archive.org/web/20080125155140/http://www.pbs.org/newshour/debatingourdestiny/newshour/84_1stprez-analysis.html. Accesat la 31 decembrie 2007. 
  224. ^ 1984 Presidential Debates”. CNN. Există o versiune arhivată la 8 martie 2007. https://web.archive.org/web/20070308065739/http://cgi.cnn.com/ALLPOLITICS/1996/debates/history/1984/. Accesat la 25 mai 2007. 
  225. ^ a b 1984 Presidential Election Results”. David Leip. http://uselectionatlas.org/RESULTS/national.php?year=1984. Accesat la 25 mai 2007. 
  226. ^ a b The Reagan Presidency”. Ronald Reagan Presidential Foundation. http://www.reagan.utexas.edu/archives/reference/pressketch.html. Accesat la 19 aprilie 2008. 
  227. ^ a b Phil Gailey and Warren Weaver Jr., "Briefing"”. The New York Times. 5 iunie 1982. https://www.nytimes.com/1982/06/05/us/briefing-186924.html. Accesat la 27 ianuarie 2011. 
  228. ^ Buchanan, Pat (1999). „Pat Buchanan's Response to Norman Podhoretz's OP-ED”. The Internet Brigade. Există o versiune arhivată la 27 septembrie 2007. http://www.buchanan.org/pma-99-1105-wallstjl.html. Accesat la 3 septembrie 2007. 
  229. ^ Reeves, p. 249
  230. ^ Reeves, p. 255
  231. ^ Berkes, Howard (28 ianuarie 2006). „Challenger: Reporting a Disaster's Cold, Hard Facts”. NPR. http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5175151. Accesat la 19 aprilie 2008. 
  232. ^ Noonan, Peggy (28 ianuarie 1986). „Address to the Nation on the Explosion of the Space Shuttle Challenger”. University of Texas. http://www.reagan.utexas.edu/archives/speeches/1986/12886b.htm. Accesat la 27 decembrie 2009. 
  233. ^ America's Flight 17”. Slate. 23 iulie 2014. http://www.slate.com/articles/news_and_politics/war_stories/2014/07/the_vincennes_downing_of_iran_air_flight_655_the_united_states_tried_to.html. 
  234. ^ Alexander, Michelle (2010). The New Jim Crow. New York: The New Press. p. 5. ISBN 978-1-59558-103-7 
  235. ^ Lamar, Jacob V., Jr (22 septembrie 1986). „Rolling Out the Big Guns”. Time. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,962371-1,00.html. Accesat la 20 august 2007. 
  236. ^ Randall, Vernellia R. (18 aprilie 2006). „The Drug War as Race War”. The University of Dayton School of Law. http://academic.udayton.edu/race/03justice/crime09.htm. Accesat la 11 aprilie 2007. 
  237. ^ a b Thirty Years of America's Drug War. https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/drugs/cron/. Accesat la 4 aprilie 2007. 
  238. ^ The Reagan-Era Drug War Legacy”. Drug Reform Coordination Network. 11 iunie 2004. http://stopthedrugwar.org/chronicle-old/341/reagan.shtml. Accesat la 4 aprilie 2007. 
  239. ^ NIDA InfoFacts: High School and Youth Trends”. National Institute on Drug Abuse, NIH. http://www.nida.nih.gov/Infofacts/HSYouthtrends.html. Accesat la 4 aprilie 2007. 
  240. ^ Interview: Dr. Herbert Kleber”. PBS. https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/drugs/interviews/kleber.html. Accesat la 12 iunie 2007. „Politicile din anii Reagan și anii Bush probabil că au îngreuiat oarecum răspândirea tratamentului, dar în același timp, au avut probabil un efect bun în ce privește diminuarea inițierii și folosirii. De exemplu, utilzarea marijuanei a scăzut de la treizecișitrei de procente dintre liceenii din ultimul an în 1980 la doisprezece procente în 1991.” 
  241. ^ The 'just say no' first lady”. MSNBC. 18 februarie 2004. http://www.msnbc.msn.com/id/4297405/. Accesat la 24 iunie 2007. 
  242. ^ Bronski, Michael. „Rewriting the Script on Reagan: Why the President Ignored AIDS. http://forward.com/news/7046/rewriting-the-script-on-reagan-why-the-president. Accesat la 13 martie 2016. 
  243. ^ Shilts, Randy. And the Band Played On: Politics, People, and the AIDS Epidemic. Macmillan. https://books.google.com/books?id=v3kgvUsV9tcC&lpg=PP1&dq=and%20the%20band%20played%20on&pg=PA214#v=onepage&q=%22In%20the%20first%20twelve%20months%20of%20the%20epidemic%E2%80%9D%20%E2%80%9Cthe%20CDC%20had%20spent%20$1%20million%20on%20the%20outbreak,%20compared%20with%20$9%20million%20on%20Legionnaire%E2%80%99s%20disease.%22%20%20%E2%80%9Cthe%20Reagan%20administration%E2%80%9D%20%E2%80%9Copposed%20the%20supplemental%20appropriation%E2%80%9D&f=false. Accesat la 12 martie 2016 
  244. ^ Shilts, Randy. And the Band Played On: Politics, People, and the AIDS Epidemic. Macmillan. https://books.google.com/books?id=v3kgvUsV9tcC&lpg=PP1&dq=and%20the%20band%20played%20on&pg=PA596#v=snippet&q=%E2%80%9Cfor%20all%20those%20years%20that%20Reagan%20had%20ignored%20it.%22%20%22By%20the%20time%20President%20Reagan%20had%20delivered%20his%20first%20speech%20on%20the%20epidemic%22%20%20%22six%20years%22%2036,058%2020,849&f=false. Accesat la 12 martie 2016 
  245. ^ Bronski, Michael. „Rewriting the Script on Reagan: Why the President Ignored AIDS. http://forward.com/news/7046/rewriting-the-script-on-reagan-why-the-president. Accesat la 13 martie 2016. 
  246. ^ Libya: Fury in the Isolation Ward”. Time. 23 august 1982. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,925697,00.htm. Accesat la 12 august 2011. 
