Estonia

Format:Cutie țări Estonia (în estonă Eesti), oficial Republica Estonia (în estonă Eesti Vabariik), este un stat din regiunea Baltică din Europa de Nord. La nord are ieșire către Golful Finlandei, la vest către Marea Baltică, la sud se învecinează cu Letonia (343 km), și la est cu Lacul Peipus și cu Rusia (338.6 km). Dincolo de Marea Baltică se află Suedia către vest și Finlanda către nord. Teritoriul Estoniei acoperă 45.227 km², și este influențat de o climă temperată. Estonii sunt un popor finic, iar limba oficială, estona, este o limbă fino-ugrică înrudită îndeaproape cu finlandeza și mai de departe cu maghiara.

Estonia este o republică parlamentară împărțită în 15 subdiviziuni, denumite individual maakond. Capitala și cel mai mare oraș este Tallinn. Cu o populație de 1,29 milioane de locuitori, este una dintre cele mai puțin populate state membre ale Uniunii Europene, ale Zonei Euro și ale NATO. Estonia are cel mai mare produs intern brut pe cap de locuitor dintre toate fostele republici ale URSS. Este listată ca fiind o „economie cu venit mare” de către Banca Mondială, ca „economie avansată” de către Fondul Monetar Internațional, și este membră a OECD. Națiunile Unite clasifică Estonia drept „țară dezvoltată” cu un Indice al Dezvoltării Umane „foarte ridicat”, iar țara se află pe primele locuri în termeni de libertate a presei (locul 3 în lume în 2012), libertate economică, libertate politică și educație.

Etimologie

O ipoteză a originii numelui de Estonia provine de la poporul Aesti descris de istoricul roman Tacitus în lucrarea sa Germania (ca. 98 AD).

Saga antică scandinavă face referire la o țară denumită Eistland, nume păstrat pentru Estonia și astăzi în limba islandeză, și apropiat de cel folosit în alte limbi germanice: daneza, germana, neerlandeza, suedeza și norvegiana, care o denumesc Estland. Alte denumiri arhaice sunt și Estia sau Hestia.

Istorie

Articol principal: Istoria Estoniei.

Preistorie

Viața umană în Estonia a apărut acum circa 11.000–13.000 de ani, când s-a topit gheața din ultima eră glaciară. Cea mai veche așezare cunoscută în Estonia este așezara de la Pulli, aflată pe malurile râului Pärnu, lângă orașul actual Sindi, în sud-vestul țării. Datarea cu carbon radioactiv a stabilit data așezării în jur de acum 11.000 de ani, la începutul mileniului al IX-lea î.e.n.

Unelte ale culturii Kunda, Muzeul de Istorie al Estoniei

Artifacte din Epoca Fierului aparținând unei hoarde din Kumna.

S-au găsit urme ale unor comunități ce se ocupau cu vânătoarea și pescuitul pe la 6500 î.e.n. lângă orașul Kunda din nordul Estoniei. Artefacte din os și piatră similare celor de la Kunda s-au mai descoperit și în alte părți ale țării, precum și în Letonia, nordul Lituaniei și sudul Finlandei. Cultura Kunda aparține mesoliticului (epoca mijlocie a pietrei).

Sfârșitul Epocii Bronzului și începutul Epocii Fierului au fost marcate de mari modificări culturale. Cea mai importantă din ele a fost revoluția agricolă, adică trecerea de la vânat/pescuit/cules la practicarea agriculturii, care a rămas miezul vieții economice și culturale. Între primul și al V-lea secol al erei noastre, au apărut ferme stabile, populația a crescut și așezările umane s-au extins. Influența culturală a Imperiului Roman a ajuns până în Estonia.

Prima mențiune a poporului care locuiește Estonia actuală provine de la istoricul roman Tacitus care, în cartea sa Germania (ca. 98 e.n.) descrie tribul Aesti. Tacitus amintește denumirea practică de ei pentru chihlimbar într-o formă aparent latinizată, glesum (cf. letonul glisas). Acesta este unicul cuvând din limba aestilor cunoscut din antichitate. În ciuda acestui fapt, Aestii sunt considerați în general a fi strămoșii popoarelor baltice.

A urmat o Epocă a Fierului mai agitată și mai plină de războaie urmată de pericole externe venite atât din partea triburilor baltice, care atacau dinspre sud, dar și de peste mări. Câteva sögur scandinave fac referire la campanii de pedepsire împotriva Estoniei. Pirații estoni efectuau raiduri similare împotriva vikingilor. „Năvălitorii păgâni” care au devastat orașul suedez Sigtuna în Evul Mediu Timpuriu, în 1187, erau estoni.

În primele secole din era noastră, au început să apară subdiviziuni politice și administrative în Estonia. Au apărut astfel două unități majore: provincia (în estonă: kihelkond) și țara (în estonă: maakond). Provincia era formată din mai multe sate cu sfaturi ale bătrânilor. Aproape toate provinciile aveau cel puțin o cetate. Apărarea zonelor locale era condusă de cel mai înalt oficial, regele sau un „bătrân”. Până în secolul al XIII-lea, în Estonia au apărut următoarele țări: Revala, Harjumaa, Saaremaa, Hiiumaa, Läänemaa, Alempois, Sakala, Ugandi, Jogentagana, Soopoolitse, Vaiga, Mõhu, Nurmekund, Järvamaa și Virumaa.

Estonia și-a păstrat religia păgână, centrată în jurul unei zeități denumite Tharapita. Cronica lui Henric din Livonia menționează pe Tharapita ca zeu suprem al oeselienilor (locuitori ai insulei Saaremaa), și ca fiind cunoscut și triburilor vironiene din nordul Estoniei.

Epoca vikingă

Fișier:Estonia 1kr a.jpg

Corabie vikingă stilizată pe moneda estonă de o coroană din 1934.

Oeselienii (în estonă saarlased, singular: saarlane) erau un subgrup etnic al estonilor, ce locuiau pe insula Saaremaa (în daneză Øsel; în germană Ösel; în suedeză Ösel), o insulă aparținând astăzi Estoniei, în Marea Baltică. Prima lor atestare este considerată a fi din secoluil al II-lea î.e.n., de către Ptolemeu, în Geografia III. Oeselienii erau denumiți în sögur islandeze în nordica veche și în Heimskringla Víkingr frá Esthland (vikingi din Estonia). Corăbiile lor erau denumite „vase de pirați” de către Henric din Livonia în cronicile sale în latină de la începutul secolului al XIII-lea.

Poate cel mai cunoscut raid al piraților oeselieni a avut loc în 1187, cu atacul orașului suedez Sigtuna de către năvălitori finici din Couronia și Oesel. Printre victimele acestui raid s-a numărat arhiepiscopul suedez Johannes. Orașul a rămas ocupat o vreme, ceea ce a contribuit la declinul său ca centru comercial în secolul al XIII-lea, în favoarea altor orașe ca Uppsala, Visby, Kalmar și Stockholm.

Cronica Livoniană descrie vasele folosite de oeselieni ca fiind de două feluri: piratica și liburna. Primul era un vas de război, al doilea era în principal un vas comercial. O piratica putea transporta circa 30 de oameni și avea o provă înaltă în formă de balaur sau cap de șarpe, precum și o pânză dreptunghiulară.

Tezaurul eston din epoca vikingilor cuprinde în principal lingouri și monede de argint. Prin comparație cu vecinii săi, Saaremaa deține cele mai bogate descoperiri arheologice de tezaure vikinge după regiunea Gotland din Suedia. Aceasta sugerează că Estonia constituia o țară importantă de tranzit în epoca vikingilor.

