Geți

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare


Geții (în latină Getae) au fost un popor tracic, care în jurul anului 339 î.e.n. locuia pe ambele maluri ale cursului inferior al Dunării. Istoricul antic Strabo a arătat[1]dacii și geții „vorbesc aceeași limbă”. Iar Trogus Pompeius afirma că geții și dacii erau identici[2]. Singura deosebire între cele două grupuri consta în împrejurarea că geții locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.

Herodot i-a introdus în istorie prin următoarea mențiune: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Istoricul Tucidide spune că geții aveau aceleași arme și mergeau călări ca și sciții. În timpul expediției lui Darius I (522-486 î.e.n.) împotriva sciților (513 î.e.n.), geții i s-au opus, însă în cele din urmă au fost înfrânți, împreună cu celelalte neamuri tracice din dreapta Dunării. După înlăturarea ocupației persane (în sec. V î.e.n.), geții din dreapta Dunării plăteau tribut Regatului Odris, până ce acesta a fost supus de Filip II, regele Macedoniei (aprox. 340 î.e.n.). Întrucât geții din dreapta Dunării deveniseră dependenți de Macedonia, regii macedoneni au ridicat pretenții de stăpânire și asupra geților din nordul Dunării, însă încercările lui Alexandru cel Mare (335 î.e.n. și 327 î.e.n.) și Lisimah (310 î.e.n.) de a-i supune au eșuat.

Ulterior, geții din stânga Dunării au avut ciocniri cu bastarnii, un popor germanic care între 200 și 100 î.e.n. au ocupat poalele nord-estice ale Carpaților și malurile Nistrului. După lupte îndelungate, bastarnii au fost învinși de daci, locuitorii regiunilor muntoase, care mai apoi rămân stăpâni și pe câmpia răsăriteană până la Nistru.

Din sec. I î.e.n., în nordul Dunării predomină numele și neamul dac, iar numele geților se păstrează mai ales în sudul Dunării. În Scythia Minor (Dobrogea) au mai domnit trei regi geți: Roles, Dapyx și Zyraxes. După ce romanii au ocupat teritoriile tracice din sudul Dunării, geții sud-dunăreni au fost consemnați în izvoarele scrise cu denumirea moesi.

Confuzia între geți și goți[modificare | modificare sursă]

De-a lungul timpului, unii cronicari, voit sau întâmplător, i-au confundat pe geți cu goții. Primul care a utilizat etnonimul “got” ca sinonim pentru “get” a fost împăratul filosof Iulian Apostatul (361-363 e.n.). În secolul al IV-lea, echivalența a fost adoptată și de alți autori, iar prin scrierile istoricului latin Claudianus (începutul secolului V) și mai ales ale lui Orosius (autor iberic de origine gotă), apoi prin ale istoricilor Cassiodor și Iordanes, confuzia a cunoscut o răspândire largă. Lucrarea lui Iordanes întitulată Getica era consacrată istoriei goților, dar include capitole din istoria geto-dacilor. Toate aceste confuzii, voite sau întâmpltoare, reduc credibilitatea unor „regate germanice” în spațiul dacoroman după 275 (d.Hr.).

O altă lucrare importantă, în care se face confuzia geto-daci → goți, este a lui Heinrich Pantaleonis, cu titlul Cartea eroilor națiunii germane, în care regii daci sunt prezentați ca fiind regi goți.

Primele cercetări[modificare | modificare sursă]

În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea interesul istoricilor pentru istoria și civilizația tracilor, mai ales ramura nordică, a fost subordonat culturii grecești, deoarece, din lipsă de izvoare (scrise, epigrafice, arheologice), ei i-au considerat pe tracii nordici ca fiind niște barbari, împrumutând de la greci elemente de artă sau religie, cum ar fi cultul lui Dyonisos.

În 1880 Grigore Tocilescu schițează o prezentare a Daciei înainte de romani, cu ajutorul izvoarelor scrise și epigrafice, dar și cu puținele izvoare arheologice de care dispunea la vremea lui. Însă putem spune că prima sinteză istorică și arheologică de mari proporții despre ramura nordică a tracilor a fost realizată de marele istoric Vasile Pârvan, în opera sa "Getica", apărută în 1926. Eforturile lui Pârvan (îndemnul lui a dus la cercetări sistematice în davele geto-dace) au fost continuate de către elevii lui cum ar fi: G. Mateescu, R. Vulpe, V. Dumitrescu, Gh. Ștefan, I. Nestor, etc.