  247. ^ a b Operation El Dorado Canyon”. GlobalSecurity.org. 25 aprilie 2005. http://www.globalsecurity.org/military/ops/el_dorado_canyon.htm. Accesat la 19 aprilie 2008. 
  248. ^ a b c 1986:US Launches air-strike on Libya”. BBC News. 15 aprilie 2008. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/april/15/newsid_3975000/3975455.stm. Accesat la 19 aprilie 2008. 
  249. ^ A/RES/41/38 November 20, 1986”. United Nations. https://www.un.org/documents/ga/res/41/a41r038.htm. Accesat la 14 aprilie 2014. 
  250. ^ Graham, Otis (27 ianuarie 2003). „Ronald Reagan's Big Mistake”. The American Conservative. Există o versiune arhivată la 29 iulie 2007. https://web.archive.org/web/20070729030751/http://www.otisgraham.com/otis_graham_writings/art_ronald_reagans_big_mistake.html. Accesat la 15 august 2007. 
  251. ^ a b Reagan, Ronald. (6 noiebrie 1986) Statement on Signing the Immigration Reform and Control Act of 1986. Collected Speeches, Ronald Reagan Presidential Library. Recuperat pe 15 august 2007.
  252. ^ Understanding the Iran–Contra Affairs. http://www.brown.edu/Research/Understanding_the_Iran_Contra_Affair. 
  253. ^ The Iran Contra scandal”. CNN. 2001. http://www.cnn.com/SPECIALS/2001/reagan.years/whitehouse/iran.html. Accesat la 14 august 2007. 
  254. ^ Parry, Robert (2 iunie 2004). „NYT's apologies miss the point”. Consortium for Independent Journalism. http://www.consortiumnews.com/2004/060204.html. Accesat la 1 aprilie 2007. 
  255. ^ Morrison, Fred L., F. L. (1 ianuarie 1987). „Legal Issues in The Nicaragua Opinion”. American Journal of International Law 81 (1): 160–166. doi:10.2307/2202146. ISSN 0002-9300. Există o versiune arhivată la 5 februarie 2012. https://web.archive.org/web/20120205163909/http://bailey83221.livejournal.com/55750.html. 
  256. ^ „Managua wants $1B from US; demand would follow word court ruling”. The Boston Globe. Associated Press. 29 iunie 1986. 
  257. ^ Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America)”. Cases. International Court of Justice. 27 iunie 1986. http://www.icj-cij.org/docket/index.php?sum=367&code=nus&p1=3&p2=3&case=70&k=66&p3=5. Accesat la 24 ianuarie 2009. 
  258. ^ a b Reagan's mixed White House legacy”. BBC News. 6 iunie 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/213195.stm. Accesat la 19 august 2007. 
  259. ^ Mayer, Jane; McManus, Doyle (1988). Landslide: The Unmaking of The President, 1984–1988. Houghton Mifflin. pp. 292, 437. ISBN 978-0-395-45185-4 
  260. ^ Dwyer, Paula (23 iulie 1997). „Pointing a Finger at Reagan”. Business Week. Există o versiune arhivată la 7 august 2007. https://web.archive.org/web/20070807235718/http://businessweek.com/1997/25/b353254.htm. Accesat la 23 august 2007. 
  261. ^ a b Sullivan, Kevin; Mary Jordan (10 iunie 2004). „In Central America, Reagan Remains A Polarizing Figure”. The Washington Post. https://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A29546-2004Jun9.html. Accesat la 18 iunie 2007. 
  262. ^ Hamm, Manfred R. (23 iunie 1983). „New Evidence of Moscow's Military Threat”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 11 octombrie 2007. http://www.heritage.org/Research/RussiaandEurasia/EM27.cfm. Accesat la 13 mai 2007. 
  263. ^ Lebow, Richard Ned; Stein, Janice Gross (februarie 1994). „Reagan and the Russians”. The Atlantic. https://www.theatlantic.com/past/politics/foreign/reagrus.htm. Accesat la 28 mai 2010. 
  264. ^ a b c Gaidar, Yegor (2007) (în rusă). Collapse of an Empire: Lessons for Modern Russia. Brookings Institution Press. pp. 190–205. ISBN 5-8243-0759-8 
  265. ^ Gaidar, Yegor. „Public Expectations and Trust towards the Government: Post-Revolution Stabilization and its Discontents. http://www.iet.ru/files/persona/gaidar/un_en.htm. Accesat la 15 martie 2008. 
  266. ^ a b c d e f Knopf, PhD, Jeffery W. (1 august 2004). „Did Reagan Win the Cold War?”. Strategic Insights (Center for Contemporary Conflict) III (8). http://www.nps.edu/Academics/centers/ccc/publications/OnlineJournal/2004/aug/knopfAUG04.html. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  267. ^ Stein, Sam (7 aprilie 2010). „Giuliani's Obama-Nuke Critique Defies And Ignores Reagan”. The Huffington Post. http://www.huffingtonpost.com/2010/04/07/giulianis-obama-nuke-crit_n_528439.html. Accesat la 19 februarie 2017. 
  268. ^ a b Lettow, Paul (20 iulie 2006). „President Reagan's Legacy and U.S. Nuclear Weapons Policy”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 11 aprilie 2010. http://www.heritage.org/Research/Lecture/President-Reagans-Legacy-and-US-Nuclear-Weapons-Policy. 
  269. ^ a b „Hyvästi, ydinpommi”. Helsingin Sanomat: pp. D1–D2. 5 septembrie 2010. 
  270. ^ Toward The Summit; Previous Reagan-Gorbachev Summits”. The New York Times. 29 mai 1988. https://www.nytimes.com/1988/05/29/world/toward-the-summit-previous-reagan-gorbachev-summits.html. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  271. ^ Modern History Sourcebook: Ronald Reagan: Evil Empire Speech, June 8, 1982”. Fordham University. mai 1998. http://www.fordham.edu/halsall/mod/1982reagan1.html. Accesat la 15 noiembrie 2007. 
  272. ^ a b Keller, Bill (2 martie 1987). „Gorbachev Offer 2: Other Arms Hints”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1987/03/02/world/gorbachev-offer-2-other-arms-hints.html?pagewanted=all. Accesat la 17 martie 2008. 
