Cisiordania

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
'Harta Cisiordaniei'

Cisiordania (arabă:الضفة الغربية, aḍ-Ḍiffä l-Ġarbīyä; ebraică: הגדה המערבית, HaGadah HaMa'aravit, "malul de vest"; engleză: West Bank) este un teritoriu aflat pe malul drept al râului Iordan. Pe majoritatea acestui teritoriu își exercită autoritatea de facto guvernul laic al Autorității Naționale Palestiniene (Regiunea Autonomă Palestiniană), o entitate prestatală arabă sunnită semiindependentă și separată teritorial și politic de guvernul Hamas din Fâșia Gaza. O parte din teritoriul Cisiordaniei cuprinde enclave cu așezări sau colonii agricole și urbane israeliene. În ultimii ani se duc, cu tărăgănare, tratative israelo-palestiniene pentru reglementări teritoriale și definitivarea situației politico-administrative.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Teritoriul Iordaniei, sărac în resurse, dar bogat în istorie, este menționat pentru prima oară în jurul anului 2000 î.Hr. când semiții amoriți s-au stabilit pe malul estic al râului Iordan, în timp ce canaaniții s-au așezat pe malul vestic al Iordanului. Printre invadatorii și coloniștii care au trecut prin Iordania se numără, în ordine cronologică, anatolienii, egiptenii, israeliții, asirienii, babilonienii, perșii, grecii, romanii, arabii musulmani, cruciații creștini, otomanii și britanicii.

În timpul Primului război mondial, pentru a submina dominanța otomană din Orientul Apropiat și a prelua sub dominație britanică teritoriile extirpate din trupul omului bolnav (sintagmă care caracteriza Imperiul Otoman în descompunere), Regatul Unit a sprijinit declanșarea revoltelor arabe din anii 1916-1918.

Harta statului evreu (conturul roşu), conform Acordului Feisal-Weizmann (1919) și prezentată la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Linia neagră cuprinde granițele actuale ale Israelului, inclusiv Autoritatea Națională Palestiniană[1]

Începutul conflictului arabo-israelian[modificare | modificare sursă]

Interesele coloniale britanice[modificare | modificare sursă]

Documentele acordului secret Sykes–Picot, care venea să reglementeze dezideratele colonialiste franceze și britanice în Orientul Mijlociu creau și un stat beduin arab, Emiratul Hașemit al Transiordaniei la est de râul Iordan (în așa-numita Transiordania), tot teritoriul (subpopulat) dintre Iordan și Marea Mediterană urmând să devină - conform promisiunilor prim-ministrului britanic, lordului Balfour - „un cămin național evreiesc în Palestina”, prin Declarația Balfour (1917), remenționate în documentele Conferinței de la San Remo (1920) care au dus la obținerea de câtre Marea Britanie a mandatului conferit de Liga Națiunilor (1922), pe baza obligațiilor britanice de a crea (în engleză ): "a national home for the Jewish people" în Palestina.

Hotărârea evreilor de a-și crea un stat independent și fără tutelă britanică, incoruptibilitatea personalităților cheie din conducerea sionistă și a „ișuvului” (evreii din Palestina), și mai ales însemnătatea politică, strategică, comercială și economică (tot mai mare după descoperirea zăcămintelor de petrol) din spațiul arab și musulman, i-au făcut pe britanici să mizeze pe cartea arabă, considerată și mai ușor de controlat. Guvernul britanic s-a dezis lesne de promisiunile de ordin tactic, pe altarul strategiei colonialiste britanice, revenind la vechea sa metodă, dezbină-i ca să-i poți domina (în latină divide et impera, inițiînd și sprijinind grupări insurecționiste arabe cu scopul de a îndrepta tendințele de emancipare națională arabe contra mișcării sioniste și de a-i elimina pe evreii din Palestina (vezi masacrele antievreiești din Jaffa, Hebron, etc.). În anii '20 ai secolului trecut, din inspirația și cu sprijinul britanic, prin amplificarea și canalizarea ideologiei panarabiste și a unor tensiuni etnice preexistente s-a declanșat Conflictul arabo-israelian. Crearea unui „cămin național evreiesc în Palestina" devenea „o opțiune de luat în considerație”, dar nu mai constituia misiunea centrală a mandatului britanic.[2].

Războiul arabo-israelian din 1948[modificare | modificare sursă]

După ce Regatul Unit a fost nevoit, în 1947, să retrocedeze mandatul asupra Palestinei Organizației Națiunilor Unite, ca urmare a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de a împărți Palestina între evrei și arabi, rezoluție respinsă de statele arabe, „Legiunea Arabă” a fost una dintre cele 6 armate arabe care au invadat Statul Israel nou-format.