Au fost realizate săpături pentru descoperirea cetăților geto-dace în toate regiunile țării: Tinosu (Prahova), Poiana pe Siret (Galați), în munții Orăștiei – Sarmizegetusa Regia, Popești pe Argeș (Ilfov), Covasna și Jigodin în Transilvania răsăriteană, Pecica în cea apuseană, etc.

Desigur nu trebuie să trecem cu vederea nici contribuțiile unor oameni de știință străini, precum S. Casson (1926), L. Rey (1921 și 1932) și W. Heurtley (1939).

Izvoare antice[modificare | modificare sursă]

Despre tracii nordici, principala populație ce locuia în spațiul carpato-danubiano-pontic, izvoarele scrise relatează destul de târziu, cele mai vechi referiri ale scriitorilor antici la geografia acestor ținuturi provenind de la Hecateu, Herodot și Tucidide, conținând informații din secolele VI–V î. Hr. Astfel, bazându-ne pe interpretarea surselor antice, putem vorbi până în secolul I î. Hr. despre geții de la Dunărea de Jos.

Termenul de geți a fost folosit de autorii greci și latini pentru a desemna, în scrierile lor, sub denumirea de geți triburile de pe cursul inferior al Dunării, de la Carpați până la Balcani.

După cum ne spune Strabon, “dacii au aceeași limbă ca și geții”, ei nefiind două neamuri înrudite, ci unul singur, numit de greci geți și de romani daci. Aceștia sunt bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută de o parte și de alta a Istrului, și datorită faptului că s-au amestecet cu tracii și misii.

Tiburile trace, din care făceau parte și geții, ocupau un spațiu vast, învecinându-se la nord cu triburile germanice, la nord–est cu cele slave, la vest cu triburile germanice și celtice, la est cu triburi cimeriene și scitice, iar la sud cu triburile ilirice și cu grecii. Este foarte posibil ca cele mai multe dintre informațiile vechi despre geți să se fi pierdut de-a lungul timpului.

Hecateu[modificare | modificare sursă]

Primele informații scrise despre aceștia le găsim în lucrarea intitulată "Înconjurul pământului" a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente. Într-unul din aceste fragmente sunt consemnate de către autor două triburi, crabyzii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei. Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori greci ca făcând parte din neamul geților. În acest nod geții își fac apariția în istoria scrisă.

Herodot[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante informații ale izvoarelor scrise grecești ne sunt oferite de către "părintele istoriei" Herodot, care, în lucrarea sa intitulată "Istorii", pe lângă o serie de rituri și obiceiuri ale geților și sciților, menționează o serie de hidronime care sunt localizate pe teritoriul locuit de geți : Maris, "cel care izvorăște din țara agatârșilor", identificat cu Mureșul; Porata, identificat cu Prutul; Tiarantos, identificat cu Siretul; Araros, identificat cu ; Naparis, identificat cu Ialomița; Ordessos, identificat cu Argeșul; Aluta, identificat cu Oltul, și Tibiscus, identificat cu Timișul.

Despre teritoriile din stânga fluviului, Herodot scrie că nu s-ar putea spune ce oameni locuiesc. În viziunea lui, tot ținutul de la nord de Dunăre "se arată a fi pustiu și de o întindere nesfârșită". Scriitorul menționează spusele tracilor cum că ținutul este stăpânit de către albine; insă Herodot nu dă crezare acestor vorbe. spunând că albinele îndură cu greu frigul. El este de părere că ținuturile aflate sub constelația Ursei nu pot fi locuite datorită frigului.

Tot Herodot în lucrarea sa "Istorii", narează evenimente de istorie politică a geților și dacilor, el referindu-se la expediția regelui persan Darius I (521-486) împotriva geților de la nord de gurile Dunării. Cel mai probabil expediția lui Darius I a avut loc în 514 î. Hr., după cum sugerează majoritatea cercetătorilor. În acest context sunt menționați geții din Dobrogea, care s-au opus regelui persan. Triburile tracice din Salmydessos și cele care ocupau "ținutul așezat mai sus de orașele Apolonia și Mesembria" (scirmiazii și nipseenii), s-au supus fără a opune rezistență. Geții, "cei mai viteji și mai drepți dintre traci" s-au opus armatei persane, însă Darius, "înainte de a ajunge la Istru", i-a învins pe aceștia, iar după înfângera lor, "geții urmară restul armatei persane".