  273. ^ INF Treaty”. US State Department. https://www.state.gov/www/global/arms/treaties/inf1.html#treaty. Accesat la 28 mai 2007. 
  274. ^ Talbott, Strobe (5 august 1991). „The Summit Goodfellas”. Time. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,973554-5,00.html. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  275. ^ Reagan (1990), p. 713
  276. ^ Reagan (1990), p. 720
  277. ^ 1989: Malta summit ends Cold War”. BBC News. 3 decembrie 1984. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/december/3/newsid_4119000/4119950.stm. Accesat la 12 august 2011. 
  278. ^ Weisman, Steven R. (8 septembrie 1983). „Reagan Begins to Wear a Hearing Aid in Public”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1983/09/08/us/reagan-begins-to-wear-a-hearing-aid-in-public.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  279. ^ Reagan Begins Using A Second Hearing Aid”. United Press International. 21 martie 1985. https://www.nytimes.com/1985/03/21/us/reagan-begins-using-a-second-hearing-aid.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  280. ^ Friess, Steve (9 august 2006). „He amplifies hearing aids”. USA Today. https://www.usatoday.com/news/health/2006-08-09-austin-hearing-aid_x.htm. Accesat la 13 iunie 2008. 
  281. ^ What is the 25th Amendment and When Has It Been Invoked?”. History News Network. http://hnn.us/articles/812.html. Accesat la 6 iunie 2007. 
  282. ^ Bumgarner, p. 285
  283. ^ Bumgarner, p. 204
  284. ^ Boyd, Gerald M (2 august 1985). „'Irritated Skin' is Removed from Side of Reagan's Nose”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1985/08/02/us/irritated-skin-is-removed-from-side-of-reagan-s-nose.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  285. ^ Herron, Caroline Rand; Michael Wright (13 octombrie 1987). „Balancing the Budget and Politics; More Cancer on Reagan's Nose”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1985/10/13/weekinreview/balancing-the-budget-and-politics-more-cancer-on-reagan-s-nose.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  286. ^ Altman, Lawrence K (6 ianuarie 1987). „President is Well after Operation to Ease Prostate”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1987/01/06/us/president-is-well-after-operation-to-ease-prostate.html?pagewanted=all. Accesat la 13 iunie 2008. 
  287. ^ Herron, Caroline Rand; Martha A. Miles (2 august 1987). „The Nation; Cancer Found on Reagan's Nose”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1987/08/02/weekinreview/the-nation-cancer-found-on-reagan-s-nose.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  288. ^ Statement by Assistant to the President for Press Relations Fitzwater on the President's Hand Surgery”. Ronald Reagan Presidential Library. 7 ianuarie 1989. https://reaganlibrary.archives.gov/archives/speeches/1989/010789b.htm. Accesat la 14 iunie 2016. 
  289. ^ Reagan (1990), p. 280
  290. ^ Reston, James (5 iulie 1987). „Washington; Kennedy And Bork”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1987/07/05/opinion/washington-kennedy-and-bork.html. Accesat la 28 aprilie 2008. 
  291. ^ Greenhouse, Linda (24 octombrie 1987). „Bork's Nomination Is Rejected, 58–42; Reagan 'Saddened'”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1987/10/24/us/bork-s-nomination-is-rejected-58-42-reagan-saddened.html. Accesat la 12 noiembrie 2007. 
  292. ^ "Media Frenzies in Our Time," Special to The Washington Post
  293. ^ Anthony M. Kennedy”. Supreme Court Historical Society. 1999. Există o versiune arhivată la 3 noiembrie 2007. http://www.supremecourthistory.org/myweb/justice/kennedy.htm. Accesat la 12 noiembrie 2007. 
  294. ^ Levine, Dan (6 aprilie 2011). „Gay judge never considered dropping Prop 8 case”. Reuters. https://www.reuters.com/article/2011/04/06/us-gaymarriage-judge-idUSTRE7356TA20110406. Accesat la 6 aprilie 2011. 
  295. ^ "Biographical Directory of Federal Judges: Walker, Vaughn R." History of the Federal Judiciary. Federal Judicial Center. Recuperat pe 19 martie 2013.
  296. ^ Pendleton, Clarence M. Jr.”. Notable Kentucky African Americans Database. University of Kentucky. http://www.uky.edu/Libraries/nkaa/record.php?note_id=1144. Accesat la 19 martie 2013. 
  297. ^ Gerald B. Jordan (7 iunie 1988). „Pendleton Is Remembered Kindly But Colleague Regrets Official's Sharp Rhetoric”. The Philadelphia Inquirer. http://articles.philly.com/1988-06-07/news/26265015_1_chairman-pendleton-clarence-m-pendleton-civil-rights. Accesat la 16 martie 2013. 
  298. ^ Clarence Pendleton Blasts Comparable Pay Concept”. Jet: p. 19. 10 decembrie 1984. https://books.google.com/books?id=9bMDAAAAMBAJ&pg=PA19. Accesat la 16 martie 2013. 
  299. ^ 707 F.2d 862: United States of America, Plaintiff-appellee, v. Gilbert L. Dozier, Defendant-appellant”. law.justia.com. http://law.justia.com/cases/federal/appellate-courts/F2/707/862/230224/. Accesat la 1 mai 2013. 
  300. ^ "Persistence paid off for jailed Dozier," Minden Press-Herald, July 23, 1984, p. 1
  301. ^ Sherman, Bill (3 iulie 2008). „Louisiana ag chiefs: past and present”. Market Bulletin (Louisiana Department of Agriculture and Forestry) 91 (14): pp. 1–2. Există o versiune arhivată la 29 septembrie 2013. https://web.archive.org/web/20130929043801/http://www.ldaf.state.la.us/portal/Portals/0/News/MarketBulletins/mb2008-07-03.pdf. Accesat la 1 mai 2013. 
  302. ^ Netburn, Deborah (24 decembrie 2006). „Agenting for God”. Los Angeles Times. http://articles.latimes.com/2006/dec/24/magazine/tm-dorr52. Accesat la 15 august 2007. 
  303. ^ 1992 Republican National Convention, Houston”. The Heritage Foundation. 17 august 1992. Există o versiune arhivată la 11 martie 2007. http://65.126.3.86/reagan/html/reagan08_17_92.shtml. Accesat la 29 martie 2007. 
