Securitate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
 |
|
Departamentul Securităţii Statului (Securitatea) a fost denumirea oficială a serviciului de informaţii române din perioada comunistă.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Securitatea a fost, oficial, înfiinţaţă prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR. Iniţial, a purtat numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP). În realitate, Securitatea a început să acţioneze după 23 august 1944, când Ministerul Afacerilor Interne a fost infiltrat masiv de comunişti. Securitatea a fost creată de SMERSH, o divizie a NKVD, având ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Unitatea SMERSH din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, până în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.
Primul director al Securitatii a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiuşa (nume real: Panteleimon Bodnarenko). Şeful Securităţii avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniştri, fiind secondat de 2 directori adjuncţi cu rangul de secretari de stat, gen-mr. Alexandru Nicolski şi gen-mr. Vladimir Mazuru (nume real: Wladimir Mazurow). Toţi cei 3 erau ofiţeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.
DGSP a înlocuit Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Conform Decretului 221, Securitatea avea rolul de "a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". De asemenea, organele de securitate erau "singurele abilitate a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului". Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP şi-a schimbat numele în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informaţii) a intrat în compunerea DGSS.
Potrivit Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne şi a fost încorporat în Ministerul Securităţii Statului (MSS). Această reorganizare a fost de scurtă durată. MSS a reintrat sub comanda MAI, la 7 septembrie 1955. Câteva luni mai târziu, la 11 iunie 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost reorganizat şi împărţit în două departamente: Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor. Cel din urmă răspundea de Miliţie şi închisori, în timp ce primul a moştenit structura DGSS.
Securitatea nu a avut, până în 1956, atribuţii în ceea ce priveşte detinuţii politici din închisori şi lagăre de muncă, cu excepţia supravegherii contrainformative a ofiţerilor, subofiţerilor şi trupelor, care îndeplineau serviciul acolo. Asta nu însemna că Securitatea nu e vinovată de crimele regimului comunist. Ofiţerii de securitate nu au intervenit pentru a opri abuzurile. În cele câteva cazuri când au sesizat asemenea fapte, fie nu s-a luat nici o măsură, fie au fost concediaţi. În multe alte cazuri securiştii s-au implicat în crime şi torturi. Securitatea a fost principala sursa de informaţii care au dus la închiderea "duşmanilor poporului" în puşcarii si lagăre.
După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de relativă liberalizare în interiorul lagărului comunist. Totuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, a iniţiat o campanie de epurări după model stalinist, în urma căreia şi-a eliminat potenţialii duşmani din interiorul partidului. Securitatea, sub comanda lui Alexandru Drăghici, a avut un rol important de jucat în această campanie. Nici Securitatea nu a scăpat de epurări, în perioada 1960-1965, fiind înlăturaţi mulţi ofiţeri impuşi de la Moscova, care ar fi putut să ameninţe autoritatea lui Dej.
După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR a marcat o nouă reorganizare a Securitaţii. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înfiinţat Departamentul Securităţii Statului (DSS), condus de Consiliul Securităţii Statului (CSS), având în frunte un preşedinte cu rang de ministru. La 4 aprilie 1968, Consiliul Securitătii Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat având şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale). Aceasta a fost forma sub care a funcţionat Securitatea până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989. Ultimul şef al Securităţii a fost Iulian Vlad. În 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a hotărât desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului.
[modifică] Organizare
Direcţia de Investigaţii avea agenţi şi informatori la fiecare nivel al structurilor de partid si guvern, precum şi în societate pentru a raporta orice activităţi sau opinii împotriva regimului. Realiza percheziţii ilegale în instituţii şi locuinţe, arestând oponenţii regimului lui Ceauşescu. Agenţii foloseau frecvent forţa pentru a obliga dizidenţii să-şi denunţe compatrioţii şi activităţile lor. Potrivit unor importanţi dizidenţi, datorită influenţei Securităţii asupra unor judecători sau procurori, nici un oponent nu a fost achitat vreodată de vreun tribunal. Direcţia de Investigaţii lucra în colaborare cu Direcţia de Supraveghere şi Direcţia pentru Cenzura Corespondenţei. Ultima s-a ocupat, printre altele, cu supravegherea corespondenţei dizidenţilor şi etnicilor unguri din Transilvania. Pentru aceasta, agenţii au adunat mostre de scris de la populaţie şi a monitorizat înregistrarea oficială a tuturor maşinilor de scris şi copiatoarelor de către miliţie.
Direcţia Generală de Tehnică Operativă (DGTO) era un serviciu important pentru activităţile Securităţii. A fost constituit, cu sprijinul KGB, la mijlocul anilor '50 şi avea rolul de a monitoriza toate mijloacele de comunicare electronice şi telecomunicaţiile din ţară. DGTO intercepta toate telefoanele, telegramele sau faxurile venind din sau spre străinatate. Agenţii DGTO puneau microfoane în clădiri publice şi locuinţe private pentru a supraveghea discuţiile dintre cetăţeni.
Direcţia de Contraspionaj se ocupa cu supravegherea străinilor (în special împotriva cetăţenilor sovietici) pentru a monitoriza sau împiedica contactele lor cu români. Impunea o serie de restricţii pentru a opri întâlnirile dintre străini şi oamenii de rând, pentru a-i împiedica pe aceştia din urmă să ajungă în ambasade străine şi pentru a nu cere azil politic. Oamenii trebuiau să anunţe orice contact cu vreun străin la Securitate în termen de 24 de ore.
