Joseph Schubert

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Iosif Schubert)
Sari la navigare Sari la căutare
Joseph Schubert
Joseph Schubert.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (78 de ani) Modificați la Wikidata
München, RFG Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1965-1989).svg România Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Catolică[1] Modificați la Wikidata
Ocupațiepreot catolic[*] Modificați la Wikidata
Funcția episcopală
SediulBucurești
TitlulAdministrator apostolic al Arhidiecezei de București
Perioada1950 - 1951
PredecesorAlexandru Cisar
SuccesorIoan Robu
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală30 iunie 1950, București
Episcop consacratorGerald Patrick Aloysius O'Hara
Titluri precedenteEpiscop de Ceramussa (Episcopus Ceramussae)

Joseph Schubert, scris uneori Iosif Schubert, (n. 6 iulie 1890, București - d. 4 aprilie 1969, München) a fost un cleric romano-catolic din București, consacrat în clandestinitate ca episcop, administrator al Arhidiecezei de București, deținut politic. A fost arestat în 1951, la vârsta de 60 de ani, și ținut în închisoare 13 ani și jumătate. Din 1964 a stat timp de cinci ani cu domiciliu obligatoriu în Timișu de Sus. În 1969 i s-a permis plecarea din România, iar ultimele luni de viață le-a trăit la München, ca oaspete al cardinalului Julius Döpfner.

Studii și slujire[modificare | modificare sursă]

Joseph Schubert s-a născut la București în data de 6 iulie 1890, din părinți de origine germană. A studiat în seminarul arhiepiscopal din București și la Universitatea din Innsbruck, unde a fost sfințit preot romano-catolic în data de 15 iulie 1916. A activat în parohia Popești-Leordeni (1919-1924),[2] iar apoi în parohia Karamurat (1925-1931).

Joseph Schubert a îndeplinit în perioada 1932-1951 funcția de preot-paroh al Catedralei „Sf. Iosif” din București. S-a remarcat ca un preot înțelept și sfânt, extrem de activ în Acțiunea Catolică și în centrele de instrucție catehetică din București. Tot la București a fondat centre de asistență socială pentru săraci, precum și revista „Buletinul Parohial”.

Administrator apostolic și episcop[modificare | modificare sursă]

În data de 24 mai 1950 a fost numit administrator apostolic al Arhidiecezei de București. Gerald Patrick Aloysius O'Hara, arhiepiscop și pro-nunțiu apostolic în România, l-a consacrat episcop pe Joseph Schubert în Catedrala „Sf. Iosif” din București în data de 30 iunie 1950.

Nunțiatura Apostolică în România a fost închisă la 5 iulie 1950, iar ultimul diplomat, pro-nunțiul O'Hara, silit să părăsească țara.

În aceste condiții, în noaptea de 19 noiembrie 1950, episcopul Joseph Schubert l-a hirotonit episcop pe Alexandru Todea (viitor cardinal), în capela de botez a Catedralei Romano-Catolice „Sf. Iosif” din București.

Șeful Securității, generalul Gheorghe Pintilie, stabilise ca episcopul clandestin Iosif Schubert și alți clerici să fie arestați deja pe data de 18 decembrie 1950. Într-un raport al Securității se evidențiază că „totuși nu s-a trecut la reținerea lor, întrucât nu exista material suficient pentru a putea trece la cercetare”. Astfel s-au luat măsuri de către Direcția a 3-a să se strângă material suficient, ca să poată să fie reținuți și cercetați toți. Lui Schubert autoritățile comuniste i-au atribuit rolul unei „cârtițe” a Vaticanului în România.

În data de 17 februarie 1951 episcopul Schubert a fost arestat.[3] Ulterior au fost arestați toți urmașii desemnați de el: Hieronymus Menges, Mathias Pojar, Johann Baltheiser și Xaveriu Heider.

Detenția[modificare | modificare sursă]

A fost arestat în ziua de 17 februarie 1951. A fost judecat în lotul „spionilor Vaticanului”, alături de episcopii Augustin Pacha și Adalbert Boroș și de alți preoți și a fost condamnat la închisoare pe viață. A efectuat 14 ani de închisoare, trecând prin închisorile de la Sighet, Oradea (1954-1956), Aiud, Pitești (1957-1960), Dej și Gherla, fiind eliberat printre ultimii deținuți, la 4 august 1964. Nu i s-a permis să se întoarcă la București, iar următorii 5 ani a avut domiciliul obligatoriu la Timișul de Sus.

Episcopul clandestin Iosif Schubert a trăit cu domiciliu obligatoriu în localitatea Timișul de Sus, fiind dezamăgit și nemulțumit de linia Vaticanului și de lipsa unor semnale concrete de solidarizare din partea Sfântului Scaun. În opinia lui Stehle, cazul Schubert este un exemplu concludent pentru ceea ce s-ar putea numi „lipsa de acțiune a Vaticanului”. În timp ce Francisc Augustin, aflat de facto la conducerea Arhidiecezei de București, descria situația catolicismului din România comunistă în cele mai roze culori, Schubert refuza orice contact cu oficialitățile catolice agreate de regim.

