Istoria aromânilor
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la istoria aromânilor. Pentru istoria valahilor nordici (românii), vezi Istoria românilor. Astăzi Aromânii pot fi întâlniţi în Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, iar daco-românii în România, Moldova, Ucraina, Serbia şi Ungaria. Aproximativ o sută de mii de Aromâni trăiasc în România, unde sunt consideraţi ca Români. Cea mai mare parte dintre ei locuieşte în Dobrogea.
Cuprins |
[modifică] Origini
Conform mărturiei lui Cassius Dio (Istoria romană, LI, 22,6) printre Traci, pe ambele maluri ale Dunării se aflau Geţii, numiţi şi Daci. Pe malul drept trăiau Moesii care mai erau cunoscuţi sub numele de mysi. La răsărit de Moesii erau Tribalii, situaţi în zona Plevnei. Moesii şi Tribalii au fost romanizaţi timpuriu, începând cu secolul I, si au stat neîntrerupt sub stăpânirea romană până în secolul al VI-lea. Istoricul Konstantin Jireček notează puternica şi durabila lor romanizare, în timp ce Tracii situaţi la sudul munţilor Haemus (azi Balcani) au fost elenizaţi.
Majoritatea istoricilor socotesc ca romanizarea popoarelor tracice de pe ambele maluri ale Dunării a dat naştere Proto-Românilor, care ulterior s-au diferenţiat în Români la nord de Dunăre şi în Dobrogea, şi în Aromâni, Megleno-Români şi Istro-Români la sud de Dunăre. Diferenţieri etnice analoge s-au produs şi în celelalte populaţii romanice, de exemplu între Italienii de nord şi de sud, sau între francofonii de nord (Francienii cu limba de Oïl) şi de sud (Occitanii cu limba de Oc). În cazul Românilor şi Aromânilor, lexicologia arată că limba celor dintâi arată o puternică influenţă slavă, maghiară şi timpuriu germană, iar majoritatea elenismelor au tranzitat prin intermediarul bulgar, pe când limbile din sudul Dunării arată o influenţă slavă mai slabă şi o influenţă directă traco-iliră şi grecească antică târzie (Alexandru Niculescu).
[modifică] Perioada bizantină
În 579, doi cronicari bizantini, Theophanis şi Theophylactos, atestează că autohtonii din Haemos vorbeau Proto-Româna (episodul cu Torna fratre) iar în secolele VIII şi IX Valahii, cum li s-a zis de atunci încoace, după un cuvânt gotic (Walh), sunt frecvent menţionaţi la Dunărea de jos şi în toată peninsula balcanică până în Thessalia. Cuvântul Vlachoi, derivat din limba gotică a devenit înlocuitorul termenului Armani, fiind notat prima oară în anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos.
În secolul al XII-lea, răscoala Asǎneştilor (vezi relatarea lui Niketas Choniates: Împăratul Isaac Anghelos {1185-1195} [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii vistieriei, îi aduna fără cruţare din propriile ţinuturi; şi a jecmănit, din meschinărie, şi alte oraşe din părţile Anchialosului, pe furiş, dar mai ales şi i-a făcut sieşi şi romeilor duşmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă vlahi. Aceştia, încredinţaţi în sălbăticia ţinutului în care locuiau şi bizuindu-se pe cetăţile lor, care sunt şi foarte numeroase şi ridicate pe stânci abrupte, s-au sumeţit şi altădată împotriva Romeilor [...]. După ce misienii au început să acţioneze făţiş ca nişte răzvrătiţi [...] La început vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi Asan [...]) duce la întemeierea unui regat aromâno-bulgar denumit în cronicile vremii [1185] Regnum valachorum şi numit de istoricii de azi "Al doilea Imperiu bulgar". Acest regat este înlocuit, dupa şase decenii de existenţă, de cele două ţarate bulgăreşti din Vidin şi Târnovo.
În perioada Evului Mediu aromânii au mai creat o serie de state semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi Vlahia Mare sau Vlahia Mică. Ulterior, în secolul XIX, Aromânii au jucat un rol important în independenţa mai multor ţări balcanice ca Bulgaria, Albania şi Grecia faţă de Imperiul Otoman.
[modifică] Perioada otomană
Sub stăpânirea otomană Aromânii nu au mai întemeiat state, dar au avut adesea autonomii locale (de exemplu la Moscopole în Albania): ocupaţiile lor erau în principal comerţul şi oieritul. În secolul XVIII mulţi dintre ei s-au implicat în comerţul dintre Occident şi Orient, Moscopole devenind unul dintre cele mai importante şi prospere oraşe din Balcani, până la distrugerea sa de către otomani în 1788.