  304. ^ Reinhold, Robert (5 noiembrie 1991). „Four Presidents Join Reagan in Dedicating His Library”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1991/11/05/us/4-presidents-join-reagan-in-dedicating-his-library.html?pagewanted=all. 
  305. ^ Reagan, Ronald (29 martie 1991). „Why I'm for the Brady Bill”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1991/03/29/opinion/why-i-m-for-the-brady-bill.html. Accesat la 22 iunie 2010. 
  306. ^ Reagan (1990), p. 726
  307. ^ The Ronald Reagan Freedom Award”. Ronald Reagan Presidential Foundation. Există o versiune arhivată la 28 august 2007. http://www.reaganfoundation.org/programs/cpa/awards.asp. Accesat la 23 martie 2007. 
  308. ^ Protester at Reagan Speech Had Press Credentials”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1992/04/16/us/protester-at-reagan-speech-had-press-credentials.html. Accesat la 27 iulie 2016. 
  309. ^ Man Who Disrupted Reagan Speech Flees 4-Month Jail Term”. Los Angeles Times. http://articles.latimes.com/1993-07-16/news/mn-13621_1_las-vegas. Accesat la 28 iulie 2016. 
  310. ^ How Do You Really Protect a President?”. Los Angeles Times. http://articles.latimes.com/1992-04-19/news/vw-684_1_secret-service-protection. Accesat la 28 iulie 2016. 
  311. ^ Activist pleads guilty in Reagan attack”. Deseret News. http://www.deseretnews.com/article/254923/ACTIVIST-PLEADS-GUILTY-IN-REAGAN-ATTACK.html?pg=all. Accesat la 28 iulie 2016. 
  312. ^ a b c d Gordon, Michael R (6 noiembrie 1994). „In Poignant Public Letter, Reagan Reveals That He Has Alzheimer's”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1994/11/06/us/in-poignant-public-letter-reagan-reveals-that-he-has-alzheimer-s.html?pagewanted=all. Accesat la 30 decembrie 2007. 
  313. ^ a b c Reagan, Nancy (2002), pp. 179–180
  314. ^ The Alzheimer's Letter”. PBS. Există o versiune arhivată la 16 decembrie 2006. https://web.archive.org/web/20061216074539/http://www.pbs.org/wgbh/amex/reagan/filmmore/reference/primary/alzheimers.html. Accesat la 7 martie 2007. 
  315. ^ Altman, Lawrence K (13 noiembrie 1994). „November 6–12: Amid Rumors; Reagan Discloses His Alzheimer's”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1994/11/13/weekinreview/nov-6-12-amid-rumors-reagan-discloses-his-alzheimer-s.html. Accesat la 18 iunie 2008. 
  316. ^ President Ronald Reagan's Alzheimer's Disease”. Radio National. 7 iunie 2004. http://www.abc.net.au/radionational/programs/healthreport/president-ronald-reagans-alzheimers-disease/3419232. Accesat la 7 ianuarie 2008. 
  317. ^ Jacob Weisberg (5 ianuarie 2016). Ronald Reagan: The American Presidents Series: The 40th President, 1981–1989. Henry Holt and Company. p. 72. ISBN 978-0-8050-9728-3. https://books.google.com/books?id=S33lCQAAQBAJ&pg=PA72 
  318. ^ Jet. Johnson Publishing Company. 9 iulie 1981. p. 5. https://books.google.com/books?id=IEIDAAAAMBAJ&pg=PA5 
  319. ^ Lesley Stahl (1999). Reporting Live. Simon & Schuster. pp. 256 & 318. ISBN 0-684-82930-4 
  320. ^ a b c d e f g h i Altman, Lawrence K (5 octombrie 1997). „Reagan's Twilight – A special report; A President Fades Into a World Apart”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1997/10/05/us/reagan-s-twilight-a-special-report-a-president-fades-into-a-world-apart.html. Accesat la 18 iunie 2008. 
  321. ^ Thomas, Rhys (Writer/Producer); Baker, James (interviewee). The Presidents. [Documentary]. A&E Television. 
  322. ^ a b Altman, Lawrence K. (15 iunie 2004). „The Doctors World; A Recollection of Early Questions About Reagan's Health”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2004/06/15/health/the-doctor-s-world-a-recollection-of-early-questions-about-reagan-s-health.html?pagewanted=all. Accesat la 7 ianuarie 2008. 
  323. ^ Morris, Edmund (23 ianuarie 2011). „Edmund Morris: Reagan and Alzheimer's”. Newsweek. http://www.newsweek.com/edmund-morris-reagan-and-alzheimers-66943. Accesat la 6 martie 2016. 
  324. ^ „Traumatic brain injury and Alzheimer's disease: a review”. Progress in Brain Research. Progress in Brain Research 161: 303–316. 2007. doi:10.1016/S0079-6123(06)61021-2. ISBN 978-0-444-53017-2. PMID 17618986. 
  325. ^ „Traumatic brain injury: cause or risk of Alzheimer's disease? A review of experimental studies”. Journal of Neural Transmission 112 (11): 1547–1564. 1 noiembrie 2005. doi:10.1007/s00702-005-0326-0. PMID 15959838. 
  326. ^ Reagan Breaks Hip In Fall at His Home”. The New York Times. 13 ianuarie 2001. https://www.nytimes.com/2001/01/13/us/reagan-breaks-hip-in-fall-at-his-home.html. Accesat la 18 iunie 2008. 
  327. ^ Reagan recovering from hip surgery, wife Nancy remains at his side”. CNN. 15 ianuarie 2001. http://edition.cnn.com/2001/US/01/14/reagan.03/index.html. Accesat la 13 iunie 2008. 
  328. ^ Reagan able to sit up after hip repair”. CNN. 15 ianuarie 2001. Există o versiune arhivată la 26 februarie 2008. https://web.archive.org/web/20080226211746/http://archives.cnn.com/2001/US/01/15/reagan.01/index.html. Accesat la 18 iunie 2008. 