Zeul suprem al oeselienilor, după cum a fost descris de Henric din Livonia, se numea Tharapita. Conform legendei din cronică, Tharapita s-ar fi născut pe un munte împădurit din Virumaa (în latină Vironia), pe Estonia continentală, de unde a zburat pe Oesel (Saaremaa). Numele de Taarapita a fost interpretat ca „Taara, ajutor!”/„Thor, ajutor!” (în estonă, Taara a(v)ita) sau „Taara păzitorul”/„Thor păzitorul” (Taara pidaja) Taara este asociat cu zeul scandinav Thor. Povestea zborului lui Tharapita sau al lui Taara din Vironia în Saaremaa a fost asociat cu impactul unui meteorit, estimat a fi avut loc în 660 ± 85 î.e.n., impact soldat cu formarea craterului Kaali de pe Saaremaa.

Evul Mediu

Livonia medievală

Castelul de la Kuressaare de pe Saaremaa

La începutul secolului al XIII-lea, Lembitu din Lehola, o căpetenie din Sakala a încercat să-i unifice pe estoni și să îndepărteze pericolul cuceririi daneze și germanice în timpul Cruciadei Livoniene. El a reușit sa adune o armată de 6000 de estoni din diferite regiuni, dar a fost ucis în bătălia de Sf. Matei în septembrie 1217.

Din 1228, în urma Cruciadei Livoniene, și până în anii 1560, Estonia a fost inclusă în Terra Mariana, teritoriu înființat la 2 februarie 1207 ca principat component al Sfântului Imperiu Roman și a proclamat de papa Inocențiu al III-lea în 1215 ca principat supus Sfântului Scaun. Sudul țării a fost cucerit de Frații Livonieni ai Sabiei, ordin militar monastic care a aderat la Ordinul Teutonic în 1237 și a devenit principala sa ramură, denumită Ordinul Livonian. Ducatul Estoniei s-a înființat în partea de nord a țării ca dominion direct al regelui Danemarcei între 1219 și 1346, când a fost vândut teutonilor și a devenit parte din Ordenstaat. În 1343, poporul din nordul Estoniei și din Saaremaa s-a răzvrătit împotriva dominației germanice în Răscoala din Noaptea de Sf. Gheorghe, înăbușită în 1345. Eșecul răscoalei a dus la consolidarea puterii clasei minoritare dominante a germanilor baltici. De-a lungul secolelor ce au urmat, germanii baltici au rămas elita dominantă atât în orașe cât și în zona rurală.

Orașul Reval (denumit Tallinn după 1918) a primit drepturi Lübeck în 1248 și a aderat la alianța de bresle și comerț denumită Liga Hanseatică la sfârșitul secolului al XIII-lea.

După căderea în declin a Ordinului Teutonic în urma înfrângerii din bătălia de la Grunwald din 1410, și mai ales după înfrângerea Ordinului Livonian în bătălia de la Swienta la 1 septembrie 1435, s-a semnat acordul de formare a Confederației Livoniene la 4 decembrie 1435. Marele Ducat al Moscovei și apoi Țaratul Rusiei au încercat fără succes să invadeze țara în 1481 și 1558.

Confederația Livoniană a rezistat până la Războiul Livonian (1558–1582). Războaiele au redus populația estonă de la circa 250–300.000 de oameni înainte de Războiul Livonian până la 120–140.000 în anii 1620.

Reforma și Estonia suedeză

Capitala estonă Tallinn (pe atunci, Reval) în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Se remarcă zidul cu multiple turnuri, turla bisericii Sf. Olaf (cea mai înaltă clădire în lume la momentul construcției sale), precum și cetatea de pe colina Toompea, care au rezistat până în ziua de astăzi

Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658. Porțiunea cu verde închis arată Suedia propriu-zisă reprezentată în Riksdagul Stărilor, în vreme ce celelalte tente de verde reprezintă diferite dominioane și posesiuni suedeze.

Reforma în Europa a început oficial în 1517 când Martin Luther și-a publicat cele 95 de teze. Reforma s-a soldat cu mari schimbări în regiunea Baltică. Ideile Reformei au pătruns în Confederația Livoniană foarte rapid și până în anii 1520, erau bine cunoscute. Limba, educația, religia, și politica au suferit mari transformări. Slujbele bisericești se țineau acum în dialectul local, în locul latinei, ca până atunci. În Războiul Livonian din 1561, nordul Estoniei a intrat sub dominație suedeză. Estonia de Sud a format în anii 1560 Ducatul autonom al Livoniei intrat în componența Uniunii Polono-Lituaniene, fiind sub control comun al Coroanei Polone și al Marelui Ducat al Lituaniei, în cadrul căruia teritoriul actual al Estoniei forma două voievodate: voievodatul Dorpat (zona Tartu) și voievodatul Parnawa (zona Pärnu). În 1629, Estonia continentală a intrat în întregime sub controlul Suediei. Estonia a fost împărțită administrativ în priovinciile Estonia (în nord) și Livonia, ultima cuprinzând sudul Estoniei și nordul Letoniei de astăzi. Această împărțire a persistat până la începutul secolului al XX-lea.

În 1631, regele suedez Gustaf al II-lea Adolf a obligat nobilimea să acorde țărănimii drepturi mai multe, deși nu a desființat iobăgia. Regele Carol al XI-lea a confiscat unele mari moșii nobiliare, făcându-le domenii ale Coroanei și transformând efectiv iobagii de pe acele moșii în țărani liberi, plătitori de impozite. În 1632, s-au înființat o tiparniță și o universitate în orașul Dorpat (astăzi, după 1918, Tartu). Această perioadă este denumită în istoriografia naționalistă estonă „Bunele Vremuri Suedeze”.

Creșterea demografică constantă a continuat până la epidemia de ciumă din 1657. Marea Foamete din 1695-97 a ucis circa 70.000 de oameni — aproape 20% din populație.

Renașterea națională și dominația rusească

După capitularea Estoniei și Livoniei în Marele Război al Nordului (1700-1721), Imperiul Suedez a pierdut Estonia în fața Rusiei prin tratatul de la Nystad. Clasele sociale dominante, ca și mare parte din clasa de mijloc, au rămas însă formate tot din germani baltici. Războiul a devastat populația Estoniei, dar ea și-a revenit repede. Deși drepturile țăranilor au fost slăbite prin cucerirea rusească, în 1816 s-a abolit iobăgia în provincia Estonia, și în 1819 și în Livonia.

Ca urmare a abolirii iobăgiei și a disponibilității educației pentru populația băștinașă vorbitoare de estonă, în secolul al XIX-lea s-a dezvoltat o mișcare naționalistă estonă. Ea a început la nivel cultural, având ca rezultat apariția literaturii estone, a teatrului în limba estonă și a muzicii culte, și a dus la formarea unei identități naționale estone și a unei perioade de redeșteptare națională. Printre liderii acestei mișcări s-au numărat Johann Voldemar Jannsen, Jakob Hurt și Carl Robert Jakobson.

Între principalele realizări s-au numerat publicarea poemului epic național, Kalevipoeg, în 1862, și organizarea primului festival național muzical în 1869. Ca răspuns la o perioadă de rusificare în Rusia țaristă din anii 1890, naționalismul eston a luat o dimensiune politică, intelectualii cerând la început o autonomie lărgită și apoi independență totală față de Imperiul Rus.

Declarația de indepenedență

Declarația de independență

Posibilă sursă de inspirație pentru drapelul eston - peisaj de iarnă în Estonia

Declararea independenței Estoniei la Pärnu în 23 februarie 1918. Una dintre primele imagini din republica indepenedentă.