Tucidide[modificare | modificare sursă]

Un alt scriitor grec, Tucidide, ne relatează în opera sa "Războiul peloponesiac" despre teritoriul locuit de geți. Asemenea lui Herodot, acesta îi plasează pe geți dincolo de munții Haemus (Balcani), până la Pontul Euxin (Marea Neagră), învecinându-se cu sciții. Acești geți se aflau sub autoritatea regelui odris Sitalces, căruia îi furnizau călăreți. Statul odris se întindea până la gurile Dunării, închizându-i pe toți geții din Dobrogea și de la sud de fluviu. Este foarte probabil că în secolul al VI-lea î. Hr., în urma slăbirii puterii odrișilor, mai ales după moartea regelui Cotis I în anul 395 î. Hr., geții de la nord de Balcani să-și fi câștigat independența.

Secolul al IV-lea î. Hr[modificare | modificare sursă]

Din cele relatate de către Herodot și Tucidide, limita sudică a teritoriului ocupat de triburile getice era formată din culmea nordică a munților Balcani. Însă ei cunoșteau doar pe geții de la Dunărea de Jos. Începând cu secolul al IV–lea î. Hr. avem informații și despre geții din nordul Dunării, cu prilejul expedițiilor macedonene.

Ptolemeu[modificare | modificare sursă]

Prima informație precisă despre geții din stânga Dunării o avem de la Ptolemeu, regele de mai târziu al Egiptului, întemeietorul dinastiei Lagide, care l-a însoțit în anul 335 î. Hr. pe Alexandru Macedon în expediția sa împotriva tribalilor și geților. Relatările lui Ptolemeu au fost păstrate în opera lui Arrian, scriitor grec din secolul al II–lea d.Hr., ce a ocupat diferite demnități în Imperiul Roman. Pornind pe firul narațiunii lui Arrian, aflăm că oastea macedoneană, formată din 30.000 de soldați, trece pe lângă orașul Philippi, apoi pe lângă masivul Orbelon, după care trece râul Nestos, și după zece zile ajunge în munții Haemus unde are loc prima confruntare cu tracii, aceștia încercând cu ajutorul carelor de luptă prăvălite de pe munte să destrame formația falangei, însă Alexandru contracarează cu abilitate. Modificându-și planul inițial, Alexandru renunță la debarcarea pe ostrov, îndreptându-și atenția asupra geților de pe malul Nordic. Cu ajutorul corăbiilor de pe fluviu, dar și a monoxilelor care erau din belșug "deoarece locuitorii zonei le foloseau la pescuitul în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu", dar și cu ajutorul unor burdufuri umplute cu paie, Alexandru trece Dunărea noaptea, împreună cu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași, înaintează de-a lungul fluviului prin holdele de grâu și își organizează armata în două corpuri: pedestrimea care forma falanga și cavaleria pentru a apăra flancul stâng al falangei. La început geții acceptă lupta în câmp deschis, dar mai apoi se refugiază într-o așezare fortificată la o parasangă[3] de Istru. Aceștia abandonează fortificația fără luptă, pentru a nu fi încercuiți, deoarece "fortificația nu era bine întărită".

Diodorus Siculus[modificare | modificare sursă]

Pe la 300 î. Hr. întâlnim pe geții din Câmpia Munteană uniți într-o mare uniune de triburi. Acum scriitorul antic Diodorus Siculus ne relatează în lucrarea sa "Biblioteca istorică" că geții conduși de Dromihete reușesc să înfrângă în două rânduri expedițiile lui Lisimah, întreprinse la nord de Dunăre și reușesc să îl ia prizonier pe fiul acestuia, Agatocles, și mai apoi chiar pe el, ducându-l în cetatea Helis. Însă, plin de înțelepciune, Dromihete îi cruță viața lui Lisimah, chiar îl eliberează, primind în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate și chiar pe fiica acestuia ca soție.