În timpul celui de-al II-lea război mondial, Regatul Unit a organizat, instruit și înarmat armata transiordaniană. Sub comanda generalului John Bagot Glubb (Glubb Pașa) și a altor 47 de ofițeri britanici, Legiunea Arabă iordaniană a devenit cea mai performantă, mai bine antrenată și mai utilată forță armată din zonă.

Conform planurilor regelui Abdullah I, ea a primit ordinul să ocupe - pentru alipirea de Iordania - toată zona de vest a Iordanului (Cisiordania) și Ierusalimul, cu locurile sfinte. Legiunea Arabă s-a angajat în lupte în mai 1948 și a fost singura, dintre toate armatele arabe invadatoare, care a izbutit să-și execute sarcinile în marea lor majoritate.[3][4][5][6]

Parlamentul transiordanian l-a proclamat pe Abdullah I al Iordaniei din dinastia beduină hașemită ca primul rege al Regatului Transiordania. Abdullah I și-a încheiat cariera în 1951, fiind împușcat de un arab palestinian pe când ieșea de la rugăciune, în fața Moscheei Al-Aqsa din Ierusalim.

Acordul de armistițiu arabo-israelian din 1949 a menționat afilierea Cisiordaniei, cucerită de transiordanieni și redenumită „Malul de Vest” (al Iordanului, în engleză West Bank) Iordaniei, care se unificase politic și geografic cu populația palestiniană din zonă prin „Acordul de la Ierihon” (sau, „A II-a Conferință Arabo-Palestiniană”) din 1 decembrie 1948, și care l-a proclamat pe Abdulah I-ul al Iordaniei Rege al Palestinei[7][8].

Guvernul Transiordanian a ratificat această unificare cu palestinienii la 7 decembrie 1948, iar la 13 decembrie Parlamentul transiordanian a votat pentru transformarea «Transiordaniei» în «Regatul Hașemit al Iordaniei», iar regele Abdullah a devenit „Rege al Iordaniei”. Unificarea a fost definitivată de Adunarea Națională Iordaniană formată din 20 de reprezentanți ai malului de Est al Iordanului și 20 de reprezentanți (palestineni) ai malului de Vest, la 24 aprilie 1950. Actul de unificare conținea și o clauză protectivă care venea să asigure drepturile arabe asupra întregului teritoriu arab (adică, clauza includea și teritoriul Israelului).[9][10]. Numai Regatul Unit a recunoscut oficial această unire. Pakistanul a susținut adesea că a recunoscut și el această unire, deși faptele dovedesc contrariul[11] Mai multe state, inclusiv SUA (cu excepția Ierusalimului), au menținut consulate atașate Iordaniei în Ierusalimul de Est, fapt care poate fi considerat ca un fel de recunoaștere de facto[12][13] Această stare de ambiguitate a fost contracarată de susținerea în bloc și garantată a statelor arabe[14][15].

Războiul de Șase Zile[modificare | modificare sursă]

Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian. Henry Laurens nu este de acord cu teoriile culpabilității unilaterale ale părților beligerante, ci este de părere că războiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice și strategice ale ambelor părți.[16][17][18]. .

Geografie[modificare | modificare sursă]

Cisiordania, cu o suprafață de 6.644 km2, a aparținut între anii 1948-1967 statului Iordania și a fost ocupată de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din iunie 1967.[19]

Problema apei[modificare | modificare sursă]

Râul Iordan, fotografie NASA

Fostul secretar general al ONU, Boutros Ghali proorocea în anii '90 că viitorul mare război în Orientul Mijlociu se va declanșa pe motive de lipsă de apă și nu politice. Pentru populațiile din zonă apa are o importanță strategică egală, sau chiar superioară pământului[20]. Principalele surse de apă potabilă (cu concentrații reduse de sare) din teritoriul dintre Iordan și Marea Mediterană sunt Lacul Tiberiada (Lacul Kineret, Marea Galileei) și acviferul (apa freatică) de la baza lanțului muntos care străbate Cisiordania. Pentru a îngenunchia Israelul prin uscare, Siria a construit baraje care urmau să devieze izvoarele Iordanului, care alimentează cu apă Marea Galileei, principalul rezervor de apă al Israelului (de unde Israelul livrează importante cantități de apă atât Iordaniei, cât și Autonomiei Palestiniene). Israelul a considerat construirea acestor baraje ca o provocare la război (în latină : casus beli) și le-a distrus prin bombardare.

Problema distribuției apei a devenit unul dintre subiectele principale ale războiului rece dintre Autonomia Palestiniană și Israel: Un raport al Amnesty International reclama faptul că 80 la sută din apa freatică din Cisiordania ocupată este folosită de Israel pentru necesitățile sale. Între 180.000 și 200.000 de palestinieni din localitățile rurale nu au acces la apă curentă, în timp ce 450.000 de coloniști evrei folosesc mai multă apă decât cele 2,3 milioane de palestinieni din Cisiordania la un loc.[21].