  329. ^ Reagan Resting Comfortably After Hip Surgery”. CNN. 13 ianuarie 2001. http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0101/13/se.01.html. Accesat la 28 decembrie 2007. 
  330. ^ Nancy Reagan Reflects on Ronald”. CNN. 4 martie 2001. http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0103/04/lklw.00.html. Accesat la 6 aprilie 2007. 
  331. ^ Gordon, Craig (9 martie 2009). „Nancy Reagan praises Obama”. Politico. http://www.politico.com/news/stories/0309/19787.html. Accesat la 27 octombrie 2011. 
  332. ^ Nancy Reagan plea on stem cells”. BBC News. 10 mai 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3700015.stm. Accesat la 6 iunie 2007. 
  333. ^ Former President Reagan Dies at 93”. Los Angeles Times. 6 iunie 2004. http://www.latimes.com/news/obituaries/la-reagan,0,2289200.story. Accesat la 9 iulie 2013. 
  334. ^ a b Von Drehle, David (6 iunie 2004). „Ronald Reagan Dies: 40th President Reshaped American Politics”. The Washington Post. https://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2004/06/06/AR2005040207455_pf.html. Accesat la 21 decembrie 2007. 
  335. ^ The White House, Office of the Press Secretary (6 iunie 2004). „Announcing the Death of Ronald Reagan”. Press release. https://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2004/06/20040606-1.html. Accesat la 23 ianuarie 2008. 
  336. ^ Ronald Reagan: Tributes”. BBC News. 6 iunie 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3780501.stm. Accesat la 23 ianuarie 2008. 
  337. ^ Leigh, Andrew (7 iunie 2004). „Saying Goodbye in Santa Monica”. National Review. Există o versiune arhivată la 30 martie 2007. https://web.archive.org/web/20070330214600/http://www.nationalreview.com/comment/leigh200406071201.asp. Accesat la 9 martie 2007. 
  338. ^ 100,000 file past Reagan's casket”. CNN. 9 iunie 2004. http://www.cnn.com/2004/ALLPOLITICS/06/08/reagan.main/index.html. Accesat la 15 august 2007. 
  339. ^ United States Capitol Police (11 iunie 2004). „Lying In State for former President Reagan”. Press release. Există o versiune arhivată la 27 septembrie 2007. https://web.archive.org/web/20070927071913/http://www.uscapitolpolice.gov/pressreleases/2004/pr_06-11-04.php. Accesat la 15 august 2007. 
  340. ^ Thatcher's eulogy can be viewed online”. Margaretthatcher.org. http://www.margaretthatcher.org/speeches/displaydocument.asp?docid=110366. Accesat la 8 martie 2010. 
  341. ^ BBC NEWS – Americas – Reagan funeral guest list”. BBC. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3795653.stm. 
  342. ^ A Nation Bids Reagan Farewell: Prayer And Recollections At National Funeral For 40th President”. Associated Press. CBS. 11 iunie 2004. http://www.cbsnews.com/stories/2004/06/05/national/main621238.shtml. Accesat la 21 decembrie 2007. 
  343. ^ Ronald Reagan Library Opening”. Plan B Productions. 4 noiembrie 1991. http://www.planbproductions.com/postnobills/reagan1.html. Accesat la 23 martie 2007. 
  344. ^ Andrew L. Johns, ed., A Companion to Ronald Reagan (Wiley-Blackwell, 2015).
  345. ^ Hayward, pp. 635–638
  346. ^ Beschloss, p. 324
  347. ^ Ronald Reagan restored faith in America. http://www.cnn.com/2011/OPINION/02/02/rollins.reagan/. Accesat la 7 octombrie 2014. 
  348. ^ Lipset, Seymour Martin; Schneider, William. „The Decline of Confidence in American Institutions”. Political Science Quarterly. http://www.planethan.com/drupal/sites/default/files/The%20Decline%20of%20Confidence%20in%20American%20Institutions%20%20By%20Lipset%20Seymour%20Martin%20and%20Schneider%20William%20Political%20Science%20Quarterly%20Fall83%20Vol%2098%20Issue%203%20p379.pdf. Accesat la 18 iulie 2016. 
  349. ^ Gilman, Larry. „Iran-Contra Affair”. Advameg. http://www.espionageinfo.com/Int-Ke/Iran-Contra-Affair.html. Accesat la 23 august 2007. 
  350. ^ Feulner, Edwin J. (9 iunie 2004). „The Legacy of Ronald Reagan”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 11 octombrie 2007. http://www.heritage.org/Press/Commentary/ed060904b.cfm. Accesat la 23 august 2007. 
  351. ^ Weisbrot, Mark (7 iunie 2004). „Ronald Reagan's Legacy”. Common Dreams News Center. http://www.commondreams.org/views04/0607-09.htm. Accesat la 23 august 2007. 
  352. ^ Kurtz, Howard (7 iunie 2004). „Reagan: The Retake”. The Washington Post. https://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A21671-2004Jun7.html. Accesat la 25 august 2005. 
  353. ^ American President”. Există o versiune arhivată la 11 octombrie 2014. http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/8. Accesat la 7 octombrie 2014. 
  354. ^ Henry, David (decembrie 2009). „Ronald Reagan and the 1980s: Perceptions, Policies, Legacies. Ed. by Cheryl Hudson and Gareth Davies. (New York: Palgrave Macmillan, 2008. xiv, 268 pp. $84.95, ISBN: 978-0-230-60302-8.)”. The Journal of American History 96 (3): 933–934. doi:10.1093/jahist/96.3.933. 
  355. ^ Heale, M.J. in Cheryl Hudson and Gareth Davies, eds. Ronald Reagan and the 1980s: Perceptions, Policies, Legacies (2008) Palgrave Macmillan ISBN: 0-230-60302-5 p. 250
  356. ^ Reagan's legacy”. U-T San Diego. 6 iunie 2004. Există o versiune arhivată la 6 decembrie 2004. https://web.archive.org/web/20041206032208/http://www.signonsandiego.com/uniontrib/20040606/news_lz1x6legacy.html. Accesat la 16 februarie 2008. 