Pentru a doua jumătate a secolului al III–lea și începutul secolului al II-lea î.Hr. s-au descoperit la Histria două documente epigrafice, care atestă existența la Dunărea de Jos, mai ales în zonele de sud ale Moldovei și nord-estul Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, anume Zalmodegikos și Rhemaxos.

Trogus Pompeius[modificare | modificare sursă]

Scriitorul antic Trogus Pompeius ne relatează în "Istoria lui Filip" despre regele geto-dac Oroles care stăpânea prin părțile Moldovei, că își pedepsește supușii pentru faptul că nu au luptat cu success împotriva bastarnilor (neam germanic).

Strabon[modificare | modificare sursă]

Strabon, contemporan al lui Agrippa, care a văzut harta acestuia și i-a citit Comentariile, îi menționează pe daci numindu-i geți. Vorbind despre suebi, Strabon spune că aceștia se învecinează cu geții, iar după Germania meridională, care aparține suebilor, "îndată urmează teritoriul geților, la început îngust, mărginit la sud cu Istrul, în partea opusă cu munții Pădurii Hercinice și cuprinzând și o parte din munți; apoi se lărgește și se întinde spre nord până la tirageți." Strabon ne indică și limita de vest a geților, Dunărea Mijlocie, pe care o găsim și la Appian, acesta din urmă făcând diferența dintre cursul superior și mijlociu unde fluvial este numit Danubius și cursul inferior al fluviului, numit Istru. Strabon menționează și diferența de nume, unii autori numindu-i geți pe cei care locuiesc "spre Pont și răsărit" și daci pe cei care locuiesc "în partea opusă, spre Germania și izvoarele Istrului". Rezultă astfel că ei sunt un singur popor. Strabon nu ne oferă prea multe detalii despre teritoriul geților. Totuși, el menționează râul Marisos (Mureșul) care se varsă în Dunăre și numele muntelui sfânt Cogaionon, în care se află peștera lui Zalmoxis. Despre câmpia din nordul Dunării, Strabon nu avea prea multe date, considerând regiunea dintre Marea Neagră, gurile Dunării și Nistru ca fiind "în întregime șes și fără ape", regiune pe care o numește "pustiul geților".

Secolele III-II î.Hr.[modificare | modificare sursă]

Au existat numeroase neamuri geto-dacice care au locuit în Dacia, însă voi aminti doar neamurile getice. Astfel, piefigii, menționați de Ptolemeu în "Geografia", sunt unii și aceiași cu marea uniune de triburi getice din secolele III-II I.Hr..

Siensii, menționați tot de Strabon, sunt un neam getic care, se pare, după Vasile Pârvan, se intindeau de la râul Buzău și până la cursul inferior al Siretului. Se pare că în secolul II î.Hr. aceste triburi de siensi să fi jucat un rol important în viața politică și economică a orașelor grecești de pe coasta de vest a Mării Negre.

Tagrii sunt amintiți de Ptolemeu în lucrarea "Geografia" ca fiind localizați lângă Dacia între bastarni și tyrageți. Tot după V. Pârvan, ei ar putea fi un trib getic mai mic care locuia de-a lungul cursului mijlociu al Nistrului.

Tyrageții sunt și ei de origine getică și sunt localizați de-a lungul cursului inferior și mijlociu al Nistrului. Cele mai vechi știri despre aceștia se păstrează în opera geografică a lui Strabon.

Ptolemeu enumeră mai multe neamuri printre care și piengeții pe care îi plasează "lângă muntele Carpatos".

Singii sunt localizați de V. Pârvan pe cursul inferior al Mureșului, unde era localitatea Singidava, pomenită de Ptolemeu și identificată cu o dava.

Harpii sunt neamuri de origine traco–getică ce au locuit la nord de Gurile Dunării, în zona dintre Prut și Nistru.

Terizii sunt un neam traco-getic pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos și apoi de lexicografii biuzantini.

Obulensii sunt un trib traco-getic menționat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobrogea.

Piarensii și dimensii sunt tot triburi traco-getice care au fost situați de Ptolemeu tot în răsăritul provinciei Moesia Inferior.

Sucii sunt un neam getic menționați în izvoarele literare și epigrafice, fiind semnalați în munții Haemus și spre Dunăre.