După lovitura de stat bolșevică din Rusia, la Revoluția din Octombrie 1917 și după victoriile germane împotriva armatei ruse, între retragerea Armatei Roșii și înaintarea trupelor germane, Comitetul Bătrânilor din Maapäev a adoptat declarația de independență a Estoniei la Pärnu la 23 februarie și la Tallinn la 24 februarie 1918.

După victoria în Războiul de Independență a Estoniei, dus atât împotriva Rusiei sovietice cât și împotriva germanilor din Freikorps și voluntarilor din Baltische Landeswehr, la 2 februarie 1920 s-a semnat tratatul de pace de la Tartu. Republica Estonia a fost recunoscută (de jure) de Finlanda la 7 iulie 1920, de Polonia la 31 decembrie 1920, de Argentina la 12 ianuarie 1921 și de celelalte țări ale Antantei la 26 ianuarie 1921.

Estonia și-a păstrat independența timp de 22 de ani. La început democrație parlamentară, parlamentul (Riigikogu) a fost desființat în 1934, după frământările politice produse de Marea Criză Economică. Ulterior, țara a fost condusă prin decrete de Konstantin Päts, devenit în 1938 președinte, odată cu reluarea alegerilor legislative.

Al Doilea Război Mondial

Soarta Estoniei în al Doilea Război Mondial a fost hotărâtă de Pactul Ribbentrop-Molotov și protocolul său adițional secret din august 1939. Victimele războiului, estimate la circa 25% din populația totală a Estoniei, au fost printre cele mai mari din Europa. Războiul și ocupația au condis la moartea a circa 90.000 de persoane. Aici sunt incluse victimele deportărilor sovietice din 1941, ale deportărilor germane din timpul ocupației și cele ale Holocaustului. Al Doilea Război Mondial a început cu invadarea și dezmembrarea unui important aliat regional al Estoniei — Polonia, printr-o operațiune comună a Germaniei Naziste și a Uniunii Sovietice.

Ocupația sovietică

Articol principal: Ocuparea statelor baltice.

Fișier:Estonian SSR 1940.jpg

Hartă sovietică din 1940 a RSS Estone

Soarta Estoniei înainte de al Doilea Război Mondial a fost hotărâtă de Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939, prin care Iosif Stalin a primit acordul lui Adolf Hitler pentru împărțirea Europei de Est în „sfere de interes special”, conform protocolul adițional secret al pactului.

La 24 septembrie 1939, vasele de război ale Marinei Roșii au apărut în largul porturilor estone, iar bombardierele sovietice au început să patruleze deasupra Tallinnului și zonei înconjurătoare. Guvernul eston a fost obligat să accepte un acord prin care URSS primea permisiunea de a înființa baze militare și de a staționa 25.000 de soldați pe pământ eston în scop de „apărare reciprocă”. La 12 iunie 1940, Flota Baltică a marinei sovietice a primit ordinul de a efectua o blocadă militară totală asupra Estoniei.

La 14 iunie 1940, în timp ce atenția lumii era concentrată pe căderea Parisului în mâinile Germaniei Naziste cu o zi în urmă, blocada militară sovietică împotriva Estoniei a intrat went into effect, two Soviet bombers downed the Finnish passenger airplane "Kaleva" flying from Tallinn to Helsinki carrying three diplomatic pouches from the U.S. legations in Tallinn, Riga and Helsinki. La 16 iunie 1940, Uniunea Sovietică a invadat Estonia. Armata Roșie a ieșit din bazele sale militare din Estonia în ziua de 17 iunie. A doua zi, în țară au mai pătruns circa 90.000 de militari. În fața forței sovietice copleșitoare, guvernul eston a capitulat la 17 iunie 1940 pentru a evita vărsarea de sânge.

Ocupația miltară a Estoniei a fost complet instaurată la 21 iunie 1940.

Mare parte din Forța de Apărare a Estoniei a capitulat conform ordinelor guvernului eston, considerând că rezistența este inutilă și au fost dezarmate de Armata Roșie. Doar Batalionul Independent de Semnalizare staționat în Tallinn pe strada Raua a opus rezistență Armatei Roșii și milițiilor comuniste intitulate „Autoapărarea Poporului” la 21 iunie 1940. În timp ce Armata Roșie a adus întăriri suplimentare, formate din șase blindate, bătălia a durat mai multe ore, până la apusul Soarelui. În cele din urmă, rezistența armată a încetat după negocieri și Batalionul Independent s-a predat și a fost dezarmat. 2 militari estoni au murit, Aleksei Männikus și Johannes Mandre, și mai mulți au fost răniți, în timp ce sovieticii au pierdut 10 morți și mai mulți răniți. Milițiile sovietice care au participat la luptă au fost conduse de Nikolai Stepulov.

La 6 august 1940, Estonia a fost anexată ilegal de Uniunea Sovietică sub numele de RSS Estonă. Proviziunile constituției estone ce impuneau un referendum popular pentru a hotărî aderarea la un organism supranațional au fost ignorate. În schimb, votul pentru intrarea în URSS a fost decis de parlamentarii aleși în scrutinul falsificat cu o lună în urmă, sub ocupație sovietică. Cei care nu și-au făcut „datoria politică” de a vota pentru intrarea Estoniei în URSS, adică cei care nu au avut pașapoartele ștampilate la vot, au fost condamnați la moarte de tribunalele sovietice. Represiunile ce au urmat au constat în deportările sovietice începute la 14 iunie 1941. Mulți dintre liderii politici și intelectuali ai țării au fost uciși sau deportați în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice de către autoritățile bolșevice în anii 1940–1941. Acțiunilor de represiune le-au căzut victime mii de persoane.

Când Germania Nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice, circa 34.000 de tineri estoni au fost încorporați cu forța în Armata Roșie. Mai puțin de 30% dintre ei au supraviețuit războiului. Deținuții politici care nu au putut fi evacuați au fost executați de către NKVD.

Multe țări, între care SUA și Regatul Unit, nu au recunoscut de jure anexarea Estoniei de URSS. Aceste țări au recunoscut diplomații și consulii estoni care încă mai funcționau în numele guvernului lor. Asemenea diplomați au existat în această situație anormală până la restaurarea independenței Țărilor Baltice.

Politicienii ruși contemporani neagă că anexarea Republicii Estonia la Uniunea Sovietică în 1940 a fost ilegală. Ei afirmă că trupele sovietice au pătruns în Estonia în 1940 în urma acordurilor și cu consimțământul guvernului eston, indiferent de cum se interpretează astăzi acea acțiune. Ei susțin că URSS nu era în stare de război și nu desfășura acțiuni de luptă pe teritoriul Estoniei, și deci nu este vorba de nicio ocupație. Varianta oficială sovietică, menținută și astăzi de către Rusia, susține că Estonia a renunțat voluntar la independență. Luptătorii pentru independență din 1944–1976 au fost etichetat drept „bandiți” sau „naziști”. Poziția Rusiei nu este recunoscută internațional.

Ocupația germană

Estonia este celebră pentru numeroasele conace în care trăia elita germană baltică.

Jüri Uluots

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941, Wehrmachtul a reușit să pătrundă în Estonia în decurs de câteva zile. Armata germană a trecut frontiera sudică a Estoniei la 7 iulie. Armata Roșie s-a retras dincolo de linia râul Pärnu – Emajõgi la 12 iulie. La sfârșitul lui iulie, germanii au reluat înaintarea în Estonia în tandem cu Frații Pădurii, rezistența antibolșevică estonă. Atât trupele germane cât și partizanii estoni au cucerit Narva la 17 August și capitala estonă Tallinn la 28 august. După ce sovieticii au fost îndepărtați din Estonia, trupele germane au dezarmat toate grupările de partizani.

