Legea naționalizării

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Legea Naționalizării din 1948 se referă la Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, prin care statul român naționaliza toate resursele solului și subsolului care nu se găseau în proprietatea sa la data intrării în vigoare a constituției Republicii Populare Române din 1948, precum și a întreprinderilor individuale, a societăților de orice fel, asociațiilor particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații, etc.

Din punct de vedere semantic, termenul de naționalizare a fost folosit voit în mod impropriu de autoritățile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acțiunii de trecere în proprietatea statului. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în comunism a fost o „confiscare”, întrucât nicio compensație materială sau morală nu le-a fost acordată foștilor proprietari.

Legea naționalizării din 1948 din România face parte dintr-o ampla tendință manifestă în primele decenii postbelice pe continent, atât in estul european în curs de sovietizare cât și în Vest, unde un important val de naționalizări a avut loc în aproape toate țările care reținuseră modelul economic capitalist: Marea Britanie, Franța, Italia, (Republica Federală) Germania.[1] Confiscări de patrimoniu privat au avut de altfel loc nu numai în țările conduse de regimuri pe model sovietic, ci și în Occident acolo unde populațiile și adminstrația postbelică i-au perceput pe deținătorii de capital ca fiind "dușmani", "străini", "colaboratori cu regimurile de ocupație" sau doar "profitori de război"; în Franța este de exemplu bine cunoscut cazul naționalizării-confiscare a companiei Renault;[2] confiscarea sediului companiei I.G.Farben de către armata americană de ocupație și de către statul german post-nazist (care o va transforma mai târziu în edificiu universitar), este un alt exemplu.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Le capital au XXIe siècle", Thomas Pikettty, Éditions du Seuil 2013.
  2. ^ "Le capital au XXIe siècle", Thomas Pikettty, Éditions du Seuil 2013.


Legături externe[modificare | modificare sursă]