Secolul I î.Hr.[modificare | modificare sursă]

În secolul I î.Hr. are loc cel mai important eveniment din viața geților și anume unificarea geților cu dacii sub conducerea lui Burebista (82-44 î.Hr.). Putem afirma că în această perioadă statul lui Burebista atinge apogeul civilizației. Întinderea stăpânirii lui Burebista este foarte mare. Însă niciun izvor literar, chiar și în zilele noastre, nu precizează într-un mod direct limitele, hotarele întinsei stăpâniri a lui Burebista. Cu toate acestea, mențiunile unor scriitori antici, contemporani sau nu lui Burebista, ne ajută să fixăm teritoriile deținute de de geto-daci. În continuare vom urmări granițele de nord și apus ale statului geto-dac în măsura pe care ne-o îngăduie izvoarele arheologice și literare. V.Pârvan, descriind granițele "împărăției" getice a lui Burebista, spunea că aceasta se întindea până în Boemia și până la Alpii Norici (Alpii Austriei). Descoperirile arheologice de la Velikaja gorazdovk (un tezaur compus din aproximativ 100 de imitatii după tetradrahmele lui Filip al II-lea și Alexandru cel Mare) ne dovedesc că pe teritoriul Slovaciei în sec. III-II î.Hr. locuia o populație getică.

Cezar[modificare | modificare sursă]

Despre locuirea geților în Slovacia și despre soborul lui Burebista avem mărturii de la autorii antici. Unul dintre aceștia este Cezar, care, delimitând hotarele germanilor, ne spune că: Pădurea Hercinică începe de la hotarele helveților, nemeților și râuracilor si se întinde în linie dreaptă paralel cu Dunărea, până la hotarele dacilor și anarților. De aici o ia la stânga, în direcția opusă fluviului și, datorită mărimii ei, atinge ținutul multor neamuri. Același lucru aflăm și de la Strabon: "...numai că unii dintre suebi locuiesc, după cum am spus în Pădurea Hercinică, alții în afara ei, învecinăndu-se cu ei".

Continuitatea locuirii geților pe teritoriul de azi al Slovaciei, alături de alte seminții precum celții, poate fi urmărită, în stadiul actual al cercetării, și după moartea lui Burebista, până spre sf. sec.III și începutul sec.IV e.n.

Să urmărim în continuare hotarele de sud-est si nord-est ale statului lui Burebista. Despre luptele cu scordiscii, singurul care ne relatează acest fapt este Strabon, însă nu știm cât anume din suprafața locuită de scordici a fost inclusă în statul lui Burebista. S-au făcut mai multe descoperiri de materiale getice în Iugoslavia. Unele s-au decoperit la nordul Dunării, pe teritoriul Banatului sârbesc, pe teritoriul Serbiei și Macedoniei. Locuirea geto–dacilor în sudul Dunării răsăritene în spațiul dintre Istru și Haemus este dovedită de descoperirile realizate de arheologii români și bulgari (ex.: așezări și necropole cu tezaur constand în ceramică). Ptolemeu indică drept graniță de est a Daciei cursul râului Siret. Spațiul de la est de Istru și până la Tyras, Strabon îl numește "stepa getică".

Arhitectura militară[modificare | modificare sursă]

Așezările militare își fac apariția încă din timpul neoliticului. Vor lua naștere nu numai așezările întărite cu șanț și val și cele înconjurate cu ziduri seci făcute din piatră. De la sf.sec VI î.Hr. datează mari cetăți de pământ cum este cea de la Stâncești (jud. Botoșani) cercetată sistematic între 1960 și 1970. Așezările fortificate din Moldova ce datează din sec.VI-III î.Hr. se caracterizează prin incinte in forma de poligon neregulat, cu suprafața variind între 1,5 ha (Crivești) și 45 ha (Stâncești), delimitate de jur în prejur cu valuri de pămân, uneori cu șanț adiacent.Cele mai multe dintre așezările fortificate sunt centre economice, politice, militare și de cult, situate întotdeauna într-o zonă intens locuită. Aceste așezări erau numite de geto-daci "dava" și numele unora dintre ele este înscris în texte literare antice sau inscripții. La aceste așezări se adaugă acele forturi întărite, cetăți propriu-zise care au caracter militar. Multe dintre acestea erau, pe timp de pace, reședințe ale unor personaje de seamă. Însă nu lipsesc nici cetățile de refugiu sau cele de mici dimensiuni cu scop de a servi la supravegherea unor importante căi de comunicație. Zidurile cetăților măsoară în general 3 m lățime. Ele au 2 paramente, 2 fețe alcătuite din mari blocuri patrulatere ce măsoară 0,5-0,8 m lungime, 0,4-0,6 m lățime și 0,3-0,4 m inălțime. Interiorul zidurilor este alcătuit din piatră și pământ, iar legarea între paramente și miezul zidului se realizează cu ajutorul unor bârne din lemn ce sunt introduce în niște locașuri săpate în formă de rândunică, uneori aparente iar alteori ascunse.