Deși la început germanii au fost percepuți de estoni ca eliberatori față de URSS și față de represiunile sovietice, și au reapărut speranțe pentru restaurarea independenței țării, în curând ei au realizat că germanii nu erau decât o altă putere ocupantă. Germanii au folosit resursele Estoniei în efortul lor de război; pe durata ocupației, Estonia a fost incorporată în provincia nazistă Ostland.

Aceasta i-a făcut pe mulți estoni, care nu doreau să ia partea naziștilor, să se înroleze în Armata Finlandeză în lupta sa împotriva Uniunii Sovietice. Regimentul 200 Infanterie al armatei finlandeze a fost format din voluntari estoni refugiați în Finlanda. Deși numeroși estoni au fost recrutați forțat în armata germană (inclusiv în Divizia 20 Grenadieri Waffen (1 Estonă a SS), majoritatea au intrat în luptă abia în 1944, când devenise iminentă o nouă invazie a Estoniei de către Armata Roșie și era clar că Germania Nazistă nu mai avea cum să câștige războiul.

Până în ianuarie 1944, frontul a fost împins înapoi de Armata Sovietică până la fost frontieră a Estoniei. Narva a fost evacuată. Jüri Uluots, ultimul prim ministru legitim al Republicii Estonia (conform Constituției Republicii Estonia) înainte de căderea ei în mâinile sovieticilor în 1940, a ținut un discurs la radio prin care a făcut apel tuturor bărbaților capabili și născuți între 1904 și 1923 să se prezinte pentru serviciul militar (anterior, Jüri Uluots se opusese mobilizării armatei estone.) Apelul a primit susținere din partea estonilor din toată țara: 38.000 de voluntari au umplut centrele de recrutare.

Mai multe mii de estoni care luptaseră ca voluntari în armata finlandeză s-au întors peste Golful Finlandei și s-au alăturat noii Forțe de Apărare Teritorială, cu scopul de a apăra Estonia împotriva înaintării sovietice. Existau speranțe că, angajându-se într-un astfel de război, Estonia va atrage suportul puterilor occidentale pentru cauza independenței Estoniei față de URSS și astfel va reuși să își conserve independența.

Estonia sovietică

Articole principale: RSS Estonă și Ocuparea statelor baltice.

Forțele sovietice au recucerit Estonia în toamna lui 1944, după lupte grele în nord-estul țării pe râul Narva, pe Linia Tannenberg (Sinimäed), în sud-estul Estoniei, pe râul Emajõgi, și în Arhipelagul Eston.

În fața reocupării țării de către Armata Roșie, zeci de mii de estoni (inclusiv o majoritate a intelectualilor, circa 80.000 de persoane în total) au ales fie să se retragă cu germanii, fie să fugă în Finlanda sau Suedia. La 12 ianuarie 1949, Consiliul de Miniștri al URSS a emis un decret „de expulzare și deportare” din Țările baltice a „[tuturor] culacilor cu familiile lor, familiilor bandiților și naționaliștilor”, și a altor „dușmani ai poporului”.

Peste 200.000 de oameni au fost deportați din regiunea baltică în anii 1940–1953. În plus, cel puțin 75.000 au fost trimiși în Gulag. Peste 10% din întreaga populație adultă a regiunii baltice a fost deportată sau trimisă în lagărele sovietice de muncă forțată. Ca răspuns la continuarea insurgenței antisovietice, peste 20.000 de estoni au fost deportați cu forța fie în lagărele de muncă, fie în Siberia (vezi Gulag). În cele câteva săptămâni ce au urmat, aproape toate gospodăriile rurale au fost colectivizate.

După al Doilea Război Mondial, cu scopul de a integra complet Țările Baltice în Uniunea Sovietică, s-au efectuat deportări masive și s-a încurajat imigrația în zonă a unor cetățeni din alte părți ale URSS. Pe lângă pierderile umane și materiale suferite din cauza războiului, mii de civili au fost uciși și zeci de mii de oameni au fost deportați din Estonia de către autoritățile sovietice până la moartea lui Iosif Stalin în 1953.

Jumătate din cei deportați au murit, iar celalaltă jumătate nu a primit permisiunea de a se întoarce decât la începutul anilor 1960 (mai mulți ani după moartea lui Stalin). Diversele activități represive ale forțelor sovietice din anii 1940–1941 și de după reocupare au declanșat un război de gherilă împotriva autorităților sovietice de către „Frați Pădurii” (în estonă metsavennad), grupare formată în principal din veterani de război estoni care luptaseră în armatele finlandeză și germană, precum și din unii civili. Acest conflict a continuat până la începutul anilor 1950. Pagubele materiale produse de războiul mondial și de perioada sovietică ce a urmat au încetinit semnificativ creșterea economică a Estoniei, ceea ce a avut ca rezultat o diferență crescândă între calitatea vieții în Estonia și cea din statele învecinate Finlanda și Suedia.

Militarizarea a fost un alt aspect al regimului sovietic. Părți mari din țară, mai ales zonele de coastă, au fost închise pentru toată lumea, cu excepția armatei sovietice. Majoritatea țărmului Mării Baltice și toate insulele (inclusiv Saaremaa și Hiiumaa) au fost declarate „zone de frontieră”. Cei care nu locuiau în acele zone nu aveau voie să pătrundă acolo fără permisiune specială. O importantă instalație militară închisă a fost orașul Paldiski, care era în întregime închis publicului. Orașul avea o bază de suport pentru submarinele din Flota sovietică a Mării Baltice și mai multe baze militare, inclusiv un centru de antrenament pe submarine nucleare, dotat cu un model în mărime naturală al unui submarin nuclear cu reactoare nucleare funcționale. Clădirea reactoarelor de la Paldiski a trecut sub control eston în 1994 după ce ultimele trupe rusești au părăsit țara. Un alt efect al ocupației sovietice a fost imigrația. Sute de mii de imigranți au fost aduși în Estonia din alte părți ale Uniunii Sovietice pentru a susține industrializarea și militarizarea, contribuind la o creștere demografică de circa jumătate de milion de oameni în 45 de ani.

Independența

Articol principal: Revoluția Cântată.

Estonia a aderat la Uniunea Europeană în 2004 și a semnat Tratatul de la Lisabona în 2007.

SUA, Regatul Unit, Franța, Italia și majoritatea democrațiilor occidentale au considerat mereu ca fiind ilegală anexarea Estoniei de către URSS. Ele au menținut relațiile diplomatice cu reprezentanții Republicii Estonia independente, nerecunoscând niciodată de jure existența RSS Estone, și nici că Estonia ar fi legal parte constituentă a Uniunii Sovietice. Restaurarea independenței Estoniei a devenit posibilă atunci când Uniunea Sovietică s-a confruntat cu probleme ale regimului intern, slăbindu-și autoritatea asupra teritoriilor ocupate de la marginea imperiului. De-a lungul anilor 1980, mișcarea pentru lărgirea autonomiei Estoniei a început. În perioada inițială, 1987–1989, ea a fost în parte pentru independență economică, dar pe măsură ce Uniunea Sovietică a slăbit și a devenit din ce în ce mai evident că numai independența va fi satisfăcătoare, țara s-a înscris pe drumul totalei autodeterminări.