[modifică] Ofensiva greacă şi şcoliile româneşti din Balcani
O considerabilă parte a Aromânilor din Grecia s-a elenizat cu timpul, atât lingvistic cât şi cultural sau politic. Presiunile făcute asupra lor pentru a-şi abandona limba şi tradiţiile îşi au originea în secolul al XVIII-lea, când eforturile de asimilare au fost încurajate de misionarul grec Kosmas Aitolos (1714-1779), care sub presiunea anatemizării, susţinea ca aromânii trebuie să vorbească greceşte "limba bisericii noastre". Biserica greacă a luat sub 'aripa' ei peste 100 de şcoli în nordul şi vestul Greciei în care elevii erau educaţi ca să devină 'patrioţi greci', deşi regiunile respective erau parte componentă a Imperiului Otoman iar elevii şi profesorii erau cetăţeni turci. De partea sa, şi România a început o acţiune de asimilare a Aromânilor, culturii româneşti de data aceasta : au fost deschise şcoli româneşti în numeroase localitati din Pind, Macedonia, Epir începând deja în anii 1860. Este important de precizat că iniţiativa benefică a înfiinţării şcolilor româneşti din Balcani aparţine unui grup de aromâni stabiliţi la Bucureşti: D.D. Cozacovici, ofiţer al armatei române (el însuşi născut în Metsovo/Aminciu), Zisu Sideri, Iordache Goga [1] etc.
[modifică] Războiul ruso-româno-turc şi aromânii din Tesalia
Războiul ruso-turc din 1877-1878, la care Regatul României a participat alături de ruşi la Plevna şi Vidin, se soldase (pe lângă confirmarea Independenţei României) cu anexarea de către greci a Tesaliei, locuită in mare parte de aromâni. De fapt, Grecia, care nu se angajase milităreşte, a obţinut Tesalia fără ca să fie nevoită să tragă un singur glonţ, luptele şi sacrificiile fiind date de către români şi ruşi. Dar o parte dintre Aromânii din Tesalia au petiţionat (în zadar) Congresul de la Berlin ca Tesalia să ramână parte a Imperiului Otoman şi astfel ei să nu fie separaţi de fraţii lor din Epir si Macedonia care au rămas sub stăpânire turcească în continuare până în 1912: din această cauză, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, Grecia s-a plâns că România, împiedicând elenizarea Aromânilor, face jocul Turciei.
[modifică] "Sprijin al patriei-mamă" sau "propagandă românească"?
Termenul de propagandă românească, folosit de istoricii greci, este din punctul de vedere românesc un sprijin cultural dat Aromânilor (fără nici-o revendicare teritorială sau politică), dat fiind că iniţiatorii mişcării de redeşteptare a românilor au fost în parte Aromâni. Aceştia aveau sentimente pro-române mergând până a se considera ei înşişi români, ceea ce justificau prin originea latină comună. Ministrul cultelor şi a învăţământului din acea perioadă, Dimitrie Bolintineanu era aromân din partea tatălui său, care era născut în Ohrida şi a carui nume adevărat a fost cel de Ienache Cosmad, schimbat mai apoi în Bolintineanu, după numele unei moşii din satul Bolintineni lângă Bucureşti, al cărei proprietar era. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, se remarcă personalitatea marcantă a lui Apostol Mărgărit (1832-1903), învăţător şi inspector al şcolilor române din Grecia, provenind dintr-o familie originară din Avdela. Mărgărit a fost timp de cinci decenii liderul micii facţiuni pro-române a aromânilor din Grecia şi la moartea acestuia în 1903 statul româna a organizat funeralii naţionale. O stradă din Bucureşti îi poartă numele [2].
[modifică] Aromânii la nord de Dunăre
Încă din evul mediu, datorită ocupaţiei turceşti, presiunilor clerului grec şi datorită distrugerii oraşelor lor, aşa cum a fost cazul Moscopole, foarte mulţi aromâni au părăsit pământurile strămoşeşti din Balcani pentru a se stabili în Austro-Ungaria şi în Principatele Române.
Începând cu 1864 şi pânâ în primii ani ai secolului al XX-lea, statul român a deschis aproape 100 de şcoli în Grecia, Macedonia şi Albania pentru a educa aromânii în limba română. Unele şcoli, gimnazii şi licee au funcţionat până dupa cel de-al doilea război mondial. În cele din urmă ele au fost închise din ordinul Anei Pauker, ministra de orientare stalinistă a proaspetei înfiinţate Republici Populare Române. Directorul Directiei generale a şcoliilor din Balcani a fost pentru o vreme aromânul Augustin Călianu, care avea rang de secretar de stat.