Concluzie[modificare | modificare sursă]

Spiritualitatea unui popor poate fi îndeaproape cunoscută și pe baza izvoarelor literare și a celor arheologice ce ne îngăduie să cunoaștem câteva dintre domeniile științei pe care le bănuim doar și, în sfârșit, pe unele le putem doar postula. Sunt contribuții pe care geții le-au adus la sporirea tezaurului gândirii antice. Acestora nu le-au fost străine preocupările științifice în domenii precum: medicina, astronomia botanica etc.

Pentru geți cunoașterea scrisului ne este dovedită de izvoarele literare dar și arheologice. Se pare că scrisul își făcuse apariția înainte de domnia lui Burebista și că nu era un apanaj al curții regale. În satul Kiolmen s-a descoperit un mormânt tumular ce era acoperit cu 3 lespezi de piatră, pe una dintre ele aflandu-se 2 texte în "scriptio continua" cu alfabet "boutrophedon" de tip est-iranian care ar data din secolul VI î.Hr.

Despre ținută și vestimentație nu avem prea multe informații; în afară de imaginile redate pe statuile din Forul Roman și pe Columna lui Traian - în care se vede că dacii aveau îmbrăcăminte de un stil foarte evoluat, cu podoabe și bijuterii numeroase și croieli mai rafinate chiar decât ale romanilor -, doar Ovidiu ne mai oferă câteva informații sumare: Vorbind despre iarna grea de la Tomis, poetul ne spune că "oamenii se feresc de gerurile grele imbrăcând piei de animale și pantaloni cusuți". Era vorba despre un cojoc lucrat din piei de oaie având lâna în afară. Pe cap se purta o căciulă sau o glugă tot din piei.

În ceea ce privește religia geto–dacilor, după V. Pârvan, se pare că zeul unic al geților nu avea nume: Zalmoxis și Gebeleizis erau doar 2 nume din mulțimea nesfârșită de atribute pe care le avea divinitatea. Herodot ne spune că Gebeleizis era alt nume a lui Zalmoxis și că unii dintre geți își închipuie viața de după moarte - unii pe lângă Zalmoxis și alții pe lânga Gebeleizis.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Arrian, Expediția lui Alexandru, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Appian, Istoria romană, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, I, Ed.Univ. de Vest , Timișoara, 2003
  • Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, ed. a II-a , București, 1992.
  • Daicoviciu Hadrian, Dacii, Chișinău, 1991.
  • Dumitrescu Vladimir, Vulpe Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, București, 1988.
  • Herodot, Istorii, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Diodor din Sicilia, Bibleoteca istorică, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Strabon, Geografia, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Strămoșii poporului român. Geto-dacii și epoca lor., coordinator Cristian Popișteanu, Ed. Politică, București, 1980.
  • Tucidide, Războiul peloponesiac, , în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
  • Vulpe Alexandru, Zahariade Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, București, 1987.
  • Gh. Poenaru Bordea, Constantin Preda ș.a. - "Neamuri și triburi tracice"
  • Enciclopedia “Cugetarea”, 1940, art. de Lucian Predescu
  • Revista Magazin istoric nr. 7, iulie 1980

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Strabo: ομóγλωττοι δ'εισιω οι Δακοι τοισ Γεταισ
  2. ^ Gn. Pompeius Trogus: „Daci quoque suboles Getarum sunt”
  3. ^ parasanga era o unitate de lungime din Grecia antică și avea 5322 metri