  357. ^ D'Souza, Dinesh (6 iunie 2004). „Russian Revolution”. National Review. Există o versiune arhivată la 11 decembrie 2007. http://www.nationalreview.com/flashback/dsouza200406061619.asp. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  358. ^ a b Chapman, Roger (14 iunie 2004). „Reagan's Role in Ending the Cold War Is Being Exaggerated”. George Mason University. http://hnn.us/articles/5569.html. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  359. ^ Chang, Felix (11 februarie 2011). „Reagan Turns One Hundred: Foreign Policy Lessons”. The National Interest. http://nationalinterest.org/commentary/ronnie-turns-one-hundred-4829. Accesat la 21 decembrie 2011. 
  360. ^ Lebow, Richard Ned; Stein, Janice Gross (februarie 1994). „Reagan and the Russians”. The Atlantic 273 (2): pp. 35–37. https://www.theatlantic.com/politics/foreign/reagrus.htm. Accesat la 11 februarie 2017. 
  361. ^ a b Heintz, Jim (7 iunie 2004). „Gorbachev mourns loss of honest rival” (Reprint). Oakland Tribune. Associated Press. Există o versiune arhivată la 1 mai 2011. https://web.archive.org/web/20110501085404/http://www.highbeam.com/doc/1P2-6986165.html. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  362. ^ Kaiser, Robert G (11 iunie 2004). „Gorbachev: 'We All Lost Cold War'”. The Washington Post: p. A01. https://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A32927-2004Jun10.html. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  363. ^ Full Text: Thatcher Eulogy to Reagan”. BBC News. 11 iunie, 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3797947.stm. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  364. ^ Reagan and Thatcher; political soul mates”. MSNBC. 5 iunie 2004. http://www.msnbc.msn.com/id/5145739/. Accesat la 8 ianuarie 2008. 
  365. ^ Clayton, Ian (5 iunie 2004). „America's Movie Star President”. Canadian Broadcasting Corporation. Există o versiune arhivată la 27 decembrie 2007. https://web.archive.org/web/20071227080004/http://www.cbc.ca/news/background/reagan_ronald/. Accesat la 6 ianuarie 2008. 
  366. ^ Ronald Reagan: Tributes”. BBC News. 6 iunie 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/3780501.stm. Accesat la 10 februarie 2008. 
  367. ^ a b c Loughlin, Sean (6 iunie 2004). „Reagan cast a wide shadow in politics”. CNN. http://www.cnn.com/2004/ALLPOLITICS/06/06/legacy.politics/index.html. Accesat la 19 iunie 2008. 
  368. ^ Ronald Reagan Remains Potent Republican Icon”. Voice of America. 11 februarie 2011. http://www.voanews.com/content/ronald-reagan-remains-potent-republican-icon-115743569/174531.html. Accesat la 12 iunie 2012. 
  369. ^ Broder, John M (20 ianuarie 2008). „The Gipper Gap: In Search of Reagan”. The New York Times. https://www.nytimes.com/2008/01/20/weekinreview/20broder.html. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  370. ^ Issenberg, Sasha (8 februarie 2008). „McCain touts conservative record”. The Boston Globe. http://www.boston.com/news/nation/articles/2008/02/08/mccain_touts_conservative_record/. Accesat la 19 iunie 2008. 
  371. ^ Reagan's First Inaugural: "Government is not the solution to our problem; government is the problem."”. The Heritage Foundation. Există o versiune arhivată la 24 iunie 2013. http://www.heritage.org/initiatives/first-principles/primary-sources/reagans-first-inaugural-government-is-not-the-solution-to-our-problem-government-is-the-problem. Accesat la 15 iulie 2013. 
  372. ^ Carlos Lozada, "I just binge-read eight books by Donald Trump. Here's what I learned: From memoirs to financial advice to politics, inside the collected writings of Donald J. Trump," Washington Post 30 iulie 2015
  373. ^ Jack Godwin, Clintonomics: How Bill Clinton Reengineered the Reagan Revolution (2009)
  374. ^ Eric Foner, "Obama the Professional," The Nation 14 ianuarie 2010
  375. ^ Raasch, Chuck (10 iunie 2004). „Reagan transformed presidency into iconic place in American culture”. USA Today. https://www.usatoday.com/news/opinion/columnist/raasch/2004-06-10-raasch_x.htm. Accesat la 2 iulie 2008. 
  376. ^ Ronald Reagan”. MSN Encarta. http://encarta.msn.com/encyclopedia_761560259_2/ronald_reagan.html. Accesat la 4 martie 2008. 
  377. ^ Toward the Summit; Previous Reagan-Gorbachev Summits”. The New York Times. 28 mai 1988. https://www.nytimes.com/1988/05/29/world/toward-the-summit-previous-reagan-gorbachev-summits.html. Accesat la 8 martie 2008. 
  378. ^ 1987: Superpowers to reverse arms race”. BBC News. 8 decembrie 1987. http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/december/8/newsid_3283000/3283817.stm. Accesat la 7 februarie 2014. 
  379. ^ Woolley, John; Peters, Gerhard. „Presidential Job Approval”. The American Presidency Project. http://www.presidency.ucsb.edu/data/popularity.php?pres=40&sort=dis&direct=DESC&Submit=DISPLAY. Accesat la 25 iulie 2016. 
  380. ^ Sussman, Dalia (6 august 2001). „Improving With Age: Reagan Approval Grows Better in Retrospect”. ABC. http://abcnews.go.com/sections/politics/DailyNews/poll_reagan010806.html. Accesat la 8 aprilie 2007. 
  381. ^ How the Presidents Stack Up”. The Wall Street Journal. https://online.wsj.com/public/resources/documents/info-presapp0605-31.html?printVersion=true. Accesat la 7 septembrie 2007. 
  382. ^ Reagan Tops Presidential Poll”. CBS. 19 februarie 2001. http://www.cbsnews.com/stories/2001/02/19/politics/main273106.shtml. Accesat la 7 septembrie 2007. 
  383. ^ Presidents and History”. Polling Report. http://www.pollingreport.com/wh-hstry.htm. Accesat la 18 martie 2007. 
  384. ^ Post-War Presidents: JFK, Ike, Reagan Most Popular”. Rasmussen Reports. Există o versiune arhivată la 11 octombrie 2007. http://rasmussenreports.com/public_content/politics/post_war_presidents_jfk_ike_reagan_most_popular. Accesat la 10 noiembrie 2008. 