În 1989, în timpul „Revoluției Cântate”, într-o cunoscută demonstrație pentru independență, denumită Lanțul Baltic, s-a format un lanț uman de peste două milioane de persoane, prin Lituania, Letonia și Estonia. Toate cele trei țări au avut experiențe similare ale ocupației sovietice și aspirații similare pentru redobândirea independenței. Declarația Suveranității Estoniei a fost emisă la 16 noiembrie 1988 iar independența a fost declarată oficial la 20 august 1991, reconstituind statul dinainte de 1940, în contextul tentativei de locitură de stat militară de la Moscova. Uniunea Sovietică a recunoscut independența Estoniei la 6 septembrie 1991. Prima țară care a recunoscut diplomatic independența Estoniei a fost Islanda. Ultimele trupe rusești de ocupație au părăsit țara la 31 august 1994.

Estonia a aderat la Uniunea Europeană în cadrul lărgirii de la 1 mai 2004 a Uniunii, cea mai mare lărgire a UE, atât ca populație, cât și ca teritoriu (deși nu și în termeni de PIB), prin aderarea a zece țări. Tratatul de Aderare fusese semnat la 16 aprilie 2003.

Geografie

Articol principal: Geografia Estoniei.

Imagine din satelit a Estoniei

Coasta nordică a Estoniei este formată în principal dintr-un litoral stâncos din calcar.

Osmussaar (în suedeză Odensholm) este una din multiplele insule din apele teritoriale ale Estoniei.

Sunt circa 7.000 de mlaștini în Estonia, și ele acoperă până la 22,3% din teritoriul țării.

Frontiera terestră a Estoniei cu Letonia se întinde pe 267 kilometri; frontiera cu Rusia are 290 kilometri. Între 1920 și 1945, granițele Estoniei cu Rusia, stabilite prin Tratatul de Pace de la Tartu din 1920, se întindeau și la nord-est de râul Narva, cuprinzând orașul Peciorî (Petseri) din sud-est. Acest teritoriu, de circa 2.300 km², a fost înglobat de Stalin Rusiei la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Din acest motiv, frontiera între Estonia și Rusia nu este definită nici astăzi.

Estonia se află pe malul estic al Mării Baltice, la sud de Golful Finlandei, în partea de nord-vest a platformei Est-Europene între 57,3° și 59,5° latitudine nordică și 21,5° și 28,1° longitudine estică. Altitudinea medie este de doar 50 m și cel mai înalt punct al țării este dealul Suur Munamägi din sud-estul țării, cu o altitudine de 318 m. Țara deține 3.794 km de coastă, marcată cu numeroase golfuri, strâmtori și peninsule. Numărul insulelor și insulițelor este estimat a se ridica la circa 1.500. Două dintre ele sunt suficient de mari pentru a constitui regiuni administrative: Saaremaa și Hiiumaa. Pe insula Saaremaa se găsește un cluster recent de cratere de meteoriți, dintre care cel mai mare este craterul Kaali.

Estonia se află în nordul zonei de climă temperată și în zona de tranziție între clima maritimă și cea continentală. Estonia are patru anotimpuri de lungimi aproape egale. Temperatura medie se înscrie între 16,3 °C pe insulele din Marea Baltică și 18,1 °C pe continent în iulie, cea mai caldă lună, și între -3,5 °C în insule până la -7,6 °C pe continent în februarie, cea mai rece lună. Temperatura medie anuală în Estonia este de 5,2 °C. Precipitațiile medii anuale în perioada 1961–1990 s-au înscris în intervalul 535–727 mm.

Zăpada, al cărui strat este de regulă mai mare în sud-estul țării, durează de la jumătatea lui decembrie până la sfârșitul lui martie. Estonia are peste 1.400 de lacuri. Majoritatea sunt foarte mici, cel mai mare, lacul Peipsi, având o suprafață de 3.555 km². Cele mai mare râuri ale țării sunt Võhandu (162 km), Pärnu (144 km) și Põltsamaa (135 km). Estonia are numeroase zone mlăștinoase.

Din punct de vedere fitogeografic, Estonia este împărțită între provinciile Central-Europeană și Est-Europeană ale Regiunii Circumboreale din Regatul Boreal. Conform WWF, teritoriul Estoniei aparține ecoregiunii pădurilor de amestec sarmatice.

Împărțirea administrativă

Articol principal: Subdiviziunile Estoniei.

Regiunile Estoniei

Centrul istoric din Haapsalu

Primăria orașului Tartu

Republica Estonia este împărțită în regiuni (Maakonnad), subdiviziuni administrative ale țării. Prima atestare documentară a subdiviziunilor politice și administrative ale Estoniei provine din Cronica lui Henric din Livonia, scrisă în secolul al XIII-lea în timpul cruciadelor Nordului.

Maakond-ul (regiune) este cea mai mare diviziune administrativă. Guvernul regional (Maavalitsus) al fiecărei regiuni este condus de un guvernator regional (Maavanem), care reprezintă guvernul național la nivel de regiune. Guvernatorii sunt numiți de guvernul central și au mandate de cinci ani. S-au efectuat mai multe schimbări asupra limitelor regiunilor după independența Estoniei, în special înființarea regiunii Valga (din părți ale regiunilor Võru, Tartu și Viljandi).

În timpul ocupației sovietice, fosta regiune Petseri (obținută de Estonia prin tratatul de la Tartu din 1920) a fost anexată și cedată RSFS Ruse în 1945, ea devenind unul din raioanele regiunii Pskov. Regiunile au fost reînființate la 1 ianuarie 1990 în granițele raioanelor sovietice. Din cauza numeroaselor diferențe între împărțirile administrative (dinainte de 1940 și chiar dinainte de 1918), vechile regiuni încă mai constituie regiuni istorice și etnografice, cu specific cultural și etnolingvistic.

Estonia este împărțită în 15 regiuni (maakond). Fiecare regiune este împărțită mai departe în comune (omavalitsus), care sunt cele mai mici unități administrative ale Estoniei. Există două tipuri de comune: comune urbane — linn (oraș), și comunele rurale — vald (parohie). Nu există însă altă distincție de statut între ele. Toate comunele sunt unități autoguvernate cu organisme reprezentative și executive proprii. Comunele din Estonia acoperă întreg teritoriul țării.

O comună poate conține una sau mai multe așezări. Orașul Tallinn este împărțit și el în opt districte (linnaosa) cu un nivel limitat de autoguvernare (Haabersti, Kesklinn (centru), Kristiine, Lasnamäe, Mustamäe, Nõmme, Pirita și Põhja-Tallinn).

Dimensiunea comunelor variază de la cea a Tallinnului, care are 400.000 de locuitori, la comune foarte mici, cum ar fi Ruhnu cu doar 60. Cum peste două treimi din comune au populația mai mică de 3.000 de locuitori, multe dintre ele consideră că este mai avantajos să colaboreze pentru furnizarea de servicii și pentru îndeplinirea funcțiunilor administrative. S-a cerut o reformă administrativă, prin care comunele mai mici să fie unite pentru a forma unități administrative funcționale, mai mari.

În august 2012, Estonia avea în total 226 de comune, dintre care 33 urbane și 193 rurale.

Politica

Viața politică estonă se desfășoară în contextul unei republici parlamentare, cu democrație reprezentativă, în care primul ministru este șeful guvernului. Cultura politică este un afoarte stabilă, puterea fiind deținută de-a lungul timpului de două sau trei partide, care funcționează de multă vreme. Situația este similară celorlalte țări europene nordice. Actualul prim ministru al Estoniei, Andrus Ansip, este al doilea prim-ministru din Europa ca lungime a mandatului.