Rezultatul imediat al şcolilor româneşti din Balcani a fost că un număr de aromâni au putut studia într-o limbă extrem de apropiată de limba vorbită în familie. La vremea respectivă nu exista încă o limba aromână literară unitară, aşa încât singura soluţie viabilă părea folosirea românei literare. Cei mai mulţi elevi aromâni studiau însă în şcoli cu predare în limba greacă. Printre absolvenţii gimnaziilor şi liceelor româneşti ca cele de la Grebena, Bitola, Salonic, Ianina etc. s-au numărat personalităţi ca Teodor Capidan, Tache Papahagi, George Murnu (toţi trei profesori universitari la Bucureşti şi autori ai unor lucrări de referinţă despre aromâni), Marcu Beza (diplomat român şi scriitor), Constantin Papanace (ministru al Guvernului României, deputat şi scriitor aromân), Athanasie Joja profesor universitar de filosofie şi ministru al învăţământului la Bucureşti în perioada postbelica şi mulţi alţii. Rolul şcolilor româneşti (pentru care statul român a cheltuit sume importante) a fost crearea unei conştiinţe naţionale româneşti în rândul aromânilor. România a beneficiat de pe urma numeroşilor aromâni care s-au stabilit in România ca loiali cetăţeni român şi care au contribuit la dezvoltarea vieţii culturale, ştiinţifice, politice şi economice a ţării (astfel de contribuţii ale aromânilor sunt recunoscute în toate statele balcanice).
[modifică] Colonizarea în Cadrilater şi Dobrogea
În anii 1920, Guvernul României a sugerat, ca o măsură de compromis, ca acei aromâni din Grecia, Albania şi Bulgaria care întimpinau dificultaţi în respectivele lor noi patrii de adopţii, să colonizeze cele două judeţe dobrogene cedate de bulgari Regatului României în urma războiului balcanic. De altfel aromânii înşişi au petiţionat Guvernul român, la un congres organizat la Veria, să li se îngăduiască venirea în România. Ulterior ei au fost nevoiţi să-şi lase casele şi noile gospodării încropite şi să se mute în Dobrogea de nord, în judeţele Tulcea respectiv Constanţa. Rezultatul a fost că aproximativ 50.000 (15%) din populaţia Dobrogei vorbeşte dialectul aromân iar municipiul Constanţa este un centru activ al culturii aromâne în renaştere după 1990.
[modifică] Episodul legionar şi tentativele lui Mussolini
În perioada interbelică, anumiţi aromâni din rândurile studenţimii din România, au fost membri activi ai partidului de extremă dreaptă şi creştin "Mişcarea Legionară", poreclit "Garda de Fier" din cauza stemei sale (6 suliţe perpendiculare câte 3, semănând cu o "zgardă de fier"). Aromânii legionari Doru Belimace şi Caranica au fost doi dintre asasinii primului-ministru de atunci Ion G. Duca. Unul din motivele asasinatului l-a constituit faptul că I.G. Duca dispusese oprirea colonizării aromânilor din Grecia, Albania şi Bulgaria în Dobrogea [3]. Acestă dispoziţie a fost considerată aromânii partizani ai regrupării în România, drept o trădare a angajamentelor luate anterior de România.
Simultan, agenţii italieni (dar uneori şi aromâni din Albania, atunci sub influenţa, apoi, după 1938, ocupaţia italienească) au cutreierat ţinuturile locuite de Aromâni în nordul Greciei, încercând să înroleze ostaşi în armata italiană din Albania, şi să recruteze agenţi de influenţă la faţa locului, cu promisiunea de a crea, în caz de conflict victorios cu Grecia, un stat Aromânesc în Macedonia occidentală. Autorităţile elene, sub regimul generalului Metaxas au reacţionat evident prin arestări şi procese pentru trădare, dar trebuie spus că arhonţii aromâni în covârşitoarea lor majoritate, nu au dat ascultare agenţilor italieni, ba chiar au predat câţiva dintre aceştia poliţiei, rămânând credincioşi jurământului depus în anii 1913-1919 faţă de Ethniki 'elliniki koinonia (comunitatea naţională a Greciei), mulţumită căruia îşi păstraseră proprietăţile şi drepturile strămoşeşti.
[modifică] Al doilea război mondial
În 1941, după ocuparea nazistă a Greciei, sub controlul Italiei, în nordul Greciei, a fost creat un stat autonom al aromânilor: Principatul de Pind şi Meglen. Liderii principatului au fost Alchiviad Diamandi di Samarina (Prinţ Alchibiades I, 1941-1943) şi baronul Gyula Cseszneky de Milvány (Prinţ Julius I, 1943). Existând doar mulţumită armatei italiene (şi recunoscut excluziv de Italia), principatul a dispărut în octombrie 1943 odată cu capitularea Italiei şi cu intensificarea în zonă a acţiunilor de rezistenţă împotriva trupelor de ocupaţie germane, acţiuni conduse de armata elină E.A.M. în care s-au înrolat şi mulţi Aromâni.
[modifică] Istoria modernă
.
