Fonem

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lingvistică
Lingvistică teoretică
Fonetică
Fonologie
Lexic
Gramatică
Morfologie
Sintaxă
Sintaxa propoziției
Sintaxa frazei
Semantică
Semantică lexicală
Pragmatică
Ortografie
Stilistică
Lingvistică aplicată
Sociolingvistică
Lingvistică computațională
Lingvistică cognitivă
Lingvistică istorică
Lingvistică comparativă
Etimologie
Lingviști

În fonologie, fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limbile vorbite care ajută la diferențierea cuvintelor și morfemelor. Prin modificarea unui fonem al unui cuvînt, se generează fie un cuvînt inexistent dar perceput ca diferit de către vorbitorii limbii, fie un cuvînt cu alt sens. Fonemele nu sînt sunetele ca atare, ci perceperea lor la nivel mental. Unui fonem îi pot corespunde mai multe sunete fizice, pe care vorbitorii unei limbi date le percep ca fiind unul și același sunet. De exemplu, fonemul /h/ din cuvintele românești "har" și "hidră" este perceput ca fiind identic, deși în realitate în cele două cazuri el se articulează în locuri complet diferite (laringe, respectiv palat). Manifestările fonetice diferite ale unuia și aceluiași fonem se numesc alofone.

Două cuvinte formează o "pereche minimală" atunci cînd sînt identice, cu excepția unui singur fonem. Perechile minimale servesc la a demonstra că două sunete date sînt foneme diferite și nu doar variante sonore fără efect semantic ale aceluiași fonem. De exemplu, cuvintele "cal" și "car" există în limba română și au sensuri diferite, ceea ce dovedește că fonemele /l/ și /r/ sînt distincte. Aceleași sunete [l] și [r] în alte limbi (de exemplu în coreeană și japoneză) sînt doar variante de pronunțare ale aceluiași fonem, fără distincție semantică, și percepute de vorbitorii acelor limbi ca fiind unul și același sunet.

Exemple de foneme[modificare | modificare sursă]

Fonemele cele mai evidente sînt chiar sunetele limbii respective, așa cum sînt ele percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20 consonantice și 4 semivocalice. Acest set situează limba română printre limbile cu un număr mediu de foneme. Extremele se consideră a fi limba vorbită de populația Pirahã din Brazilia cu doar 10 foneme în total, și limba !Xóõ din Botswana și Namibia care dispune de 141 de foneme.

În categoria fonemelor intră și alte aspecte ale articulării cuvintelor, nu doar sunetele propriu-zise. Există cîteva categorii de foneme numite "suprasegmentale," care țin printre altele de accentul, tonurile, și lungimea fonemelor, silabelor sau cuvintelor unei limbi.

Accentul[modificare | modificare sursă]

În limba română fiecare cuvînt polisilabic are o anumită silabă pronunțată mai puternic decît celelalte. În cele mai multe cazuri poziția schimbată accentului nu poate modifica sensul unui cuvînt, putînd doar să dea acelui cuvînt un "accent" nenatural. Există totuși situații cînd poziția accentului determină sensul cuvîntului, iar existența acestui fenomen demonstrează că în limba română accentul este "fonemic." De exemplu, în propozițiile

Mergeam la lumina lanternei.

și

Lanterna nu lumina îndeajuns.

silaba accentuată din lumina determină categoria gramaticală a cuvîntului (substantiv, respectiv verb) și deci sensul acestuia. Prin comparație, în limbile franceză, maghiară accentul este fix și deci nu poate modifica sensul cuvintelor.


Cronemul[modificare | modificare sursă]

În multe limbi lungimea sunetelor poate fi un element cu rol important în distingerea cuvintelor. Acest fonem se numește "cronem" (din grecește χρονος chronos: timp) și se poate referi atît la durata vocalelor cât și la a consoanelor. Limba română are foarte puține astfel de situații în care lungimea unui sunet este importantă, ca în cazul consoanei n din cuvintele înot și înnod; pentru alte limbi însă diferențele de acest tip pot fi numeroase și esențiale. De exemplu cuvintele englezești slip (a aluneca) și sleep (a dormi) diferă în primul rînd prin lungimea vocalei (care antrenează și o schimbare în calitatea acesteia). Similar, lungimea consoanelor (timpul de emitere sau de așteptare pînă la emiterea consoanei) este importantă în unele limbi precum italiana sau japoneza. Mai mult, unele limbi diferențiază chiar trei niveluri în lungimea vocalelor sau consoanelor; astfel estona distinge vocale scurte, semi-lungi și superlungi și de asemenea are consoane cu trei lungimi posibile în funcție de care se modifică sensul cuvintelor.

Tonuri[modificare | modificare sursă]

Unele limbi, ca de exemplu limbile cunoscute sub numele colectiv limba chineză, dispun de foneme exprimate prin intonația dată individual fiecărei silabe. Toate limbile folosesc un sistem sau altul de intonație (în limba română de exemplu intonația este esențială pentru diferențierea enunțurilor de întrebări), dar numai în limbile tonale sensul unui cuvînt separat se poate schimba o dată cu modificarea tonului. Exemplul clasic în acest sens este cuvîntul "ma" din limba chineză, care în funcție de ton poate să aibă sensuri complet diferite. Propoziția 媽媽罵馬的麻嗎? (sau, cu caractere simplificate, 妈妈骂马的麻吗?) în transcriere pinyin māma mà mǎ de má ma?, folosește șase astfel de cuvinte (particula posesivă 的 se pronunță de) și înseamnă „Ceartă mama cînepa calului?”.

Ortografie fonemică[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Ortografie fonetică.

Un număr mare de limbi vorbite își bazează scrierea pe principiul fonemic — fiecare fonem al limbii este notat cu un semn grafic distinct — ori s-au bazat pe acest principiu într-o etapă anterioară a evoluției lor. În timp ce unele limbi, în urma schimbărilor fonetice apărute de-a lungul anilor, și-au actualizat treptat modul de scriere rămînînd fidele acestui principiu (de exemplu limba română), altele și-au conservat ortografia anterioară și au permis creșterea progresivă a diferenței dintre forma scrisă și cea vorbită a limbii (de exemplu limba engleză), ajungînd astfel să urmeze principiul etimologic.

Lingviștii consideră că scrierea folosită în limbile sîrbă și hindi se apropie cel mai mult de o scriere fonemică.