Parlamentul

Articol principal: Riigikogu.

Sediul Parlamentului Estoniei din cetatea Toompea.

Parlamentul Estoniei (în estonă Riigikogu) este ales de cetățeni prin vot direct, proporțional, pe liste, pentru mandate de patru ani. Estonia este o democrație reprezentativă organizată ca republică parlamentară. Sistemul politic eston funcționează în contextul descris de constituția din 1992. Parlamentul eston are 101 membri și influențează guvernarea statului în principal prin adoptarea bugetului. În acelați timp, parlamentul are dreptul de a prezenta declarații și apeluri adresate cetățenilor Estoniei, de a ratifica și denunța tratate internaționale și de a decide asupra angajării de credite de către guvern.

Riigikogu numește mai mulți oficiali ai statului, inclusiv președintele. Riigikogu numește și, la propunerea președintelui, pe președintele Curții Naționale, pe președintele Comisiei Băncii Estoniei, pe Auditorul General și pe comandantul suprem al Forțelor de Apărare. Membrii Riigikogu-ului au dreptul de a cere explicații de la guvern și de la miniștri. Membrii parlamentului pot astfel să supervizeze activitatea executivului.

Guvernul

Casa Stenbock, sediul guvernului eston din cetatea Toompea, Tallinn.

Guvernul Estoniei (în estonă Vabariigi Valitsus), ramura executivă, este formată din primul ministru al Estoniei, nominalizat de președinte și aprobat de parlament. Guvernul exercită puterea în conformitate cu Constituția Estoniei și cu legile țării, și este format din 12 miniștri, inclusiv primul ministru. Primul ministru are dreptul de a numi miniștri suplimentari, fără portofoliu, și de a le da subiecte de lucru. Primul ministru poate numi cel mult 3 astfel de miniștri, întrucât limita maximă numărului de membri ai guvernului este de 15. Cabinetul administrează politica internă și externă a țării, formată de parlament prin legile adoptate; conduce și coordonează activitatea instituțiilor guvernamentale și este răspunzător pentru orice se întâmplă în cadrul autorității puerii executive. Guvernul, condus de primul ministru, reprezintă astfel conducerea politică a țării și ia hotărâri în numele întregului executiv.

Estonia și-a modernizat masiv procesul de guvernare, minimizând birocrația, pe principiul e-guvernare. La alegerile din Estonia se folosește votul prin Internet. Primul scrutin la care s-a votat prin Internet a avut loc în 2005 la alegerile locale și prima utilizare a votului electronic la alegeri legislative a avut loc în 2007, atunci 30.275 de persoane votând prin Internet. Alegătorii pot invalida votul electronic participând la votul simplu dacă doresc. În 2009, Reporteri Fără Frontiere a clasat Estonia pe locul 6 din 175 de țări după Indicele Libertății Presei. În primul raport al Indicelui Libertății Statelor Lumii, Estonia s-a clasat pe primul loc din 159 de țări.

Legea

Conform Constituției (în estonă Pohiseadus), puterea supremă în stat este în mâinile poporului eston. Acesta își exercită puterea supremă prin alegerile legislative, la care participă cetățenii cu drept de vot. Instanța judecătorească supremă este Curtea Supremă a Estoniei, „Riigikohus”, cu 19 judecători. Președintele Curții Supreme este numit de parlament pe un mandat de nouă ani la propunerea președintelui țării. Oficial, șeful de stat este președintele Estoniei, care promulgă legile adoptate de Riigikogu, având astfel dreptul de a le trimite înapoi în Parlament și de a propune noi legi.

Președintele nu își exercită foarte des aceste prerogative, având în principal un rol ceremonial. Este numit de Riigikogu, cu două treimi din voturi. Dacă niciun candidat nu obține două treimi din voturi, atunci se organizează o adunare electorală formată din 101 de parlamentari și reprezentanți ai consiliilor locale. Ca și celelalte sfere, procesul legislativ eston a fost informatizat.

Relațiile externe

Președintele Toomas Hendrik Ilves, și soția sa, prima doamnă Evelin Ilves la New York City, împreună cu Barack Obama și prima doamnă a SUA, Michelle Obama, în 2009.

Estonia a fost membră a Ligii Națiunilor începând cu 22 septembrie 1921, și apoi a ONU de la 17 septembrie 1991. A aderat la NATO la 29 martie 2004, și la Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Estonia este membră a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD), a Consiliului Statelor de la Marea Baltică (CBSS) și a Băncii Nordice de Investiții (NIB). Ca stat participant la OSCE, angajamentele internaționale ale Estoniei sunt supuse monitorizării sub mandatul Comisiei Helsinki. Estonia a semnat și protocolul de la Kyoto.

Fișier:Institutions europeennes IMG 4300.jpg

Estonia este membră a UE, cu reprezentanți în Parlamentul European, din 2004.

După redobândirea independenței, Estonia a urmat o politică externă de strânsă cooperare cu partenerii din Europa Occidentală. Cele mai importante două obiective în acest aspect au fost aderarea la NATO și la Uniunea Europeană, realizate în martie și, respectiv, mai 2004. Realinierea internațională a Estoniei către Occident a fost însoțită de o deteriorare generală a relațiilor cu Rusia, ilustrate cel mai bine de scandalul mutării monumentului de bronz în memoria luptătorilor din al Doilea Război Mondial din Tallinn.

Miniștrii de externe ai țărilor nordice și baltice la Helsinki, 2011

De la începutul anilor 1990, Estonia se implică în cooperarea activă trilaterară a țărilor baltice împreună cu Letonia și Lituania, și în cadrul cooperării nordic-baltice împreună cu țările nordice. Consiliul Baltic este un forum comun al Adunării Baltice interparliamentare și al Consiliului Baltic de Miniștri. Nordic-Baltic Eight (NB-8) este un organism de cooperare a guvernelor Danemarcei, Estoniei, Finlandei, Islandei, Letoniei, Lituaniei, Norvegiei și Suediei. Nordic-Baltic Six (NB-6), un grup format din statele nordic-baltice membre ale UE, este un cadru de întâlniri pe probleme legate de Uniunea Europeană. Cooperarea parlamentară între Adunarea Baltică și Consiliul Nordic a început în 1989. Au loc summituri anuale, și se organizează și întâlniri la multiple niveluri: membri, comisii, prezidii, președinția legislativelor. Consiliul Nordic de Miniștri are un birou la Tallinn cu o filială la Tartu și cu puncte de informare la Narva, Valga și Pärnu. Între proiectele comune nordic-baltice se numără proiectul educațional Nordplus și programele de mobilitate pentru afaceri, industrie și administrație publică.

Un element important din reorientarea Estoniei de după redobândirea independenței a fost apropierea de țările nordice, în special de Finlanda și Suedia. Estonii se consideră mai degrabă popor nordic decât baltic, pe baza legăturilor istorice cu Suedia, Danemarca și în special cu Finlanda. În decembrie 1999, ministrul de externe eston (devenit din 2006, președinte) Toomas Hendrik Ilves a ținut un discurs intitulat „Estonia ca țără nordică” la Institutul Suedez pentru Afaceri Internaționale. În 2003, Ministerul de Externe a găzduit o expoziție intitulată „Estonia: Nordic with a Twist”.