  385. ^ Presidential Survey”. Siena Research Institute. Există o versiune arhivată la 12 noiembrie 2007. http://lw.siena.edu/sri/results/2002/02AugPresidentsSurvey.htm. Accesat la 28 august 2007. 
  386. ^ Hines, Nico (31 octombrie 2008). „The top ten – The Times US presidential rankings”. The Times (UK). http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/us_and_americas/us_elections/article5048771.ece. Accesat la 12 ianuarie 2009. 
  387. ^ C-SPAN (16 februarie 2009). „C-SPAN Survey of Presidential Leaders”. Există o versiune arhivată la 3 mai 2011. http://legacy.c-span.org/PresidentialSurvey/presidential-leadership-survey.aspx. Accesat la 20 aprilie 2012. 
  388. ^ USPC Survey”. Americas.sas.ac.uk. Există o versiune arhivată la 30 iulie 2011. http://americas.sas.ac.uk/research/survey/index.html. Accesat la 12 august 2011. 
  389. ^ Schroeder, Patricia (6 iunie 2004). „Nothing stuck to 'Teflon President'”. USA Today. https://www.usatoday.com/news/opinion/editorials/2004-06-06-schroeder_x.htm. Accesat la 8 ianuarie 2008. 
  390. ^ 'The Great Communicator' strikes chord with public”. CNN. 2001. http://www.cnn.com/SPECIALS/2001/reagan.years/communicator/. Accesat la 8 ianuarie 2008. 
  391. ^ Reagan: The great communicator”. BBC News. 5 iunie 2004. http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/265509.stm. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  392. ^ Mourning in America: Ronald Reagan Dies at 93”. Fox News Channel. 5 iunie 2004. http://www.foxnews.com/story/0,2933,121883,00.html. Accesat la 4 decembrie 2009. 
  393. ^ The Reagan Diaries”. The High Hat. http://www.thehighhat.com/Marginalia/009/nugent_reagan.html. Accesat la 4 decembrie 2009. 
  394. ^ Sunday Culture: Charlie Wilson's War?”. theseminal. Există o versiune arhivată la 12 decembrie 2008. http://www.theseminal.com/2007/12/30/sunday-culture-charlie-wilsons-war/. Accesat la 4 decembrie 2009. 
  395. ^ Dionne, E.J. (31 octombrie 1988). „Political Memo; G.O.P. Makes Reagan Lure Of Young a Long-Term Asset”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1988/10/31/us/political-memo-gop-makes-reagan-lure-of-young-a-long-term-asset.html?pagewanted=all. Accesat la 2 iulie 2008. 
  396. ^ Affirmative Action”. U-s-history.com. http://www.u-s-history.com/pages/h1970.html. Accesat la 18 octombrie 2010. 
  397. ^ Geffen, David. „Reagan, Ronald Wilson”. Jewish Virtual Library. Există o versiune arhivată la 29 aprilie 2011. https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0017_0_16521.html. Accesat la 8 iulie 2009. 
  398. ^ Hendrix, Anastasia (6 iunie 2004). „Trouble at home for family values advocate”. San Francisco Chronicle. http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?f=/c/a/2004/06/06/MNG7771M4A1.DTL. Accesat la 4 martie 2008. 
  399. ^ Morning in America: how Ronald .... 2005. ISBN 978-0-691-09645-2. https://books.google.com/?id=oVzvhP5J5dQC. Accesat la 8 martie 2010 
  400. ^ Marinucci, Carla; Carolyn Lochhead (12 iunie 2004). „Last Goodbye: Ex-president eulogized in D.C. before final ride into California sunset; Laid to Rest: Ceremony ends weeklong outpouring of grief”. San Francisco Chronicle. http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?file=/c/a/2004/06/12/MNGOB7598N1.DTL. Accesat la 15 octombrie 2009. 
  401. ^ Ronald Reagan, Master Storyteller”. CBS. 6 iunie 2004. http://www.cbsnews.com/stories/2004/06/07/48hours/main621459.shtml. Accesat la 4 martie 2008. 
  402. ^ McCuddy, Bill (6 iunie 2004). „Remembering Reagan's Humor”. Fox News Channel. http://www.foxnews.com/story/0,2933,121908,00.html. Accesat la 2 iulie 2008. 
  403. ^ Remembering President Reagan For His Humor-A Classic Radio Gaffe”. About. http://radio.about.com/od/funradiothingstodo/a/aa060503a.htm. Accesat la 22 ianuarie 2007. 
  404. ^ Jelly Belly Fun Facts”. Jelly Belly Candy Company. https://www.jellybelly.com/fun-facts. 
  405. ^ Jelly Belly Jelly Beans and Ronald Reagan”. Ronald Reagan Presidential Library and Museum. ianuarie 2013. https://reaganlibrary.archives.gov/archives/reference/jellybellies.html. 
  406. ^ Zig Ziglar Bio”. Zig Ziglar. Există o versiune arhivată la 24 august 2011. http://www.ziglar.com/aboutus_zig_ziglar_bio.html. Accesat la 6 septembrie 2011. 
  407. ^ Association of Graduates USMA: Sylvanus Thayer Award Recipients”. Association of Graduates, West Point, New York. Există o versiune arhivată la 3 iulie 2007. http://www.aogusma.org/aog/awards/TA/awardees.htm. Accesat la 22 martie 2007. 
  408. ^ Laureates by Year – The Lincoln Academy of Illinois” (în en-US). http://thelincolnacademyofillinois.org/4632-2/#toggle-id-35. 
  409. ^ 䝪䞊䜲䝇䜹䜴䝖日本連盟 きじ章受章者” (în japoneză). http://reinanzaka-sc.o.oo7.jp/kiroku/documents/20140523-3-kiji-list.pdf. Accesat la 12 februarie 2017. 
  410. ^ Order of the Bath”. The Official website of the British Monarchy. Există o versiune arhivată la 26 aprilie 2007. http://www.royal.gov.uk/output/Page4883.asp. Accesat la 22 martie 2007. 