Shaddad Attili, șeful biroului palestinian de aprovizionare cu apă susține că ocupația israeliană contracarează eforturile palestiniene de acumulare de apă (în engleză : "the Israeli occupation he is utterly disempowered to do anything about the chronic shortage of water... I am the minister for "virtual" water"). Uri Shani, directorul oficiului israelian de aprovizionare cu apă susține că problema este mult mai fundamentală: deși, după cinci ani de secetă (nivelul Lacului Kineret a scăzut cu peste 5 metri și se află la limita unei catastrofe ecologice sub pericolul imanent al salinzăzii ireversibile a apei), iar populația regiunii a crescut în ultimul secol la peste 20 de milioane de oameni („Toată această populație folosește, consumă și bea apă”) Israelul a crescut sbstanțial cantitatea de apă livrată Autonomiei Palestiniene, față de cantitatea la care s-a obligat în „Tratativele de la Oslo”[22].

Zidul de securitate[modificare | modificare sursă]

Traseul zidului de securitate

Ca o reacție de apărare, în urma valului de atentate teroriste palestiniene pe teritoriul Israelului, numit „Intifada a II-a”, care s-a exprimat prin atacuri sinucigașe asupra unor autobuze publice, cafenele, etc., soldate cu zeci de morți și sute de răniți, și pentru blocarea accesului liber al bandelor de jefuitori palestinieni (se jefuiau recolte, sute de stupi de albine, tractoare și alt utilaj agricol și 20% anual din totalitatea vehiculelor israeliene, de la motociclete la camioane de mare tonaj, în valoare de sute de milioane de dolari), pe 30 august 2003, Israelul a început construirea unui „zid de securitate” de-a lungul Cisiordaniei. Zidul, al cărui prim tronson are 140 km, a fost primit cu proteste de conducerea „Autonomiei Palestiniene”, care l-a considerat ca o încercare israeliană de definitivare a viitoarelor granițe, cu includerea Ierusalimul de est și a enclavelor locuite de evrei și declarat de propaganda palestiniană drept „zidul apartheidului” și „o modalitate de a li se mai lua o parte din teritoriu”. Zidul este prevăzut cu sisteme de alarmă electrică și piste speciale de patrulare. Curtea Internațională de Justiție de la Haga a declarat zidul ilegal, în iulie 2004, dar Israelul a ignorat decizia acesteia.[23]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ fr Chronique du XXe siècle, p.787
  2. ^ en Cleveland, William L. 2004: A History of the Modern Middle East, Oxford: Westview Press
  3. ^ en Pollack, Kenneth Michael: Arabs at War: Military Effectiveness, 1948-1991
  4. ^ en Karsh, Efraim: The Arab-Israeli Conflict. The Palestine War 1948, p. 27, Osprey Publishing, 2002. ISBN 1-84176-372-1
  5. ^ en Ma'an Abu Nawar,Ma'an: The Jordanian-Israeli war, 1948-1951: a history of the Hashemite Kingdom of Jordan, p.393
  6. ^ fr Morris, Benny: Victimes : histoire revisitée du conflit arabo-sioniste, 2003, pp.241, 247-255.
  7. ^ en Jericho Declaration, în prima pagină din Palestine Post, 14 decembrie 1948, http://jpress.tau.ac.il/Default/Scripting/ArticleWin.asp?From=Archive&Source=Page&Skin=TAUEn&BaseHref=PLS/1948/12/14&PageLabelPrint=1&EntityId=Ar00106&ViewMode=HTML
  8. ^ en Camera Comunelor engleză British House of Commons: Iordania și Israel - Decizie Guvernamentală (Jordan and Israel - Government Decision), 474:1137-41, HC Deb, 27 aprilie 1950 http://hansard.millbanksystems.com/commons/1950/apr/27/jordan-and-israel-government-decision
  9. ^ en Shehadeh, Raja: From Occupation to Interim Accords, Kluwer Law International, pp. 77-78, 1997
  10. ^ en Whiteman, Marjorie M.: Digest of International Law, vol. 2, US State Department, Washington, DC, U.S. Gov. Printing Office, pp. 1163-68, 1963
  11. ^ en S. R. Silverburg, SR: Pakistan and the West Bank: A research note, Middle Eastern Studies, 19:2, pp.261-263, 1983.
  12. ^ en Kuttner, Thomas S: Israel and the West Bank - Israel Yearbook on Human Rights 1977, Vol. 7, edited by Yoram Dinstein, Kluwer Law International, 1989, ISBN 0-7923-0357-1, [1]
  13. ^ en Weiler, Joseph: Israel and the creation of a Palestinian state: a European perspective, Croom Helm, Ltd., p. 48, 1985, ISBN 0-7099-3605-2, [2]
  14. ^ en Massad,IP: Colonial Effects: The Making of National Identity in Jordan, New York: Columbia University Press, p. 229, 2001,ISBN 0-231-12323-X,
  15. ^ The policy of the U.S. Department, was stated in a paper on the subject prepared for the Foreign Ministers meetings in London in May was in favor of the incorporation of Central Palestine into Jordan, but desired that it be done gradually and not by sudden proclamation. Once the annexation took place, the Department approved of the action "in the sense that it represents a logical development of the situation which took place as a result of a free expression of the will of the people.... The United States continued to wish to avoid a public expression of approval of the union." See Foreign relations of the United States, 1950. The Near East, South Asia, and Africa, Vol. V (1950), p. 1096, http://digicoll.library.wisc.edu/cgi-bin/FRUS/FRUS-idx?type=goto&id=FRUS.FRUS1950v05&isize=M&submit=Go+to+page&page=1096
  16. ^ fr Laurens, Henry, 2007, http://www.monde-diplomatique.fr/2007/06/LAURENS/14799 . Vezi acolo și critica teoriilor care fac responsabil pentru război fie numai Egiptul, care, supraestimându-și potențialul militar, aspira la distrugerea definitivă a Israelul, fie numai Israelul, care ar fi profitat de circumstanțe pentru a justifica diplomatic cea de-a doua fază a expansiunii sioniste.
  17. ^ en Feith, Douglas J., O'Brien, William V., Rostow, Eugene V., Riebenfeld, Paul S., Halberstam, Malvina & Hornblass, Jerome: Israel's Legitimacy in Law and History, Proceedings of the Conference on International Law and the Arab-Israeli Conflict, ed. Edward M. Siegel, Esq. & Olga Barrekette, Center for Near East Policy Research, New York, 1993, ISBN 0-9640145-0-5
  18. ^ en Rosenne, M.: Legal Interpretations of UNSC242, în UN Security Council Resolution 242: The Building Block of Peacemaking, p. 5, Washington Institute for Middle East Policy, 1993.
  19. ^ Informații utile Iordania
  20. ^ en Davies, Wyre: West Bank struggles for water, http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/7571779.stm
  21. ^ Beduinii din Cisiordania și șicanele coloniștilor evrei
  22. ^ en Davies, Wyre: op. cit.
  23. ^ Zidurile pacificatoare, o formă de protecție economică și socială