În 2005, Estonia a aderat la Grupul de Luptă Nordic al Uniunii Europene și de atunci a manifestat în continuare interesul de a adera la Consiliul Nordic. În 1992, comerțul cu Rusia reprezenta 92% din comerțul internațional al Estoniei, dar astăzi există o interdependență economică extinsă între Estonia și vecinii săi nordici: trei sferturi din investițiile străine din Estonia provin din țările nordice (în principal din Finlanda și Suedia), țări în care Estonia trimite 42% din exporturi (față de 6,5% către Rusia, 8,8% către Letonia, și 4,7% către Lituania). Pe de altă parte, sistemul politic eston, cota unică de impozitare a venitului, și modelul său de stat nesocialist o disting clar de țările nordice și de modelul nordic și de multe alte țări europene.

Agenția Uniunii Europene pentru sisteme IT pe scară largă își are sediul la Tallinn, și funcționează de la sfârșitul anului 2012. Estonia va deține președinția Consiliului Uniunii Europene în prima jumătate a anului 2018.

Armata

Estonia face parte din Grupul de Luptă Nordic.

Patria Pasi XA-180 eston în Afganistan.

Soldat eston la Baghdad, Irak.

Armata Estoniei se numește Forțele de Apărare Estone (în estonă Kaitsevägi), și este formată din Maavägi (Forțele Terestre), Merevägi (Marina), Õhuvägi (Forțele Aeriene) și o gardă națională paramilitară Kaitseliit (Liga Apărării). Țelul Politicii de Apărare Națională a Estoniei este cel de a garanta conservarea independenței și suveranității statului, integritatea sa teritorială, apele teritoriale, spațiul aerian și ordinea constituțională. Obiectivele strategice actuale sunt apărarea intereselor țării, dezvoltarea forțelor armate în vederea interoperabilității cu alte armate ale statelor membre NATO și UE, și participarea la misiuni comune NATO.

Serviciul militar (în estonă ajateenistus) este obligatoriu pentru bărbații cu vârste între 18 și 28 de ani, și durează între opt și unsprezece luni, în funcție de ramura militară în care se desfășoară. Estonia a păstrat serviciul militar obligatoriu, spre deosebire de Letonia și Lituania și nu intenționează să treacă la o armată profesionistă. În 2008, cheltuielile militare anuale au atins 1,85% din PIB, sau 5 miliarde de coroane estone, urmând să continue să crească până în 2010, când se anticipa un nivel de 2,0%.

Estonia cooperează cu Letonia și Lituania în mai multe inițiative de cooperare baltică la nivelul forțelor armate, între acestea numărându-se Batalionul Baltic (BALTBAT), Escadrila Navală Baltică (BALTRON), Rețeaua Baltică de Supraveghere a Spațiului Aerian (BALTNET) și instituții comune de învățământ militar, cum ar fi Colegiul Baltic de Apărare de la Tartu. Între proiectele viitoare de cooperare se numără partajarea infrastructurilor naționale pentru pregătire militară și specializarea bazelor de pregătire (BALTTRAIN), precum și formarea colectivă de contingente de dimensiunea unui batalion pentru utilizarea în cadrul forței de răspuns rapid a NATO. În ianuarie 2011, țările baltice au fost invitate să adere la NORDEFCO, cadrul de apărare al țărilor nordice.

În ianuarie 2008, armata estonă avea aproape 300 de militari desfășurați în țări străine ca parte a diferitelor forțe internaționale de menținere a păcii, între care 35 jandarmi din Liga Apărării desfășurați în Kosovo; 120 de militari ai forțelor terestre în cadrul ISAF din Afganistan; 80 de soldați în Irak, în cadrul MNF; precum și 2 ofițeri estoni în Bosnia și Herțegovina și 2 agenți militari estoni în înălțimile Golan aflate sub ocupație Israeliană.

Forțele de Apărare Estone au desfășurat în trecut misiuni militare în Croația, în perioada martie–octombrie 1995, în Liban între decembrie 1996 și iunie 1997 și în Macedonia între mai și decembrie 2003. Estonia participă și la Grupul de Luptă Nordic și a anunțat că este pregătită să participe la operatiuni în Darfur (Sudan), ceea ce ar fi fost prima misiune de menținere a păcii pe continentul african cu participare estonă.

Ministerul Apărării și Forțele de Apărare colaborează la proiecte de apărare în domeniul războiului cibernetic. În 2007, doctrina militară a războiului electronic a fost introdusă oficial în contextul unor atacuri masive de acest gen. Obiectivul este asigurarea infrastructurii vitale de transfer de date în Estonia. Principala instituție în acest domeniu este Echipa de Răspuns Informatic de Urgență a Estoniei (CERT), înființată în 2006. Organizația funcționează pe probleme de securitate în rețelele din țară.

La 25 iunie 2007, președintele Toomas Hendrik Ilves s-a întâlnit cu președintele american George W. Bush. Printre subiectele discutate s-au numărat și atacurile împotriva infrastructurii de date estone. Atacurile au declanșat reconsiderarea de către mai multe organizații din lume a importanței securității rețelelor de date în contextul doctrinelor militare. La 14 iunie 2007, miniștrii apărării din țările membre NATO au ținut o întâlnire la Bruxelles, după care au emis un comunicat prin care se angajau să acționeze imediat.

În ce privește amplasarea Centrului Cooperativ de Excelență în Apărarea Cibernetică al NATO, (CCDCOE), Bush a anunțat susținerea ideii ca Estonia să îl găzduiască. După atacurile cibernetice din 2007, planurile de a combina apărarea rețelei cu doctrina militară estonă au fost poreclite „Apărarea Tigrului”, cu referire la Tiigrihüpe. CCDCOE a început să funcționeze în noiembrie 2008.

Economia

Fișier:Tartu - Emajõe ärikeskus.jpg

Cartierul de afaceri din Tartu.

Ca stat membru al Uniunii Europene, Estonia este considerată economie cu venituri mari de către Banca Mondială. Țara se clasează pe locul 16 după Indicele Libertății Economice pe 2012, având cea mai liberă economie din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică. Datorită creșterii rapide, Estonia a fost poreclită și „Tigrul Baltic”. Începând cu 1 ianuarie 2011, Estonia a adoptat moneda euro și a devenit al 17-lea stat membru al zonei euro.

Conform datelor Eurostat publicat la 21 octombrie 2011, Estonia are cea mai mică datorie guvernamentală în raport cu PIB din toată Uniunea Europeană, cu doar 6,7% la sfârșitul lui 2010. Mass-media internațională a început să denumească Estonia țară nordică, punând accent pe diferențele economice, politice și culturale între ea și țările baltice, care au avut un succes economic mai redus.

Bugetul fără deficit, datoria publică aproape inexistentă, cota unică de impozitare, regimul de liber schimb, sectorul bancar comercial competitiv, e-guvernarea inovativă și lipsită de birocrație, precum și serviciile mobile sunt semne ale economiei de piață estone.

Estonia produce circa 75% din energia electrică pe care o consumă. Peste 85% din ea se generează din exploatarea zăcămintelor de șist bituminos. Alte surse de energie, cum ar fi lemnul, turba și biomasa constituie circa 9% din producția primară de energie. Energia eoliană constituie 6% din totalul consumului pe 2009. Estonia importă produse petroliere din Europa de Vest și Rusia. Extracția șisturilor bituminoase, telecomunicațiile, textilele, produsele chimice, industria bancară, serviciile, pescuitul și industria alimentară, industria lemnului, industria navală, electronicele și transportul sunt sectoare-cheie ale economiei. Portul neînghețat Muuga, de lângă Tallinn, este o structură modernă cu capabilități de transbordare, elevator de cereale de mare putere, unități frigorifice de stocare și capabilități de descărcare a petrolierelor. Calea ferată servește ca o conductă de transport între Occident, Rusia și alte puncte ale Orientului.