Astăzi, poziţia oficială a guvernului grec este aceea că aromânii sunt doar greci care vorbesc un dialect latin. Au exista acuze la adresa guvernului grec că a adoptat această poziţie oficială doar deoarece nu doreşte să le acorde statutul de minoritate etnică. Deşi tradiţiile aromâne nu sunt interzise de statul grec, aromânii sunt încurajaţi să vorbească doar limba greacă.
Adunarea parlamentară a Consiliul Europei a adoptat un raport cu caracter de recomandare pe 24 iunie 1997 recomandând ca guvernele unde locuiesc aromânii să faciliteze educaţia în limba aromână şi folosirea acesteia în şcoli, biserici şi media. Actualul preşedinte al Republicii Grecia Karolos Papoulias, născut în Epir la Ianina şi el de însuşi origine aromână, nu pare să fie preocupat de soarta limbei aromâne, deşi domnia sa este un militant fervent pentru drepturile etnice ale minorităţii greceşti din Albania.
[modifică] Rolul jucat de aromâni în istoria popoarelor vecine
- Multe dintre ajutoarele lui Tudor Vladimirescu, în cadrul revoluţiei din 1821, au fost aromâni: Farmache , Iordache, Olimpiotul, ca şi comandantul arnăuţilor, serdarul Diamandi Giuvara.
- Poeţii Octavian Goga şi Ştefan Octavian Iosif sunt de origine aromână[necesită citare].
- Aromânii din Serbia secolului al XIX-lea au constituit nucleul viitoarei burghezii sârbe.
- La Viena şi Budapesta, aromânii aceleiaşi perioade au dat generaţii de mari bancheri şi industriaşi ca: Sina, Dumba, Darvari, Belu, Mocioni (Mocsony).
- Referitor la războiul grec de independenţă, unul dintre precursorii revoluţiei a fost Constantin Rhigas Phereos Velestinlis (pe numele adevărat Riga Fereu din satul aromânesc Velestin). Acesta a compus celebra "Marseillaise a grecilor".
- mai toţi vlahii din Grecia îmbogăţiţi prin străinătăţi devin mari bancheri, industriaşi şi comercianţi ca: Sina, Maruzzi, Averoff, dar şi autorii unor mari opere de binefacere ("evergeţi").[6]
[modifică] Note
- ^ (locuitor al Vlaho-Clisurei azi în Grecia)
- ^ Aleea Apostol Mărgărit din Bucureşti
- ^ Fragment din volumul "Creştinismul Mişcării Legionare" - Să nu ucizi
- ^ Cruce, pe locul în care au fost executaţi legionari printre care aromânii Caranica Ion, Belimace Doru, Caratănase Ion, Atanasiu Ion şi State Gr. Ion
- ^ Termenul de vlah în Grecia este golit orice conotaţie etnică după cum se poate vedea pe eticheta acestei conserve de lapte condensat denumită Gala Blaxa ('lapte valah'). În acest caz, blaxa se traduce prin 'ciobăniţă' sau 'lăptăreasă' şi nu prin 'femeie de origine etnică valahă'. Puţini dintre greci ştiu că aromânii vlahi au limba lor proprie şi constituie o majoritate absolută pe întinse arii în Munţii Pindului
- ^ Neagu Djuvara - O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002. ISBN 973-50-0242-6.
[modifică] Bibliografie
- Lozovan, Eugen - "Români şi barbari pe cursul mijlociu al Dunării".
- D. Caracosta - "Mioriţa la Aromâni/Pastoral Ballades of the Aromanians" – 1927;
- H. Cândroveanu - "Caleidoscop Aromân" (1999);
- P.N. Vaidomir - "Contribuţii la istoria românilor sud dunăreni" - Mediaş (1943);
- Thede Kahl - "Istoria aromânilor", Editura Tritonic, Bucureşti 2006,
- Theodor Capidan - "Aromânii, dialectul aromân", Universitatea Bucureşti 1932, [1]
- en Valeriu Papahagi - "The Aromanians of Moschopole" (1935);
[modifică] Vezi şi
- Aromâni
- Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
- Limba aromână
- Lista celor mai importanţi aromâni
- Vlah
- Originile românilor
- Gorali
- Ienişii
- Mocani
- Saracaciani
[modifică] Legături externe
- Theodor Capidan: „Aromânii, dialectul aromân”
- Hristu Candroveanu, în revista Rost: „Cine sunt aromânii?”
- I. Averof, N. Trifon : depre nationalismul aromân, "grecii" vlahi şi fara armânească:
- Acad. Gheorghe Mihăilă - Cele patru dialecte ale limbii române (Discurs de receptie la Academia Română)
- en Articol despre aromânii din Grecia: "O minoritate etnică sau greci vorbitori de limbă aromână?"