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Khalidi, Walid: Toward Peace in the Holy Land, Foreign Affairs, 1988.
  • en Gordon, Neve (2008).Israel's Occupation. University of California Press, Berkeley CA, ISBN 0-520-25531-3
  • en Albin, Cecilia (2001). Justice and Fairness in International Negotiation. Cambridge University Press. ISBN 0-521-79725-X
  • en Bamberger, David (1985, 1994). A Young Person's History of Israel. Behrman House. ISBN 0-87441-393-1
  • en Dowty, Alan (2001). The Jewish State: A Century Later. University of California Press. ISBN 0-520-22911-8
  • en Oren, Michael (2002). Six Days of War, Oxford University Press. ISBN 0-19-515174-7
  • en Gibney, Mark and Frankowski, Stanislaw (1999). Judicial Protection of Human Rights. Praeger/Greenwood. ISBN 0-275-96011-0
  • en Playfair, Emma (Ed.) (1992). International Law and the Administration of Occupied Territories. Oxford University Press. ISBN 0-19-825297-8
  • en Shlaim, Avi (2000). The Iron Wall: Israel and the Arab World, W. W. Norton & Company. ISBN 0-393-04816-0
  • en Howell, Mark (2007). What Did We Do to Deserve This? Palestinian Life under Occupation in the West Bank, Garnet Publishing. ISBN 1-85964-195-4
  • en Gorenberg, Gershom. "The Accidental Empire". Times Books, Henry Holt and Company. ISBN 0-8050-8241-7. 2006

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Puteți găsi mai multe informații despre Cisiordania prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:

Wiktionary-logo.svg Definiții din Wikționar
Wikibooks-logo.svg Manuale de la Wikimanuale
Wikiquote-logo.svg Citate de la Wikicitat
Wikisource-logo.svg Texte sursă de la Wikisursă
Commons-logo.svg Imagini și media de la Commons
Wikinews-logo.png Știri de la Wikiștiri
Wikivoyage-Logo-v3-icon.svg Ghiduri turistice de la Wikivoyage

Coordonate: 32°00′N 35°23′E / 32.000°N 35.383°E / 32.000; 35.383