Modificarea și flexibilizarea politicii Vaticanului față de Blocul Răsăritean, după ce liderul sovietic Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin, începuse să promoveze ideea „coexistenței pașnice” a blocurilor, a avut loc în timpul pontificatelor papilor Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea. Aceștia au mizat pe dialogul diplomatic, sperând ca astfel se vor crea facilități practice pentru o viață religioasă catolică și pentru normalizarea activității pastorale în statele comuniste.

Eliberarea[modificare | modificare sursă]

Joseph Schubert în domiciliu obligatoriu la Timișu de Sus (1968)

După ce Vaticanul a renunțat la excomunicarea comuniștilor și a simpatizanților lor (inclusiv a celor din rândurile clerului), martirii supravietuițori au devenit personaje stingheritoare pentru noua politică. Ca exemplu semnificativ pentru această evoluție, este de menținat cazul Schubert, care, la sfârșitul anilor 1960 a primit un pașaport de plecare definitivă din România. Episcopul Joseph Schubert, după o lungă detenție, a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România. Înainte de plecare, episcopul Márton Áron de Alba Iulia l-a sfătuit să plece cât mai curând la Roma, pentru a-l informa pe papa Paul al VI-lea despre situația catolicilor din România. Episcopul Schubert a primit sfatul ca pe o mare datorie de conștiință.

La 24 ianuarie 1969, deja foarte bolnav, a plecat din România la München. În data de 8 februarie a ajuns la Roma. Acolo s-a întâlnit cu episcopul greco-catolic Vasile Cristea, cu monseniorul Pamfil Cârnațiu de la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun, cu nunțiul extraordinar Agostino Casaroli, cu monseniorul Giusseppe Chelli și alte personalități ale Curiei Romane, cărora le-a făcut o amplă și amănunțită descriere a situației, cu oprire specială asupra Bisericii Române Unite. Urmărea cu tot dinadinsul să poată vorbi personal cu papa Paul al VI-lea. În 19 februarie 1969 s-a prezentat la audiența publică, ocazie cu care papa s-a interesat de soarta lui și i-a fixat audiență particulară pentru 22 februarie. Audiența a durat 45 de minute. El l-a rugat stăruitor pe papă ca sub nici un motiv să nu-i uite pe greco-catolicii din România și Biserica Română Unită, căci ar fi o gravă eroare istorică pentru care posteritatea ar acuza Sfântul Scaun cu mare asprime.

Totodată l-a rugat, ca recompensă și încurajare, să-i promoveze pe episcopul Iuliu Hossu din Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică și pe Márton Áron din Biserica Romano-Catolică, drept cardinali. Papa i-a exprimat episcopului Schubert recunoștință, mulțumiri și omagii pentru fidelitatea în credința catolică și multă mângâiere pentru a putea suporta boala și oboseala.

S-a întors în Germania, unde a murit în data de 4 aprilie 1969, în ziua de Vinerea Mare. A fost înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München, slujba funerară celebrând-o cardinalul german Julius Döpfner în data de 9 aprilie 1969, în prezența nunțiului Corrado Bafile și a numeroși clerici romano-catolici exilați din România.[4]

Reabilitatea post-mortem[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Joseph Schubert

În anul 1997 justiția română l-a reabilitat din punct de vedere juridic pe fostul paroh al Catedralei Sfântul Iosif și ordinarius substitut al Arhidiecezei de București. Episcopul Joseph Schubert reprezintă în istoria Bisericii locale un exemplu de credință, de atașament și trăire creștină, un anumit tip de comportament pastoral, de noncompromis, și un anumit sistem de valori. A fost o victimă a represiunii anticatolice declanșate de regimul comunist.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Catholic-Hierarchy.org, accesat în  
  2. ^ Dănuț Doboș (coord.), Catolicii din Popești-Leordeni, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, București, 2007.
  3. ^ Hieronymus Menges, Bischof Joseph Schubert, Salesianer-Buchdruckerei, Ensdorf, 1971, p. 32.
  4. ^ Hieronymus Menges, Zum 80. Geburtstag des verstorbenen Erzbischofs Josef Schubert, Jahrbuch 1970 der Dobrudscha-Deutschen. Accesat la 27 decembrie 2019.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Hieronymus Menges, Joseph Schubert. 1890-1969, Salesianer-Buchdr., Ensdorf, 1971
  • Ioan Ploscaru, Lanțuri și Teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993.
  • William Totok, Episcopul, Hitler și Securitatea. Procesul stalinist împotriva »spionilor Vaticanului« din România, Editura Polirom, Iași, 2008.
  • William Totok, Securitatea și Vaticanul, In: „Magazin istoric”', anul XLVI, nr. 8 (545), august 2012, pp.9-13.
  • William Totok, Securitate und Vatikan, In: „Horch und Guck”, anul 21, nr. 76, 2/2012, pp. 52-55. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]