Direcţia a IV-a avea atribuţii similare cu cele ale Direcţiei de Contraspionaj, numai că avea atribuţii la nivelul forţelor armate. Principala sa misiune era aceea de a identifica şi neutraliza spionajul sovietic.
Direcţia a V-a asigura protecţia demnitarilor.
Direcţia de Securitate Internă, având peste 1000 de agenţi, se ocupa cu eliminarea oponenţilor din interiorul PCR, din Consiliul de Miniştri şi din Securitate. Această direcţie reprezenta o Securitate în interiorul Securităţii, având propriile structuri de supraveghere, cenzură a corespondenţei şi monitorizare a telecomunicaţiilor.
La nivelul anului 1989, Departamentul Securităţii Statului din cadrul Ministerului de Interne, avea următoarea organizare:
- Direcţia I - Informaţii Interne
- Direcţia a-II-a - Contraspionaj Economic
- Direcţia a-III-a - Contrainformaţii
- Direcţia a-IV-a - Contraspionaj militar
- Direcţia a-V-a - Securitate şi Gardă
- Direcţia a-VI-a - Anchete Penale
- Opt unităţi speciale:
- Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.)
- Unitatea Specială F - Filaj
- Serviciul de Protejare a Secretelor de Stat
- Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior
- Centrul de Informatică şi Documentare
- Serviciul D - Dezinformare
- Serviciul Independent Secretariat-Juridic
- Serviciul Independent Învăţământ-Mobilizare.
Din orgranigrama DSS, mai făceau parte: Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni, Consiliul Politic al Departamentului Securităţii Statului şi Centrul de Informaţii Externe(fostul D.I.E).
[modifică] Ultimii ani
În ultimul deceniu al regimului Ceauşescu, nu au existat mişcări de dizidenţă însemnate, dar au fost totuşi unele revolte izolate şi rare, care indicau faptul că existau nemulţumiri în legatură cu condiţiile de trai. Aceaste mişcări de opoziţie au pornit de la diverşi dizidenţi, muncitori, minorităţi etnice şi religioase, şi chiar unii membri ai PCR din eşaloanele inferioare. Securitatea a reuşit, totuşi, să oprească aceste mişcări, deoarece dizidenţii erau puţini şi izolaţi. Muncitorii industriali deveniseră o importantă ameninţare împotriva regimului lui Ceauşescu şi a rolului conducător al PCR la sfârşitul anilor '70. În anii '80, nemulţumirea proletariatului a continuat, în primul rând datorită prăbuşirii economiei naţionale şi a nivelului de trai din ce în ce mai scăzut. Sărăcia şi raţionalizarea mâncării, a combustibilului şi curentului electric au afectat, mai ales, clasa muncitoare. Ceauşescu a oprit dezvoltarea unei mişcări muncitoreşti veritabile, asemeni Solidarităţii din Polonia, cu ajutorul Miliţiei şi Securităţii. Securitatea avea o strategie variată şi eficientă de reprimare a dizidenţilor. Securiştii utilizau, în primul rând, mijloace ilegale de suprimare a dizidenţilor, care includeau hărţuire, ameninţări, intimidare şi chiar bătăi. Dizidenţii erau deseori concediaţi, puşi sub acuzaţie şi închişi pentru "parazitism", chiar dacă nu erau angajaţi nicăieri. Pentru a-i îndepărta pe dizidenţi unii de alţii şi pentru a-i împiedica să aibă legături cu diplomaţi occidentali şi reprezentanţi ai mass-media în România care i-ar putea aduce în atenţia întregii lumi, autorităţile le respingeau cererile de viză de flotant, necesare pentru a putea locui în oraşele mari. Uneori autorităţile nu-i acuzau, oficial, pe dizidenţi pentru a nu atrage atenţia asupra cazurilor lor sau îi judecau în secret, în faţa unor tribunale militare. Chiar daca nu erau închişi, unor dizidenţi cunoscuţi li se puneau telefoanele sub supraveghere, li se supraveghea corespondenţa şi erau arestaţi fără motiv. Unii au trăit, practic, sub arest la domiciliu şi erau supravegheaţi în continuu de securişti in civil şi de miliţieni în uniformă, care intimidau potenţialii vizitatori. Dizidenţii erau deseori denunţaţi public de mass-media ca fiind trădători, spioni imperialişti sau servitori ai vechiului regim. Atunci când cazurile unor dizidenţi ajungeau în atenţia organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, iar autorităţile nu aveau ce să facă împotriva lor, Securitatea exercita presiuni asupra dizidenţilor pentru a-i determina să plece din ţară, făcându-le viaţa insuportabilă, şi le acorda viza de părăsire definitivă a ţării natale, chiar împotriva voinţei acestora.
[modifică] Bibliografie
- Cartea Albă a Securităţii, vol. I, 1997,
- Vasile Crăciunoiu, Faţa nevăzută a Securităţii române. Spionaj şi contraspionaj, 1996.
- Dennis Deletant, Influenţa sovietică asupra securităţii române. 1944-1953, în Memoria ca forma de justiţie, 1994.
- Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania (1965-1989), 1997.
- Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior, 1994.
- Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, 1998./
- Marius Oprea, Pagini din copilăria Securităţii române, în Dosarele istoriei, nr. 5/1996.
- Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului, 1992.
- Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE. 1955-1980, 1997.
- Gheorghe Raţiu, Cutia Pandorei. Arhivele Securităţii, surprize şi capcane".
- Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, 1992.
- Marius Oprea, Banalitatea răului - O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