Estonia face parte din Spațiul Schengen, din piața unică UE și din zona euro (albastru închis).

Din cauza recesiunii economice globale începută în 2007, PIBul Estoniei a scăzut cu 1,4% în al doilea trimestru din 2008, cu peste 3% în al treilea trimestru, și cu peste 9% în al patrulea. Guvernul eston a rectificat în scădere bugetul, rectificare aprobată de Riigikogu. Veniturile bugetare au fost scăzute pentru 2008 cu 6,1 miliarde de coroane și cheltuielile bugetare cu 3,2 miliarde. În 2010, situația economică s-a stabilizat și de atunci Estonia se află într-o creștere economică constantă, bazată pe exporturi. În al patrulea trimestru al anului 2010, producția industrială estonă a crescut cu 23% față de anul anterior.

Conform datelor Eurostat, PIB-ul pe cap de locuitor se ridica la 67% din media UE în 2008. În martie 2011, salariul mediu brut lunar în Estonia era de 843 de euro

Există însă mari dezechilibre de PIB între diverse zone ale țării; peste jumătate din PIBul țării se produce la Tallinn, capitala și cel mai mare oraș. În 2008, PIBul pe cap de locuitor al Tallinnului se ridica la 172% din media pe țară, și 115% față de media Uniunii Europene, depășind mediile altor țări.

Rata șomajului este de circa 11,7%, peste media UE, în vreme ce creșterea PIB pe 2011 a fost de 8%, de cinci ori mai mare ca media zonei euro. În 2012, Estonia rămâne singura țară cu excedent bugetar din zona euro și, cu o datorie publică de doar 6%, este una dintre cele mai puțin îndatorate țări din Europa.

Dezvoltări istorice

Creșterea PIB real în Estonia, 2000–2011.

Teoriile economice ale lui Milton Friedman au influențat puternic dezvoltarea politicilor economice estone.

Până în 1929, țara a înființat și stabilizat moneda națională, coroana (în estonă kroon). Ea era emisă de Banca Estoniei, banca centrală națională. Comerțul se concentra pe piața locală și pe Occident, în special pe Germania și Regatul Unit. Doar 3% din comerț era cu URSS.

Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Estonia era o țară preponderent agricolă, ale cărei mărfuri de export, untul, laptele și brânzeturile, erau bine cunoscute pe piața din Europa de Vest. Anexarea forțată de către URSS din 1940 și apoi ocupația nazistă și sovietică din timpul războiului au distrus economia estonă. Sovietizarea de după război a vieții economice a continuat cu integrarea economiei și industriei Estoniei în structura de economie planificată a URSS-ului.

De la redobândirea independenței, Estonia s-a construit ca o poartă între Est și Vest și a urmărit cu agresivitate reformele economice și integrarea cu Occidentul. Tranziția Estoniei către o economie de piață a făcut din ea unul dintre liderii economici ale fostei zone CAER. În 1994, pe baza teoriilor economice ale lui Milton Friedman, Estonia a devenit una dintre primele țări care a adoptat o cotă unică de impozitare, cu o rată inițială de 26% indiferent de venitul realizat. În ianuarie 2005, impozitul pe venit a scăzut la 24%. O altă reducere la 23% a urmat în ianuarie 2006 și apoi la 21% în ianuarie 2008. Guvernul Estoniei a finalizat designul monedelor euro estone la sfârșitul lui 2004, și a adoptat euro ca monedă națională la 1 ianuarie 2011, mai târziu decât se intenționase din cauza inflației persistente.

În 1999, Estonia a avut cel mai dificil an din punct de vedere economic după independență, în principal din cauza crizei financiare din Rusia din 1998. Estonia a aderat la OMC în noiembrie 1999. Cu ajutorul Uniunii Europene, al Băncii Mondiale și al Băncii Nordice de Investiții, Estonia a terminat în mare parte pregătirile pentru aderarea la UE la sfârșitul lui 2002 și are acum una dintre cele mai robuste economii dintre toate noile state membre ale UE aderate în 2004 și 2007. Estonia a aderat la OECD în 2010.

Resurse

Deși Estonia este în general săracă în resurse, se găsesc unele bogății. Țara dispune de zăcăminte semnificative de calcar și șisturi bituminoase, împreună cu păduri, care acoperă 50,6% din suprafața țării. Pe lângă șisturi bituminoase și calcar, Estonia deține mari rezerve de fosforit, pechblendă și granit care nu sunt încă exploatate decât cel mult pe scară restrânsă.

Cantități semnificative de oxiduri de pământuri rare se găsesc în sedimentele acumulate în 50 de extracție de uraniu, șist și loparit de la Sillamäe. Din cauza creșterii prețurilor pământurilor rare, extracția acestor oxizi a devenit viabilă din punct de vedere economic. Țara exportă acum circa 3000 de tone pe an, ceea ce reprezintă circa 2% din producția mondială.

Au existat dezbateri publice recente pe teme energetice, în ce privește construirea unei noi centrale termonucleare după închiderea vechilor unități ale termocentralei de la Narva, dacă ele nu vor fi reconstruite până în 2016.

Industria și mediul

Software-ul Skype a fost creat de dezvoltatori estoni și a fost scris în principal în Estonia

Centrala eoliană Hanila din regiuna Lääne

Industriile alimentară, a construcțiilor și electronicelor sunt printre cele mai importante ramuri industriale ale Estoniei. În 2007, în industria construcțiilor lucrau peste 80.000 de persoane, adică circa 12% din forța de muncă la nivel național. Un alt sector industrial important îl constituie industria chimică și cea constructoare de mașini, în principal în regiuna Ida-Viru și în jurul Tallinnului.

Industria extractivă, centrată pe extracția șisturilor bituminoase, și ea concentrată în estul țării, produce aproximativ 90% din necesarul de electricitate al țării. Utilizarea pe scară extinsă a șisturilor bituminoase a cauzat însă și probleme ecologice grave. Deși cantitatea de poluanți emisă în aer este în scădere începând cu anii 1980, aerul este încă poliat cu dioxid de sulf din cauza industriei miniere dezvoltată agresiv de Uniunea Sovietică pe teritoriul ocupat al Estoniei la începutul anilor 1950. În unele zone, apele de coastă sunt poluate, mai ales în preajma complexului industrial de la Sillamäe.

Demografie

Estonia are o populatie de 1,4 milioane de locuitori. Aproximativ două treimi din populație este de etnicitate estonă, ceilalți cetățeni fiind din alte foste republici sovietice, mai ales Rusia. Aceștia trăiesc în general în capitala Tallinn. Există și o minoritate mică finlandeză, mai ales pe coasta de nord a Estoniei.

Limba oficială a țării este estoniana, care este apropiată de limba finlandeză. Din cauza istoriei sovietice a țării și a minorității rusești se vorbește și Limba rusă; limba engleză este cunoscută, drept limbă străină, de o mare proporție a populației.

Majoriteatea estonienilor sunt luterani, pe când minoriteatea rusă este ortodoxă.

Cultură

• Universitatea din Tartu
• Neiokõsõ

Patrimoniu mondial

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Estonia:

• Centrul vechi istoric din Tallinn (1997)
• Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Estoniei) (2005)

Vezi și

• Companii estoniene
• Locuri din patrimoniul mondial UNESCO

Legături externe

• Situl oficial al statului estonian
• Imagini din Estonia
• Harta Estoniei
• Cum a devenit Estonia un "Silicon Valley" al Europei, 16 iunie 2012, Bogdan Cojocaru, Ziarul financiar