  411. ^ Weisman, Steven R (24 octombrie 1989). „Reagan Given Top Award by Japanese”. The New York Times. https://www.nytimes.com/1989/10/24/world/reagan-given-top-award-by-japanese.html. Accesat la 21 martie 2008. 
  412. ^ Remarks on presenting the Presidential Medal of Freedom to President Ronald Reagan-President George Bush-Transcript”. The White House: Weekly Compilation of Presidential Documents. 18 ianuarie 1993. http://www.presidency.ucsb.edu/ws/?pid=20451. Accesat la 29 iunie 2015. 
  413. ^ Julio E. Bonfante”. LeBonfante International Investors Group. Există o versiune arhivată la 30 ianuarie 2008. http://www.lebonfante.com/principals1.html. Accesat la 26 ianuarie 2008. 
  414. ^ Ronald Reagan Building and International Trade Center”. U.S. General Services Administration. http://www.itcdc.com. Accesat la 22 martie 2007. 
  415. ^ USS Ronald Reagan Commemorates Former President's 90th Birthday”. CNN. 12 iulie 2003. http://transcripts.cnn.com/TRANSCRIPTS/0103/04/sm.06.html. Accesat la 25 ianuarie 2008. 
  416. ^ Naval Heritage Award Recipients”. United States Navy Memorial. http://www.navymemorial.org/lone-sailor-award-recipients. Accesat la 25 octombrie 2015. 
  417. ^ Public Law 107-137” (PDF). United States Government Printing Office. 6 februarie 2002. http://frwebgate.access.gpo.gov/cgi-bin/getdoc.cgi?dbname=107_cong_public_laws&docid=f:publ137.107.pdf. Accesat la 31 decembrie, 2007. 
  418. ^ Congressional Gold Medal Recipients 1776 to present”. Office of the Clerk, US House of Representatives. http://clerk.house.gov/art_history/house_history/goldMedal.html. Accesat la 22 martie 2007. 
  419. ^ Postmaster General, Nancy Reagan unveil Ronald Reagan stamp image, stamp available next year”. USPS. 9 noiembrie 2004. http://www.prnewswire.com/news-releases/postmaster-general-nancy-reagan-unveil-ronald-reagan-stamp-image-stamp-available-next-year-75312827.html. Accesat la 13 mai 2007. 
  420. ^ Top 25: Fascinating People”. CNN. 19 iunie 2005. http://www.cnn.com/2005/US/05/02/cnn25.top.fascinating/index.html. Accesat la 19 iunie 2005. 
  421. ^ Time 100: The Most Important People of the Century”. Time. 2003. http://www.time.com/time/time100/index_2000_time100.html. Accesat la 7 martie 2007. 
  422. ^ Greatest American”. Discovery Channel. Există o versiune arhivată la 12 martie 2007. http://dsc.discovery.com/convergence/greatestamerican/greatestamerican.html. Accesat la 21 martie 2007. 
  423. ^ Geiger, Kimberly (1 august 2006). „California: State to establish a Hall of Fame; Disney, Reagan and Alice Walker among 1st inductees”. San Francisco Chronicle. http://www.sfgate.com/cgi-bin/article.cgi?f=/c/a/2006/08/01/BAGFLK8OKG1.DTL. Accesat la 21 martie 2008. 
  424. ^ Governor Davis Proclaims February 6, 2002 "Ronald Reagan Day" in California”. Office of the Governor, State of California. 5 februarie 2002. http://governor.ca.gov/state/govsite/gov_htmldisplay.jsp?BV_SessionID=@@@@0603947949.1234151628@@@@&BV_EngineID=ccccadegfmdjifmcfngcfkmdffidfnf.0&sCatTitle=Previous+Administration%2fProclamation&sFilePath=/govsite/proclamation/20020206_proc_ronaldreaganday.html&sTitle=Ronald+Reagan+Day+&iOID=29384. [nefuncțională]
  425. ^ Governor Schwarzenegger Signs Legislation Honoring President Ronald Reagan”. Office of Governor Arnold Schwarzenegger. 19 iulie 2010. http://www.digitalnewsreport.com/2010/07/20-governor-schwarzenegger-signs-legislation-honoring-president-ronald-reagan/5103. 
  426. ^ President Kaczyński Presents Order of the White Eagle to Late President Ronald Reagan”. United States Department of State. 18 iulie 2007. Există o versiune arhivată la 5 martie 2009. http://poland.usembassy.gov/events_2007/president-kaczynski-presents-order-of-the-white-eagle-to-late-president-ronald-reagan--18-july-2007.html. Accesat la 10 februarie 2008. 
  427. ^ Bernstein, Carl (24 februarie 1992). „The Holy Alliance”. Time. http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,974931,00.html?iid=chix-sphere. Accesat la 18 august 2007. 
  428. ^ Reagan statue unveiled in Capitol Rotunda”. Associated Press. MSNBC. 3 iunie 2009. http://www.msnbc.msn.com/id/31087271/. Accesat la 8 februarie 2011. 
  429. ^ Obama creates Reagan centennial commission”. Associated Press. MSNBC. 2 iunie, 2009. http://www.msnbc.msn.com/id/31070972/ns/politics-white_house/. Accesat la 8 februarie 2011. 
  430. ^ Ronald Reagan statue unveiled at US Embassy in London”. BBC News. 4 iulie 2011. http://www.bbc.co.uk/news/uk-14009137. Accesat la 12 august 2011. 

Surse[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Surse principale[modificare | modificare sursă]

  • Reagan, Nancy (2002). I Love You, Ronnie: The Letters of Ronald Reagan to Nancy Reagan. New York: Random House. ISBN 0-375-76051-2 
  • Reagan, Ronald (2003). Reagan: A Life in Letters. New York: Simon & Schuster. ISBN 0-7432-1967-8 
  • Reagan, Ronald (2003). An American Life. New York: Free Press, A Division of Simon & Schuster. ISBN 0-7434-0025-9 

Istoriografie[modificare | modificare sursă]

  • Johns, Andrew L., ed. A Companion to Ronald Reagan (Wiley-Blackwell, 2015). xiv, 682 pp.; topical essays by scholars emphasizing historiography; contents free at many libraries

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Ronald Reagan.

Articole biografice